Teodor Dume:Daniel Corbu și sacrificiul de sine

Teodor Dume: Daniel Corbu și sacrificiul de sine

Abținându-mă cumva de la eficiența titlului o să încerc, cu prioritate, o escală pe tărâmul simțurilor unui autor,(Daniel Corbu) față de alți autori ca o distincție a demersurilor în investigarea originalității acestora .în literatura română. O caracteristică a acestor demersuri îmi impune o lectură atentă asupra cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, de Daniel Corbu (Editura Princeps Multimedia/2018)

În cele 620 pagini, format academic,spune autorul, "nu ne-am propus o istorie a poeziei de la Dosoftei pana azi. Poetii portretizati (171, pe o distanta de 350 de ani) sunt afinitățile noastre elective și selective, un mod concret de a distinge personalitătile originale ale liricii noastre, acum, într-o perioada maculaturoasă de confuzie a valorilor, a denigrării unor valori fixe care ne reprezinta spiritul. Am încercat, prin urmare, să înfîțișăm un PANTEON LIRIC ROMANESC, aflat in perfectă sincronie cu marile literaturi ale lumii".

.De fapt nu este o carte în sine, ci o investigație. O coloană a timpului măsurată în ani,350 cu o întindere până în zilele noastre,2018 pe care s-au urcat, selectiv, nume bine ancorate în literatura română. Autorul vine cu "argumente personalizatoare" plasându-le în timp, în curente sau grupuri literare.

Întregul cărții se împarte în două cărări. Prima, intitulată Efigii,Mitologii, care "adună portretele poeților reprezentativi plecați la poporul stelelor". A doua, Dreptul la iluzie ce cuprinde "portrete de poeți care activează încă în peisajul literar românesc, în țară sau dincolo de granițele geografice ale României, în diaspora". Ambele cărări vin dinspre cunoașterea sinelui și poartă urma acelora care au fost, dar și a acelora care încă mai sunt. În acest spațiu locativ al eseurilor și portretelor, atent creionat de către Daniel Corbu, se observă întreg arsenalul pregătit pentru un război al păcii și împlinirii sufletului. Interesant nu este scrierea în sine și nici așezarea în flancul de luptă al autorilor, ci modul în care autorul vede binele în luptă. Observația domniei sale, folosind forța imaginației binelui ca pe un steag de luptă împotriva a tot ceea ce sufletul nu poate asimila, nu face altceva decât să raporteze valoarea la adevărata ei valoare, adică, la rădăcină.

Pornind de la Dosoftei, (considerat primul poet adevărat al literaturii române) fondatorul poeziei române literare, cum îl considera Hașdeu și trecând prin ani, doar printr-o atingere a istoriei se ajunge la Matei Vișniec, o celebritate literară. Și asta numai pentru că "Tehnica folosită de Matei Vișniec este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaționale, provocatoare de emoții lirice." Daniel Corbu, autorul cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, deschizând acolada și incluzând între cele două capete nașterea și parcursul vieții literaturii române (prin cei 171 de autori focalizați în Escale) avea nevoie de o eliberare de sine, și de a sentimentelor față de ceilalți.Aceată eliberare, privită cu teamă din cauza dimensiunii interioare a meditației a dus la mega proiectul finalizat (în 2018) prin puterea definirii omului, a puterii sale cât și a cea a umanității, implicit a adevărului despre originalitatea literaturii române, instituind traseul autorilor prin lumea literară.

În numele umanității și libertății s-a murit și încă se mai moare, dar literatura, prin slujbașii săi și prin sacrificiile acestora a deschis noi sensuri cuvântului și valorii acestuia. Așa cum poezia e un adevăr divin rostit din și prin sufletul poetului, tot așa libertatea creației trebuie să câștige în dimensiunea interioară, dimensiune pe care Daniel Corbu o punctează atent, spiritual și metafizic, asumându-și "critica impresionistă a unui poet aplicată unui alt poet care prin forța scrisului, prin originalitatea expresiei și a viziunii lirice a marcat peisajul literar românesc". Dincolo de convingerile proprii celor 171 de autori reliefați de Daniel Corbu în Escale li se aduc în față, în mod justificat, măreția și sublimul exprimării prin cuvântul scris ca formă de libertate și mântuire.

