Daniel Corbu:La mulți ani, D.R.POPESCU!

20 august  este ziua de naștere a lui D. R. POPESCU, mare și adevărat scriitor de limbă română. Se cuvin câteva cuvinte, pornind de la superbele, magneticele sale cărți. Din Moldova noastră metafizică, Daniel CORBU:

La Vînătoarea regală, cu blazonul de Împărat al norilor,
însoțit de Cei doi din dreptul Țebei,
duios D. R. Popescu trecea

A încerca o schiță de portret dedicată lui Dumitru Radu Popescu înseamnă a vorbi despre un mare scriitor. Despre un om blestemat la a visa, a construi din idei și stări, a scrie. Fiecare carte a sa e un palat artistic, dotat cu turnuri, șanțuri de apărare etc. etc.
Făcînd parte din prestigioasa generație '60, unde i-a avut colegi de verb și reverb pe Nicolae Velea, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Al. Ivasiuc, Romulus Guga, Sorin Titel, Dumitru Radu Popescu și-a împărțit scrisul între proza scurtă, roman și teatru. Majestuos în fiecare. Nuvela Duios Anastasia trecea este o capodoperă de gen, iar personajul Anastasia este considerat de toți comentatorii o Antigonă locală. Curajul, forța sentimentului și respectul față de vechile rînduieli au dus la asemănarea Anastasiei (în greacă anastasis înseamnă înviere) cu celebra Antigonă, fiica lui Oedip, care-l înfruntă pe regele Creon pentru a-și înmormînta fratele, pe Poliniche. În același fel Anastasia lui D.R.Popescu înfruntă toate amenințările (cu tortura, cu moartea) pentru a înmormînta un străin din neamul ei sîrb. Nu mai prejos sînt nuvelele Dor, Leul albastru, Ploaia albă, Fata de la miazăzi.
Personal, am luat contact cu opera lui D.R. Popescu prin intermediul piesei de teatru Muntele, jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe cînd eram elev de liceu. Este piesa care a făcut din autor ,,un dramaturg fundamental”, un reper. Deschid acum cartea Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, apărută în 1983 și dau dreptate totală venerabilului critic Valentin Silvestru, care-l considera pe autorul Muntelui ,, reprezentativ pentru întreaga mișcare literară, prin cota de conștiință critică și expresivitate originală a scrierilor sale, definind o direcție estetică. Dumitru Radu Popescu e inițiatorul unei drame specifice, a idealului purității morale violent contrariat, generînd astfel procese de conțtiință și stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esențialmente modern, în alegorizări luxuriante și, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică”. Ce se mai poate adăuga ? Doar alte piese marca D.R. Popescu: Acești îngeri triști, Piticul din grădina de vară, Cezar, măscăriciul piraților, Visul, Pasărea Shakespeare.
Adevărurile vieții, esența, tragicul, înalta morală se extrag din spectacolul comportamental al unor personaje puternice, de la Nicanor la Moise, de la Tiron la Ticu Dunărințiu. Ciclul romanesc conceput în 1969 îl așează pe D.R. Popescu pe un loc de neclintit în literatura română.Îl canonizează, adică. Este ciclul început cu romanul F și continuat cu Vînătoarea regală, Cei doi din dreptul Țebei, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor.
Autorul e acum scriitor român clasic, aflat în cuprinsul manualelor școlare. Sărbătorit de universități și academii. Istoriile literare nu-l pot ocoli. În ce mă privește, îmi place la Dumitru Radu Popescu glisarea spre parabolic, atît în proză cît și în teatru. Opera sa e o tragi-comedie. Fiecare scriere în parte, un spectacol tragi-comic din care se așteaptă ivirea adevărului despre lume și viață, se așteaptă Marele Adevăr. Nicanor, personajul cheie din Vînătoarea regală, spunea: ,,Lenevind, ascult și văd nu doar minunile lumii, ci și dezastrele ei și învăț ceea ce știe dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află reversul ei”.
D.R. Popescu e un povestitor redutabil în tot ceea ce scrie, însușindu-și perfect zisa lui Forster, după care povestea e umbra oricărui gen literar. La D. R. îmi place și fina ironie intelectuală și ironia macabră. Și mai ales spectacolul baroc, apar deseori scene grotești cu indivizi plini de ciudățenii: ticăloși, inocenți, sfinți, criminali, bufoni amatori de gloriole, turnători, hahalere, capricioși grotești. Prin urmare, nu întâmplător a publicat recent, pornind de la celebra poveste crengiană, o fulminantă carte spectacol intitulată Ivan Turbincă și Iapa Troiană.
Nu putem încheia acest scurt portret al nostru, fără a aminti faptul că D.R.Popescu s-a dedicat ca nimeni altul obștei scriitoricești, fiind, între 1969-1982, redactor-șef al revistei ,,Tribuna” din Cluj, în 1982 redactor-șef la ,,Contemporanul”, iar între 1982-1990, președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A aminti acum, în acest scurt text că într-unul din numerele din octombrie 1979 a revistei ,,Tribuna” din Cluj, D.R.-ul, cum îi spuneau scriitorii, debuta un tînăr poet din munții Neamțului pe nume Daniel Corbu, ar fi o clipă de nepermis sentimentalism. Să-i urăm acestui mare senior al literelor românești, Dumitru Radu Popescu, ani buni și rodnici!
Daniel CORBU

