Marcel Vișa: Despre ploi

  poezie                                                                                             

M-am trezit cu gândul să lucrez ceva pe lângă casă
Am luat toporul
Și am retezat capul primei idei care mi-a ieșit în cale.
Mulțumit, mi-am privit iubita trezită din somn de zgomote,
Cum își scălda picioarele în sângele închegat al dimineții
Oala a dat în clocot fix sub razele fierbinți ale amiezii
Ne-am hrănit trupurile slăbite de frigurile nopții și am prins noi puteri
Am făcut dragoste, ritualic, deasupra lamei însângerate și ne-a prins bine.
Am alungat spiritele.

Am tăiat apoi, pe rând, prunii bătrâni.
Ofereau insuficiente fructe
Pentru distileria ilegală din șopron
Am dat peste cap pahar după pahar,
În cinstea austerității, toată țuica rămasă
Și am continuat să sculptez în carnea roșie lemnoasă a butoaielor,
Simboluri ale nebuniei extreme.

A venit, seara, să-și reazeme capul de umărul meu,
Iar părul ei de culoarea focului,
Mi-a incendiat trupul
Săreau scântei pe iarba uscată,
Ardeau pereții caselor din jur,
Iar cetele de șobolani se ascundeau în stogurile de fân
Toată noaptea,
Astronauții de pe stația spațială internațională,
Au privit, spărgând semințe și aruncând cojile prin hublou, cum ard sufletele în iadul artificial clădit

Din topor.
Un iad construit din scânduri și trunchiuri de copac,
Stivuite peste trupuri,
Un iad alcătuit din tot ce am avut la îndemână
Un iad distrus de ploi -iubirea noastră-
Căci a venit potopul timpuriu al păcii și înțelegerii

Ecou:
Focul alungă spiritele
Focul din noi
Focul alungă spiritele din noi
Aiauu aiauu aiauu!
Audana ia ia anadua!