Îmi este foarte greu să pășesc pe urma celor 171 de autori și să-i focalizez pe fiecare, așa cum a făcut-o Daniel Corbu, dar am convingerea că prin etalonarea făcută de către autorul Escale am dovada istorică a existenței noastre în plan literar și cea a nevoii iminente de libertate continuă, asumată.Dar contaminați fiind,unii, de graba afirmării se poate întâmpla și invers decât ar trebui să se întâmple.Și să o luăm de bună:Când am învățat zborul mi s-a terminat cerul, spune Daniel Corbu, (Lecția de abis /2019). În finalul notiței mele de lector înrăit nu pot decât să-l învinovățesc pe Daniel Corbu pentru infuzia cu realități prea puțin știute și care azi îmi sunt favorabile mie și instinctului de a recepta doar adevărul produs de inteligența divină și promovat de către Om .Iată de ce adevărul (și în literatură) trebuie să fie Unicul stăpân al trupului și al sufletului atât timp cât vom mai zăbovi pe acest pământ. Și pentru a plonja cu ochii deschiși în liniștea sufletului o să închei cu mențiunea că, originalitatea se trage din rădăcina naturală a stării omului,(teodor dume). Ca un supraviețuitor din lumea trăitorilor o să mă aliez spuselor lui Horațiu Ioan Lascu (plecat dintre noi mult prea devreme), crezând, cândva, că cea mai tâmpită categorie umană sunt trăitorii (lacrima neagră)

Teodor Dume

Gheorghe Grigurcu: opt ipostaze ale cerului

I

Ah dureros cel mai dureros

cer printre frunze

răsărind spre-ale corupe.

II

De-a pururi se țese

crisalida cerului

virginala indiferență.

III

Ochi estropiat

văzîndu-se doar

pe sine.

IV

Lichid vîndut acestor ape

neîncoronate

(Tiara se află alături).

V

Pe cer se plimbă o furnică.

VI

Cuib obscur

al omului disprețuind ciocîrlia

fiincă-o poate iubi.

VII

Iese un astru din altul.

VIII

Un fluture mort

de-o mie de ori mai de seamă

dar nimeni nu știe nimeni

cum l-am putea regăsi.

(sursa,
Righoarea văzduhului,ed.Dacia -1978)

Ottilia Ardeleanu:singurul care știe ce spun

îmi privesc vitrina dintr-un unghi rău
înțesată de obiecte de porțelan care nu au nicio treabă cu minulescu
nimic din agoniseală nu-mi mai place
s-au demodat s-au crăpat din inerția uitării s-au descompletat
nu-mi amintesc să fi spart dinadins vreo farfurie pentru a ispiti norocul
paharele stau precum cocostârcii la fel de inerte
cești mai mici mai mari pe unele nu le-am folosit până azi când
le privesc oarecum cu milă poate cu indiferență
și totuși ele în sufletul lor au mirosul meu de-o viață
amprentele buricelor care ostenesc pe litere
tot cu aceste degete te-am atins și doar tu știi ce spun
ziceam că mă uit așa în golul dintre obiecte
și mă gândesc cam cum arată rănile pe care le-am făcut acestui timp
de se micșorează văzând cu ochii aproape că e străveziu
mă tem de momentul dispariției lui fără urmă
ce se va alege de aceste obiecte care-mi aparțin de sufletul meu intrat în ele
cu sufletul acesta te-am atins și singurul ești care știe ce spun
le privesc și vina că le-am tratat altfel decât trebuia cântărește ceva pe inimă
unele sunt de la tine și încă mai au culoarea pe care mi-o stârneai în obraji
însă ele nemișcatele mele lucruri au rămas într-o îngândurare naivă
că poate le-aș putea folosi dacă te-ai întoarce la mine

sursa, Ottilia Ardeleanu [Tyly ],poezie.ro)

Ionuț Calotă:Nuduri și semne (lansare carte)

Muzeul Național al Literaturii Române este gazda lansării volumului de poezie „Nuduri şi semne”, Editura Rafet, semnat de Ionuţ Calotă, joi, 26 septembrie 2019, de la ora 17.00, la sediul din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8. Volumul a fost recent premiat la Festivalul „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat,. Invitați: Constantin Marafet, editor, şi Daniela Toma, poetă.

