Marcel Vișa: Mai ales

.

în orașe nu te poți plânge de singurătate,
întâlnești mereu oameni.
Majoritatea au hibe.
Majoritatea morți pe interior.

Când lumea nu-i un vast cimitir,
e un imens abator.
Carcase umane golite de sentimente
atârnă pretutindeni în cârlige.
O liniște suspectă se strecoară de ceva timp printre noi, se instalează pe străzi.
Doar primăvara avem parte de tumult,
din oameni eclozează viermi uriași
care digeră culorile țipătoare ale caselor din vechiul burg, tencuiala căzută.

Amicul meu, Janos, într-o încăpere insalubră
la periferii, vorbește cu morții pe skype.
Mi-i arată, par mereu obosiți.
Chipuri încruntate în mlaștina de pixeli.
Îi văd și acum când sting pc-ul.
Acopăr în grabă monitorul cu o pătură,
cum se acoperă oglinzile în casa unde a murit cineva.

Mă așez în fața peretelui de miazăzi și fumez,
las cutterele invizibile să taie linii perfecte pe suprafața oglinzii.
Autopsia se termină când ultimul vierme
e smuls cu penseta de pe umbra netedă, mișcătoare, a ceea ce am fost,
și pus la locul lui în urechea câinelui,
iar câinele-i spânzurat departe de oraș,
de ramurile unui gorun.

Când monitorul plesnește brusc, fugi!
În el colcăie legiunile,
mai ales în vremea cireșelor amare.
Mai ales în orașele în care nu te poți plânge de singurătate.