Costel Zăgan:Medalion literar

Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani): A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de cultură generală "A.T. Laurian" din Botoşani (promoţia 1977) şi licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universității "Al. I. Cuza" din Iaşi, cu lucrarea "Natură şi eros la Eminescu". A publicat poezii, aforisme, epigrame şi altele în revistele Colloquium, Convorbiri Literare, Intertext, Poezia, Hyperion, Timpul, Absolut Cultural.

Prezent în antologiile:

Porni Luceafărul (Botoşani, 1995)

Nord - Antologia poeţilor botoşăneni de azi (2009)

Însemne (Bacău, 2010)

Poeme hai hui - antologie de poezie (editura Singur, Târgovişte și editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012)

Însemnele unei tăceri - antologie de poezie – 2012 (editura Rovimed Publishers, Bacău,2012)

Amprente temporale - antologie de poezii cronopediene (Braşov, 2013) 

Autograf pentru m(â)ine-lirică, proză şi arte platice (Adjud, 2014)

Volume publicate:

Hiperbole blitz (volum de debut, editura Axa, Botoşani, 2005)

Cezeisme (2008)

Gravitaţia sufletului (volum de versuri online, 2012)

Erezii second hand (editura Axa, 2014)

Deșertul de catifea (roman cibernetic, editura Axa. Botoșani, 2015)

Dar unde-i tata

Dragă Kitty raiul este o cameră fără ferestre

Plină cu cărți în toate limbile pământului Să

Nu exagerăm totuși Trebuie să fie loc Oamenii

merg nu zboară din bibliotecă în bibliotecă

Lectura are nevoie de-o cale de acces

De pildă cărțile de poezie mă ajută să respir

Cele de aventuri să uit de foame și singurătate

Numai cărțile de dragoste mă deprimă

Deocamdată

Nu înțeleg însă un lucru

Cum poate să fie nisipul

duminica

atât de albastru

Orar de fată mare

Dragă Kitty nici duminica nu apuc

să mă plictisesc Mă salvează agi

tația din jur și prejudecățile oame

nilor Cică fetele nu gândesc Ai au

zit vreo prostie mai mare Altceva

nimic În afara faptului că m-am mai

înălțat cu doi ani Și parcă citesc alt

fel oamenii

Mi-e dor de Anna Frank

Și-atunci mi-am zis Ia să mai urc câteva trepte

spre amintire Poate-o găsesc jucându-se cu niș

te cărți jucăriile ei preferate Dragă Kitty aveai

dreptate Condiția umană a luat-o razna Și nici

n-ai cui să i te plângi Nici un cui nu mai este la

locul lui De nici un sentiment nu mai poți fi si

gur(ă) Iar Homo sapiens a ajuns cel mai feroce

animal În rest totu-i sehr gut

Ipocrit(ă) și nu prea

Anna Frank nu înghite

pastile de adormit conștiința

Nu că ar vrea fie

un model pentru posteritate

Mai ales că aceasta-i

excesiv de impudică Și se

întreabă Care au fost

Primele iubiri ale Annei Frank

Un pic de ipocrizie

totuși

nu face rău

nimănui

Domnişoarelor iar l-am visat pe Nicolae Labiş

  

În fiecare clipă realitatea mă izbeşte în faţă
irealitatea
rupe cuvinte din carnea mea
bucăţi mari
din poemele mele de dragoste
atârnă
pe gardurile femeilor
din satul meu natal
câinii fug
cu colacii iluziilormele nocturne
în cozile lor mândre
ca nişte steaguri
la o manifestaţie
anti-realitatea românească
apoi
se încaieră
prin
şanţurile
haikuurilor mele de weekend
dincolo de retina imaginaţiei
fetele mari se joacă de-a v-aţi ascunselea
cu sentimentele mele erotice
de copil
cu efect întârziat
babele satului
mă recunosc ca lider de necontestat
Şi eu eu ce fac
Cu poezia pe umăr ca o puşcă
iar vreau să vânez
moartea căprioarei
dintr-un foc
Halal poet
cu
scaunul singurătăţii
la
cap
N-am ce zice
n-am ce scrie
Pauză de viaţă
cică