Lansarea oferă lecturi experimentale, muzică reinterpretată, „nudificarea” unei damigene de vin şi o „exploziţie” de colaje poetice. Proiectul de grafică numit Imperfect reunește câteva dintre lucrările Danielei Toma, un exerciţiu personal, metaforic şi abstract, în acelaşi timp, un discurs de semne care ţine locul celui liric, pe tema volumului, numitorul comun fiind acela de recuperare a sensibilităţii şi a altor forme de exprimare artistică.

Ionuț Calotă (n. 1964, Bucureşti) este membru co-fondator al Cenaclului de urgenţă din Bucureşti, în 2014, co-organizator al unor evenimente precum: Campionatul Naţional de Poezie, Gala Poeziei de Dragoste, Târgul de carte Book-Tik, Revelionul Poeţilor, Turneul Naţional „Poezie de Colecţie”, campania „Adoptă o Carte!”, tabere de poezie, concursuri literare, lansări de carte şi alte diverse serate literar-muzicale. În 2019 a lansat revista literară Monitorul de Poezie pe care o coordonează ca director. A publicat poezii în volumul personal de debut „Cum să supraviețuiești în dragoste”, Editura Art Creativ, 2017 (ediţia I), 2018 (ediţia a II-a). A primit numeroase premii literare: Premiul de debut la Festivalul Naţional „Virgil Carianopol”, Premiul de debut la Concursul național de volume „Poezia – Oglindă a sufletului”, Premiul pentru volum la a XXX-a ediție a Concursului Național de Literatură „Eminescu la Oravița” şi Premiul de debut al Editurii Art Creativ, în volumul Manifest pentru globalizarea poeziei, Editura Eurostampa, 2018 (carte unicat, cu traduceri în 14 limbi străine), în volumul Cum am salvat lumea, Editura Sitech, 2018 (include şi alte genuri literare), în volumul semnat de doi autori „Ziua când am semănat cu tine”, Editura Art Creativ, 2014, împreună cu poeta Daniela Toma (locul 4 în topul Bookaholic).

(sursa, facebook)

Teodor Dume:Aforisme. Premiul I- la Festivalul Internațional al aforismului,Tecuci,2018

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei

*

Cu cât eşti mai aproape de adevăr cu atât devii mai puternic în faţa celorlalţi

*

Bunătatea te face prada acelora pe care îi ajuți

*

și ce altă durere mai mare să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii

*

Omul dacă ar avea chiar şi o singură aripă ar zgârâia cerul

*

Anturajul este o văgăună din care respiră doar cei din interiorul ei

*

Nu da sfaturi de escaladare a muntelui dacă nu i-ai atins vârful

*

Uneori iubirea este cea mai puternică armă a umilinţei

                                                    *

a-ți schimba atitudinea după cum "bate vântul" nu înseamnă că ești îngăduitor,ci incapabil de a fi tu însuți

*

Dacă toate durerile s-ar limita la o singură lacrimă am deveni foarte săraci

*

Sufletul omului e ca şi iubirea, nu îmbătrâneşte niciodată

*

Înţelepciunea maturizează, nu şi îmbătrâneşte

*

Credinţa te înstrăinează de prietenii falşi dar te apropie de Dumnezeu şi de tine însuţi

*

Bruiaj – două inimi sfidând tăcerea

*

Frica de iad nu trebuie să fie biciul care te mână spre credinţă, ci frica de tine însuţi

*

Prostituție politică –

a închide adevărul în cușcă cu minciuna

*

Prietenii falși nu te contrazic niciodată

*

Fii tu însuți și vei învinge răutățile și invidiile din jur

*

Timpul meu s-a oprit în lut și fură din mine câte puțin în fiecare zi

*

Iubirea devine o boală incurabilă doar atunci când nu ştii să o tratezi cu respect

*

Copilăria e o poveste în care credem doar atunci când suntem adulţi

*

Viaţa se măsoară în timp iar durata absenţei noastre în moarte

*

Unii politicieni sunt ieftini la suflet pentru că ți-l vând pentru un vot

*

O inimă seacă e asemenea unui apus întunecat

*

Nu prea știm să fim fericiți pentru că ne e teamă de ceea ce nu avem

*

Omul bun este fericit chiar şi atunci când se bucură de fericirea altuia

*

Celui fără bun simț nu-i roșește obrazul nici iarna

*

Omenia nu o poți da la schimb

*

Când trădarea vine de la un prieten nu trebuie să te întrebi, de ce?, ci să te miri !...