Emilian Marcu:Cad frunzele...

Cu sunet surd de obosit ecou
Cad frunzele din pomi a întomnare.
Puiul de şarpe-n dăltuit în ou
De spaimă-şi face cuib în lumânare.

Mustu-n zăpezi prin triste, lungi chemări
De-abia se-aude cum se clatină în vie
Că se aprind în munte zurgălăi
La lupii prinşi în chingi şi-n nebunie.

Luminile-n şiştare-ncet, pe înserat
De muguri calzi în laptele-aşteptării
Cad frunzele din pomi şi-un zeu curat
Intră-n mătănii ca în ţâţa sării.

Şi buciumând subtil prin frunzele-n cădere
Se-mbracă-n frig şi-n haine noi de miere.

Ion Lazăr da Coza:La umbra Vezuviului (roman)

LA UMBRA VEZUVIULUI de Ion Lazãr da Coza (cap.I)

Ţipătul plin de durere, de speranţă dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului și se pierdea în noaptea ce arăta parcă speriată şi mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro. De ecoul acestuia păreau cotropite și flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă cizelată de pe coloanele de marmură albă cu irizaţii azurii ale porticului generos care înnobila centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural ce părea să aibă oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă, la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit fiind să se arate acestei lumi ca o piază. Dacă era o piază bună sau rea, doar zeii şi penaţii puteau să ştie ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, fuseseră închinate cu gândul – nu întotdeauna curat! – la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor. Considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave, uitau ori preferau să uite, că unele dintre ele au trecut sau că vor trece prin aşa ceva. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri înmiresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – serva şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile idolilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile mătăsoase, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, Sapphira îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii:
– Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!
– Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!
– Dar…
– Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.
Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.
– Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piața publică! scrâșni Sapphira.
Tânăra nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de tăbăcărie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era libert, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unui sica, bine ascuţit, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.
– Hermus, cere-i lui atriensis să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!
Zdrahonul duse mâna pe lama jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar fantezia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:
– Pentru un denarius în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!
– Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!
Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o serva, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi îl duse ca să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de zidul incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră hazna: picioruşul drept, îndoit, cu șoldul blocat şi genunchiul așijderea, stătea lipit de abdomen. Celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsând cu călcâiul tibia strâmbă. Coşul pieptului era excesiv de bombat, motiv pentru care orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului era anulată. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.
– Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…
– Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.
– Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?
Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:
– Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...
Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente și o mai scrută încă o dată, peste umăr:
– Sper să uiţi seara asta!
În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi denarii în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru sestertii strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:
– Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.
– Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira și îi oferi moaşei încă o monedă.
Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Când zări însă un semis în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuț se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre plebei, în cazul în care acesta ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, drept plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care, în schimb, i-ar fi ridicat piatra de la intrare, pentru ca sufletul să-i poată ieși pe pământ ca să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită așa cum se cuvine, dacă ofrandele nu i-ar fi fost aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când lapis manalis era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa zise cu siguranţă în voce:
– Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.
– Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest semis a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…
Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia reverenţioasă și sigură. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoți până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moașa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii și se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.
– Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.
La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:
– Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Să nu o deranjezi pe stăpână! Veghez eu.
Intendentul salută curtenitor şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia lângă poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:
– În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un semis – pune-i-l sub limbă!
Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.
– Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...

