Oana Frențescu: Poezii

      E un fel de pauză                                                                          

când nu știi care e dreapta și care e stânga
nu știi care sunt vocalele furate din cuvinte
care e gestul
cel din oglinda gestului meu
asfixiat de mulțimea de gesturi

e un fel de pauză
când salcia pletoasă nu mai e metaforă
amarul neplecat nu mai are gust
tăcerea e un fulger răgușit
și cazi deodată în altă dată
într-o beznă anapoda
într-o mirare între alb și negru

Evadare infirmă

claustrofobia curge nomad printre etaje
pereții zgârie
tavanul se leagănă
țevile urlă ruginit
întunericul fără contur fură vederea

galbenul zilei cucerește holul de la intrare
o realitate se desfășoară după
adevăruri dăltuite din colaje de știri prefabricate stângaci

copacii se adună dezmierdați de vânt
orașul culege din asfalt umbrele subțiri
pătrate
grase și rotunde
sunt pe o dungă de fericire neprobată
printre manechine cu ochii ficși îmbrăcate la modă
cu existența ta glisată-n celular

e o evadare infirmă
pentru o clipă de răgaz
c-un timp pus în paranteză
în beția perversă a amăgirii
printre litere de zăpadă topite la prima suflare
și primul /delete/ scris pe deget

E o altă alcătuire

e o altă alcătuire din care lipsesc
sunetele lungi agățate de stele

sunt și multe molecule
cu mișcare browniană în zigzaguri
reflexe tumultoase în culori care țipă
și unde în ape

trupul e limitat de spațiu mărginit
căldura rotundă
și fermă acaparează lumina plonjată peste tot

mă aflu înafara frunzelor
înconjurată de lucruri mărginite

nu e loc de direcții
sunt într-o vedere ce trece prin ziduri
cuvintele sunt cu mine
cu ele scriu torențial
zigurat
scriu verde și albastru
le întind în neantul niciodată bolnav