*

Credința îți dă sentimental eliberării absolute

*

Fă curățenie în sufletul tău înainte de a-ți primii prieteni

*

Fii prezent față de celălalt și nu în fața celuilalt

*

Nu trece cu vederea gesturile rău intenționate

*

Mai periculoși sunt cei care te ling decât cei care te scuipă

*

Vorba mamei e ca o rugăciune îndreptată înspre Dumnezeu

*

Nu îți băga mâna în buzunarul în care nu ai pus nimic

*

Nu îți domina prietenul în folosul propriu că s-ar putea să-l pierzi

*

Fii îmțelept și ascultă în stânga și în dreapta înainte de a porni pe un drum necunoscut

*

Testează-ți sinele dăruind

*

Nu îți îmbogăți trupul pentru a te îndepărta de prieteni, ci îmbogățește-ți sufletul pentru a-i apropia

*

Tot ce vine din tine cu credință îți definește sinele

*

Dacă nu-i îngădui celuilalt să existe nu exiști nici tu pentru el

*

Nu îți obliga creierul doar să memoreze, ci lasă/l să și raționeze

*

Ca să poți avea o cerință învață stăpânirea de sine

*

Revolta răului din tine este mult mai periculoasă decât o luptă deschisă cu dușmanul la vedere

*

Credința ta trebuie să fie parte a ființei ce îți așază sufletul pe trepte de sfințenie

*

Ipostazele erotice din vis nu pot fi decât trădări ale intimității

*

Ionuț Caragea:Aforisme

Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îți face autoportretul în ochii închiși pe pânza imaculată a sufletului
*
Dragostea este un glonte cu parfum de flori nemuritoare
*
Dumnezeu nu-și trage niciodată sufletul,îl oferă necontenit
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta rtrupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlinești împreună cu ea
*
În viață trebuie să fii lucid și prevăzător

Adrian Paparuz:și mama mea a fost, este o Ana!

si mama mea a fost, este o Ana!

te-am scos de la toate plățile lumii mamă

hainele ți le-am scos din șifonier

am plâns cu paltonul tău

și rochița de vară

în camera ta

miroase a scorțișoară

și a mere coapte în suflet

sunt toate așa cum le-ai lăsat

îmi zâmbești la fel de stingheră
din rochia de mireasă
lângă tata
timpul aici nu există ...

uite
în geamul tău
Dumnezeu surâde a viață

Ana Urma:haiku

Rezultate CSH 616: https://rohaiku.blogspot.com/

Ana Urma

Viorel Boldiș:secrete

Viorel Boldis

Seara se aşternu, aşa, deodată, în timp ce soarele-şi mai mesteca încă molcom orizontul. Marea se aprinsese parcă şi vântul se înteţi şi el, piţigând cu îndrăzneală braţele şi coapsele goale ale Clarei. Umbla pe faleză încolo şi încoace de mai bine de trei ore, de când ieşi din spital ca o nălucă. Cu privirea pierdută în negura mării căuta cu disperare un răspuns, o explicaţie, un sens la toată viaţa ei. Şi nu-l găsea. Până şi valurile parcă nu izbeau faleza, parcă în gândurile ei izbeau şi se rostogoleau aiurea, răscolind amintiri, fărâmături de viaţă. Nu răceala vântului o făcea să tremure de frig, ci răceala mâinii Mariei între mâinile ei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.