Credința:Dincolo de credința oarbă,de Paul E.Little

Paul E. Little

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are.Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal.Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Sursa
(Everystudent.ro)

Daniel Dăian:celălalt noi din aproape departele colțului

liniștea
prin care îți scurgi pantalonii scurți
nu are lacrimi
nici cerbi
nici zbor
doar un fel de cărămizi demulte
care se clatină melancolic în domesticul rece
al robinetului

mult după
recele alb stagnează în pereche
iar tu
ca un pansament lingi sceptic rana
căscată în timpul probabil

apoi
liniștea aia de la început
se înghesuie
se despică
spasmodic în oglinda răsucită între unghii
ca o masă cu picioarele desfăcute
în așteptarea
cinei

(DANIEL DĂIAN)

(sursa Facebook)

Teodor Dume:Ștergarul în care mi/am uitat copilăria. Recită Claudia Minela

https://youtu.be/TNiL9zfyHCU

Ştergarul în care mi-am uitat copilăria

 

locul din care nu fug niciodată  -

copilăria

m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare

cerul lăcrima pe la margini

 mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră

(ultima fiertură dinainte de paşte)

câteva gânduri mocneau printre cuvinte...

calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal

oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă

tata plecase la muncă

îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri

uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine

scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul

înainte de război...

aşa m-a născut mama neajutorată

fără doctor într-un ştergar alb

din cânepa primită de la bunica

m-am simţit bine până am rămas singur...

mama s-a dus să adune câteva ierburi

să le aşeze în mănunchi

sub grindă să poarte de

belşug şi de noroc...

nu mai are cum să ajungă la cină

de va veni târziu

pe  întuneric

îmi va pune mâna în poală

şi-mi va îngriji somnul

până dimineaţă

când liniştea spartă

de întâiul cântat al cocoşului

îi va reconstitui chipul

o lumină va ţâşni din răsăritul târziu

separându-i trupul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el...

într-o dimineaţă pe la patru

cu merindea sub braţ

şi o fotografie învelită într-un ziar

şi nu s-a mai întors...

o fi vrând

să se întâlnească cu mama

la capătul de drum

unde se opresc sufletele...

aş fi vrut să ştie şi mama

că am mai crescut

şi că-i seamăn mult

că o duc bine

şi că mi-am cumpărat un cal

ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc

lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului

sub care  bunicul trăgea cu sete

dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti

şi cum o aştept

seara

la capătul uliţei

şi privesc spre sat

până când văd cerul aplecându-se

să sărute pământul de noapte bună...

sunt singur acum

ştergarul alb

în care

mi-am uitat copilăria -

singurul suvenir de la mama

îl port la piept

uneori mă prefac

că o văd

ţinându-mi capul pe genunchi...

cu firul tors din lacrimi

coase cerul de marginile pământului

ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte

o să colorez cu privirea cele

două imagini între care mă caut...

tată – mamă

noapte bună!

