Mioara Manoilă: Când cheia dintre lumi se răsucește

Se pierde-n fum livada cu măslini
Şi cu blândețe, îmi pansează dorul.
O primăvară-mi râde-n rădăcini
Şi-mi cuibăreşte în bagaj, decorul.

Un dor nebun se cațără pe-un zid,
Iar ochii unui sfânt dintr-o icoană,
Se-aprind pe-o lumânare pâlpâind,
Ce arde într-o lacrimă de mamă.

Portul mai zace pe sub geana mării,
Aşteaptă nava adormită-n radă.
Emoții trec prin nodul ezitării,
De pe un chei, ce-nchide-o acoladā.

Fereastra dintre vămi este deschisă,
Iar ceasul, dintr-o dată se opreşte.
Păşesc timid, spre steaua reaprinsă,
Când cheia dintre lumi se răsuceşte.

Timpul îmbracă straie de argint
Şi-nchide depărtarea-n colivie,
Aruncă-n mare cupa cu absint
Şi pleacă şchiopătând, spre veşnicie.

Cât de departe eşti, ultimă vamă?
Că vreau să ard, pe-o lacrimă de mamă.