Se cunoscuseră într-o vară, când Maria veni în vacanţă la mare. Marius, soţul Clarei, în vara aceea, ca să nu se plictisească spunea el, se angajă la salvamar. Maria ştia să înoate, chiar bine, dar atunci i se făcuse rău şi era destul de departe de ţărm. S-ar fi înecat cu siguranţă dacă nu era Marius. A doua zi, în semn de mulţumire, Maria îi invită pe amândoi la restaurant. De atunci au rămas prieteni pentru totdeauna. În fiecare vară Maria venea la mare şi stătea la ei trei săptămâni. În schimb, Marius şi Clara îi întorceau vizita iarna, de sărbători, când Braşovul devenea o minunăţie de oraş.
A doua vară Maria se prezentă la ei cu o surpriză: Victor. Se cunoscuseră cu câteva luni înainte şi se căsătoriră câteva luni după aceia. Fără să întrebe pe nimeni, fără să spună la nimeni. Clara îşi amintea fiecare detaliu din sâmbăta aceea. Maria o sună de dimineaţă şi îi spuse că trenul ei va ajunge la Constanţa la 12: 30. De obicei se ducea Marius să o ia de la gară, dar Marius era acasă cu febră, aşa că se duse Clara să o aştepte. Când se întâlniră pe peron şi Maria îi spuse râzând “Ţi-l prezint pe Victor, soţul meu!” Clarei i se muiară picioarele şi i se opri respiraţia. Se bâlbâi ca o liceancă când Victor îi sărută mâna galant. Înţelesese imediat cine era Victor şi se cutremură: era sufletul ei pereche!!! Ştiu de la bun început, aşa cum şi Victor ştiu. A fost de ajuns o privire, o atingere de mână, o scânteie, o clipă... ca să înţeleagă amândoi că se regăsiseră, că erau suflete pereche. Nimic nu poate să oprească iubirea dintre două suflete. Da, mâinile, gurile, trupurile de carne şi oase pot fi ţinute departe unul de altul, li se poate împiedica să se iubească unul pe altul, dar iubirea dintre două suflete, nimeni şi nimic nu o poate împiedica!
Maria nu-şi dădu seama de nimic. Puse bâlbâiala şi uimirea Clarei pe seama surprizei. Departe de ea gândul că între Victor şi Clara se aprinsese fulgerător flacăra mistuitoare a dragostei la prima vedere, sau poate între două suflete pereche ar fi mai bine spus dragoste la prima... revedere! Şi Clara şi Victor credeau că două suflete pereche se cunosc de fapt dintr-o viaţă anterioară. De când se nasc, bărbaţii şi femeile nu fac altceva decât să-şi caute sufletul pereche din viaţa anterioară. Dacă au norocul să se regăsească, toată viaţa capăta un sens, toate vieţile capătă un sens!
Dar meandrele vieţii sunt prea complicate pentru a lăsa spaţiu liber şi neîngrădit iubirii. Clara şi Victor rezistară câteva zile fără să se destăinuie unul altuia. Apoi, când se ivi momentul spuseră ceea ce aveau de spus. Dar parcă nici nu trebuiau să spună multe cuvinte, parcă se cunoşteau de când lumea. Cine ştie de când şi din câte lumi se cunoşteau. Clara şi Victor erau în dificultate. Trebuiau să aleagă între fericire şi familiile lor. Victor voia fericirea... cu orice preţ. “Nimeni şi nimic nu trebuie să separe două suflete pereche” spunea el. Dar Clara nu fu de acord “Nu se poate aşa... facem rău celorlalţi”. Şi nu se putu.
Se iubeau în tăcere şi în somn... se iubeau în gând... se iubeau în afara spaţiului şi timpului... se iubeau dureros cu sufletul... doar cu sufletul. Etica şi morala au învins încă o dată.
Anii trecură şi veniră pe lume copiii. Maria şi Victor se mutară şi ei la Constanţa, din pricina muncii lui Victor. Maria fu chiar fericită de mutarea asta, iubea marea la nebunie. Se întâlneau des de parcă formau o familie, nu două. Toată lumea părea fericită. Părea.
Tristeţea îşi făcu cuib în sufletele Clarei şi a lui Victor. Încercară să uite, să ignore iubirea ce-i lega, dar nu fu cu putinţă. Din când în când Victor încerca să o convingă pe Clara că nu e drept să trăiască aşa, dar Clara îi aducea aminte că au copii, că nu se cade. Se străduiau să pară totul normal, să pară fericiţi, dar, cum ochii sunt oglinda sufletului, nu puteau să nu reflecte tristeţea cuibărită acolo. Şi de la o vreme, parcă tristeţea asta se mută şi în ochii Mariei şi a lui Marius. Oare bănuiau ceva?
Viaţa mergea înainte şi familiile lor îmbătrâniră împreună. Copiii făcură copii la rândul lor şi se duseră care pe unde. Într-un târziu rămăseseră iar doar ei patru, ca la început. Râdeau şi păreau fericiţi. Trăiau. Părea că trăiau. La început se stinse Marius, învins de o ischemie cerebrală şi Clara îl plânse... şi Maria îl plânse. Un an mai târziu se duse şi Victor şi Maria îl plânse... şi Clara îl plânse. Rămaseră doar ele două. Hotărâră să vândă una dintre case şi să se mute împreună. De o viaţă erau prietene, mai mult decât prietene, dar niciodată nu au avut curajul să vorbească de tristeţea aceea ascunsă acolo în umbra ochilor lor. În sinea ei, Clara era convinsă că Maria ştia tot, aşa cum şi Marius ştiuse, că îşi dăduseră seama de mult, poate chiar de la început, de iubirea care-i mistuia în tăcere pe ea şi pe Victor. Dar pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt, au preferat să tacă.
În seara aceea de vară târzie, Maria se întoarse de la medicul de familie cu chipul răvăşit “Am cancer... în ultima fază... maxim 6 săptămâni!” Clara simţi că se rupse ceva în ea. O iubea pe Maria. Nu ia purtat pică niciodată pentru faptul că a trăit toată viaţa cu omul pe care ea la iubit şi la care a renunţat pentru binele ambelor familii.
Două săptămâni mai târziu Maria fu internată în stare gravă. Nu mai era nimic de făcut. Clara nu se mişca de lângă ea. Se hotărâse să-i spună tot. Trebuia să-i spună tot înainte de a muri. Trebuia să-şi libereze cumva sufletul de povara atâtor ani de secrete şi iubiri ascunse.
“Draga mea... draga mea dragă...”
Clara îi luă mâna firavă şi o strânse între ale ei.
“Trebuie să-ţi spun ceva...” îi zise, strângându-i şi mai tare mâna.
“Şi eu trebuie să-ţi spun ceva... şi cum cred că sunt eu cea cu mai puţin timp la dispoziţie, lasă-mă pe mine să încep!” răspunse Maria încercând un surâs, în timp ce privirea i se pierdea undeva în albul infinit al tavanului.
“Sigur... spune-mi tu, draga mea” Clarei îi tremura vocea... şi nu numai.
“ Trebuie să-ţi spun ceva ...grav!”continuă Maria, şi Clarei i se opri respiraţia.
“Da, cred că ştiu ce vrei să-mi spui...” zise Clara şi ochii ei se pierdură în acelaşi alb gol al tavanului.
Maria încerca să se ridice, dar nu reuşi.
“Deci ai înţeles... ştii tot? - continuă Maria, cu vocea din ce în ce mai slabă – Am vrut să-ţi spun cu mult timp în urmă... dar nu am avut curajul... însă bănuiam că tu ştiai deja... Eu şi Marius al tău am fost amanţi... dintotdeauna... de când m-a scos din apă... din primul moment am înţeles că el era omul meu... jumătatea mea... Ne-am iubit în tăcere şi pe ascuns... ne era ruşine... nu puteam, nu voiam să vă facem să suferiţi pe tine şi pe Victor... Iartă-mă, te rog!”
Clara asculta cu ochii pierduţi în gol... simţea cum pământul îi fuge de sub picioare.
Clara nu mai era de mult acolo... auzea parcă în depărtare vocea Mariei, din ce în ce mai slabă, îi simţea mâna între mâinile ei... Cine ştie cât timp stătu aşa, fără să mai înţeleagă ceva, în afara timpului,a spaţiului... afară din ea însăşi. O trezi la realitate mâna rece a Mariei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Ieşi din spital ca o nălucă. Habar nu avea unde să meargă. Se duse pe faleză mai mult din obişnuinţă. Se plimba încolo şi încoace, fără noimă, cu privirea pierdută în necuprinsul mării, în căutare de răspunsuri.
Seara se aşternu, aşa, deodată...