YOUTUBE.COM

TEODOR DUME EXIL

exil în durerile altora -

Geo Galetaru:Revista Sintagme literare, Concurs de volume de poezie

CONCURS DE VOLUME DE POEZIE

Revista SINTAGME LITERARE organizează, sub patronajul Consiliului local și al Primăriei comunei Dudeștii Noi, cea de-a VI-a ediție a Concursului național de volume POEZIA - OGLINDĂ A SUFLETULUI. Concursul se adresează autorilor care, până la data demarării concursului, au publicat un singur volum de poezie. Autorii interesați își vor trimite volumul la următoarele adrese: Geo Galetaru, Calea Timișoarei, Nr. 32, Com. Dudeștii Noi - Cod 307041, Jud. Timiș, Adriana Weimer, Str. Nicolae Bălcescu, Nr. 22, Etaj V, Ap. 20, Lugoj - Cod 305500, Jud. Timiș și Ion Căliman, Calea Lugojului, Nr. 15, Făget - Cod 305300, Jud. Timiș. Un juriu, format din cei trei redactori ai revistei "Sintagme literare" (Geo Galetaru - președinte, Adriana Weimer și Ion Căliman - membri), va evalua volumele trimise și va acorda 6 premii. Laureații vor primi diplome și vor beneficia de tipărirea gratuită a celui de-al doilea volum de poezie. Volumele pentru concurs vor fi trimise la adresele indicate, în intervalul 1 septembrie 2019 - 1 decembrie 2019, iar rezultatele concursului vor fi făcute publice în data de 15 ianuarie 2020. Noile volume, finanțate integral de către Consiliul local și Primăria comunei Dudeștii Noi, vor fi lansate în cadrul unei ample manifestări literare, care va avea loc în luna iunie 2020, în prezența laureaților și a unui public numeros, alcătuit din scriitori, cadre didactice, elevi, reprezentanți ai administrației publice locale, invitați.
Pentru eventuale clarificări, concurenții se vor adresa la: geogaletaru@yahoo.com.
Urăm succes tuturor participanților la concurs!

Marian Godină:Nu vă bucurați de demisii și demiteri.E praf în ochi...

Marian Godină : Nu vă bucurați de demisii și demiteri. E praf în ochi, lucrurile nu se vor schimba prea curând

 Sursa.Elena Alexandru (Facebook)

 0

Poliţistul Marian Godină a simţit nevoia să îşi spună punctul de vedere cu privire la situaţia de la Caracal.

Distribuie articol

       

Iată ce a scris poliţistul pe pagina de socializare: Când am avut probleme la IPJ Brașov, niște polițiști de la IPJ Dolj au organizat un protest în fața IPJ Brașov. Dintre colegii mei, cei de la Brașov, nu a participat nimeni. Nici măcar unul.

Când am avut lansarea de carte în Brașov, dintre colegii mei de la rutieră nu a venit nimeni. Nici măcar unul.

Când m-am mutat de la rutieră, am eliberat fișetul unde îmi ținusem lucrurile timp de 10 ani și, fără să văd, am uitat în dulap o fotografie A4 cu mine, care era întoarsă cu fața în jos. Peste ceva timp, când probabil fișetul a fost ocupat de alt coleg, cineva mi-a trimis o poză cu respectiva fotografie. Era în coșul de gunoi. Vreunul dintre cei care au beneficiat de pe urma lucrurilor pe care le reușisem, a găsit de cuviință să o arunce la gunoi, iar probabil că ceilalți s-au amuzat.

Pe grupurile de polițiști de pe FB, când apare o postare despre mine, majoritatea comentariilor sunt jignitoare la adresa mea.

Mulți dintre cei care s-au bucurat când am deschis gura și am vorbit, s-au întrebat apoi, plini de invidie, cum de nu sunt dat afară și de ce nu îmi văd de treaba mea.

Am făcut introducerea asta ca să înțeleagă unii cât de multe motive am să iau apărarea polițiștilor. Cam niciunul. În plus, credeți-mă că știu foarte bine cum sunt unii polițiști.

Dacă am scris despre unele cazuri, nu am făcut altceva decât să prezint situația reală, nu așa cum era prezentată în presă sau de influencerii de pe net.

Am scris de polițistul din cazul Boureanu, cel care era făcut tocăniță pe la mocirla tv, deși acționase legal, fapt dovedit mai apoi și de instanță.

La fel a fost cu polițiștii care îl opriseră pe Ilie Năstase. Și ei au avut parte de același tratament în presă și în multe dintre comentariile de pe net. Și ei acționaseră legal.

Așadar, intenția mea nu e să iau apărarea vreunui polițist, dar mă doare când văd cum se manipulează și cum unii sunt acuzați degeaba.

Primesc, de ieri, în continuu, mesaje legate de cazul de la Caracal. Unii mi-au spus că le e scârbă de mine, unii că ar trebui să-mi fie rușine, alții, pe un ton superior, mă întrebau ce mai am de zis acum? Cum le mai iau eu apărarea polițiștilor?