Ionuț Caragea, ecou la apariția cărții Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

=  Teodor Dume,

I

Știu că aveți mulți prieteni pe Poezie.ro, dar cu timpul se vor rări. Vina o aveți doar dumneavoastră, fiindcă scrieți prea bine. Corbu dă multe verdicte, greu de digerat de versificatorii mărunți. Aparenții prieteni se vor risipi ca fumul, adevărații prieteni vor fi doar aceia care văd în poezie o eliberare, o evoluție a spiritului, o familie frumoasă, și nu o competiție cu clasamente și premii. Corbu, un mare berbec al poeziei, un lider, a dat verdictul, cam același pe care l-au dat Grigurcu, Tupan și alți critici mari. Eu nu ma situez la categoria critici, dar cred ca am observat evoluția poeziei dumiene încă de pe vremea când autorul încă nu știa cine este, dar eu știam încotro se îndreapta. Trebuia doar un imbold. Felicitări, bine ați venit și revenit in marea poezie a lumii! Ionuț Caragea (26 iulie 2018) http://www.poezie.ro/index.php/press/14129034/Devoratorul_de_umbre,_o_nou%C4%83_carte_semnat%C4%83_Teodor_Dume

Daniel Corbu:Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței...” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

Daniel CORBU
prefața Devoratorul de umbre,de teodor dume.Editura PrincepsMultimedia,2018

Sebastian Lupu:vorba zilei

Vorba zilei:

Unul dintre cele mai fericite momente din viață este atunci când găsești curajul să renunți la ceea ce nu poți schimba.