Am să le răspund acum:

Dacă eu am vreo vină în acest caz, tu, omule care te revolți trimițându-i mesaje lui Godină (un simplu agent de poliție) ești cel puțin la fel de vinovat ca mine. Așa ai simțit că ai luat atitudine? Trimițându-mi mie mesaje să mă înjuri și să mă cerți?

În cazul în care nu știai, eu nu am nicio putere de decizie în acest minister, nu eu i-am făcut polițiști pe cei implicați în caz, nu eu l-am trimis pe procurorul ăla să aștepte după mandate.

Cu toate astea, m-am simțit ieri groaznic și mi-am căutat vina. Am și găsit-o. Nu am făcut mai mult pentru a schimba ceva. Asta deși am ieșit la proteste riscând mult mai mult decât cei care îmi trimit mesaje spunându-mi să imi fie rușine. Dar da, îmi este rușine și nu am ce să spun în apărarea colegilor care au ajuns la o adresă la 19 ore de la un apel. Simt aceeași revoltă ca mulți dintre voi.

Dar…există întotdeauna un dar.

Să ne amintim cazul Sorina.

După ce fuseseră epuizate toate căile amiabile de a lua fetița și a o da părinților adoptivi, un procuror intră în casă. Cu mandat, poliție, mascați etc. Deși imaginile sunt greu de privit, că ne place sau nu, acea procuroare a fost cea care a soluționat speța care trena de atâta timp, respectiv a dat copilul părinților adoptivi, copilul e acum în SUA și cântă la pian, iar dacă vreodată va avea nevoie, în loc de 112 va apela 911.

Ce reacții au fost apoi? De la procuroare la polițiști, au fost făcuți praf peste tot.

Să ne inchipuim că va fi un nou caz Sorina. Realizați că dacă asistentul maternal va refuza să dea copilul, nu ar exista nimeni în acest moment care să ia măsuri? S-ar mai duce cineva să intre peste el cu poliția? Și-ar mai asuma vreun procuror să ajungă cercetat și să apară non stop la tv?

Nu am date oficiale despre cazul de la Caracal, știu cam ce știți si voi, dar încerc să disting minciunile de realitate și să înțeleg ce a fost acolo.

Aș băga mâna în foc că acel procuror nu a intrat în casă, neavând certitudinea că adresa e corectă și fiind încremenit de teama răspunderii. Lașitatea în formă pură, boala noastră, cea care dispare subit în spatele tastaturilor.

Sunt sigur că și-a zis să aștepte mandatul cu ora 6, tocmai ca răspunderea să nu pice pe el. „Să fie acoperit de hârtii” cum se zice prin popor.

De asemenea, exclud varianta, și orice om rațional ar trebui să facă asta, că în timp ce se auzeau țipetele fetei din casă, polițiștii așteptau la poartă să se facă ora 6. Serios acum, cât de naiv să fii să crezi așa ceva?

Mă întreba cineva ce făceam dacă eram acolo cu un procuror și îmi zicea să nu intru până la 6. Nu ar fi ușor să fac pe viteazul și să spun acum de pe margine că eu aș fi intrat oricum? Poate că i-aș fi dat și o palmă procurorului ca să se dea la o parte? Exclus.

Aș fi făcut asta doar dacă s-ar fi auzit țipete din casă. Asta ar fi făcut și cei care erau acolo, nu am niciun dubiu. Oameni buni, orice polițist, cât ar fi de idiot, ar intra într-o casă din care se aud țipete în condițiile astea, mai ales că are lege care îl acoperă. Ba mai mult, ar fi intrat chiar dacă nu era o lege care să-i dea dreptul ăsta.

Nu vă bucurați de demisii și demiteri. E praf în ochi, lucrurile nu se vor schimba prea curând.

Și nu uitați: societatea are exact instituțiile pe care le merită, cu oameni proveniți din rândurile ei. Tot societatea e cea care se bucură când un deștept vrea să interzică radarele, cea care a stat pasivă la măcelărirea legilor, cea care acceptă să fie condusă de agramați și cea care tace resemnată atunci când plătește bilet pentru un concert, în timp ce privilegiații se uită moca.

Îmi pare rău că, din postura în care sunt, nu pot face mai mult decât să scriu, dar totuși decontez de fiecare dată incompetența Poliției Române.

Să aveți un week-end bun!