(sursa,

Sebastian Lupu)

Daniel Corbu :Aforisme/Citate

*
Poezia e haosul condamnat la visare
*
Luciditatea e o disciplină pentru martori târzii
*
În fața morții suntem singuri ca un pumn de omăt

(din Manualul bunului singuratic/2005)

Gela Enea:stația cu numărul 18

( în amintirea anilor de liceu)

stația cu numărul 18

când cineva s-a ridicat să-mi cedeze locul
toți călătorii au îmbătrânit instantaneu
au îmbătrânit și copacii din oglinzile retrovizoare
și ploaia chircită-n stropii prelinși pe parbriz
numai clipa aceea sta încolăcită pe volan
cățea în călduri amușinând întunericul
deveniserăm brusc o felie de univers comun
în ignoranța pierderii de sine/când
autobuzul a pornit-o hipnotic înapoi
înghițind hulpav drumuri bătătorite
până-n stația cu numărul 18
aceea în care făceam poștă o țigară carpați
dar nu lăsam să se-nnoade în rotocoalele de fum
nicio tristețe fundamentală
beam nechezol și brifcor la kil
balul din sala de mese a cantinei
ne găsea cu masca pe figură/cu suflete nude
împreunate în tangouri ușoare
nu se inventaseră dansuri la bară/nici hip hopul
când am fost declarată regină
de drag îmi crescuseră mâinile până la stele
nu le-am cules căci nu aveam un cer de rezervă
în schimb le-am întors lumina spre coroana mea de carton
și m-am dus să sărbătoresc în stația cu numărul 18
unde aștepta autobuzul

(sursa,

Gela Enea)

Alexandru-Eusebiu Ciobanu: trist

***

trist
se pictează lumea
moleculă cu moleculă.
ploaia decolorează
geneza umană

(sursa,

Alexandru-Eusebiu Ciobanu)

Călin Oana Alexandra:Să dăm timpului timp

ta

Să dăm timpului timp
Și iubirii răgaz.
Să așteptăm să treacă
Ceasul rău.
Învățând să iubim
Așteptarea,
În timp vom iubi
Doar răbdarea.
Timpule...dă-mi timp.
Dă-mi timp să înțeleg,
Să sper, să ascult
Mintea ce vrea să spună,
Inima ce șoptește.
Să cântăresc
Și apoi voi știi
Cine pe cin' iubește!

(sursa,

Călin Oana Alexandra)

Amalia Achard:Mon frère

Amalia Acostachioaei Achard

Viens dans mes bras, mon frère de sang,
Nous aurons tant à partager!
Le grand amour tout puissant
De nos parents, pour commencer.

Quand tu auras grandi un peu
T’auras le droit de regarder
Et même toucher, si tu le veux,
Certains de mes nombreux jouets.

Je t’apprendrai, en tant qu’expert,
À faire des bêtises hors-paire,
Mais sache que je préfère, mon frère,
Que tu sois le bouc émissaire.

De temps en temps on changera
Des coups, des disputes fraternelles,
Mais, à la fin on gardera
Juste notre amour éternel.

(sursa, Amalia Achard)

Constanța Popescu (carte):Fericirea dintre gene

Ionel Bota:amintirea lutului

Ionel Bota

amintirea lutului

ura ta a pudrat cu glaspapir
toboganul pe care se va rostogoli "robul lui dumnezeu,ioan"
în așteptarea mareei

au fost valuri înalte spălând disperările pe țărmul amintirilor arse
și vinovate au fost
înserarea din ființa bărbatului singur
lacrimile mamei din târziul fericirilor mute
și limba din clopotul secundei care anunța
valțul dricului în toamna spânzurată de cer

George Mihalcea, carte:Anatomia Spaimei, Ed.Grinta/2019