Atât se poate

Dragă Kitty mașinăria asta invizibilă-I timpul

Macină totul amintiri speranțe dureri și mai

ales bucurii Toate au însă un gust inconfun

dabil Zilnic urcăm și coborâm din Turnul Ba

bel Bărbații de regulă coboară Să mai facă

vreun război Să mai pună la cale vreo confla

grație erotică Însă femeile au mereu aripile

deschise contratimp pulbere și iubire

Atât

Oare

Dumitru Ichim: CU DON QUIJOTE-N CRÂȘMĂ

Burdufuri noi îmi caut, să prind în rime mustul:
I s-au-năsprit luminii tristețile și gustul,
De parcă-un urs mă prinse de ceafă și târâș mă
Înghesuie-n oglindă cu Don Quijote-n crâșmă.

Nu pângăresc prin slove de le întorc răspărul
Smulgându-i vântul, toamnei să-i facă Paște mărul,
Potir de-argint s-aducă prea nodurosul sânger:
Ești sigur pân' la urmă că l-ai învins pe înger?

Când foc, când întuneric, mitarnică balanța!
- Mai cere încă-o toamnă s-aducă, Sancho Panza!
Să-mi umple iar ulcica preasfântă şi parșivă,
Spre-a închina cu moartea și liota-i bețivă,

Că goală-o vreau pe masă, s-o joace crâșmărița,
La danțul cel din urmă cum i l-a scris penița.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

www.dumitruichim.com

Călin Pop și formația sa,(Celelalte cuvinte): 100 de ani de existență a Colegiului Național ”Emanuil Gojdu” din Oradea

În 5 octombrie 2019 s-a împlinit 100 de ani de la inaugurarea solemnă a primului an școlar  la Colegiul Național "Emanuil Gojdu" din Oradea. Cu ocazia centenarului, colegiul împreună cu Primăria Oradea organizează o serie de evenimente pentru a sărbători cei 100 de ani de existență.

Programul evenimentelor a fost prezentat joi, 5 septembrie de către directorul instituției școlare Florin Nicoară, directorul adjunct Anca Micle și Mihai Jurca din partea APTOR.
Colegiul Național "Emanuil Gojdu" are în prezent peste 1100 de elevi, 70 de profesori, iar în cei 100 de ani de la înființare aproximativ 20.700 de elevi au studiat în băncile celei mai renumite școli din Oradea.

În mod constant, corpul profesoral şi absolvenţii gojdişti şi-au legat numele de performanţă. De-a lungul celor 100 de ani de funcţionare a liceului, majoritatea absolvenţilor au urmat studii superioare, formându-se ca specialişti. Mulţi au ajuns medici, avocaţi, funcţionari, profesori, economişti şi, mai nou, informaticieni, atât în Oradea, cât şi în ţară şi străinătate.Între absolvenţii cunoscuţi îi amintim pe profesorul Teodor Neş, fizicianul Dorin Poenaru, matematicianul Leonida Toma Dragomir, scriitorii Dumitru Radu Popescu, Mircea Zaciu şi Mircea Bradu, scenaristul Titus Popovici, istoricul Ovidiu Drimba.De asemenea, la liceul "Gojdu" au studiat mai mulţi viitori academicieni, precum Caius Iacob, Radu Iftimovici, Gabriel Ţepelea şi D.R. Popescu etc.

Dintre cele mai frumoase poezii ale poetului George Pașa

PAGINA POEZIEI DE SUFLET....PAGINA POEZIEI DE SUFLET....PAGINA POEZIEI DE SUFLET....PAGINA POEZIEI DE SUFLET-
"Noi derivam frumos unul din altul,
ca două povești cu final deschis"George Pașa

George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa
***************************************************************
 s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.
Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.
Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).
Volume de versuri publicate de George Pașa:
„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;
„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;
„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;
„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;
„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;
„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

Pentru ceea ce nu se risipește     
                                                            

N-ai cum să intri sub pielea norilor,                                       
ca să știi cât de mult înseamnă pentru ei risipirea,
cernerea îndelungă, mereu întoarcerea.

Într-un strop de apă se-ntruchipează seninul,
nu și înțelepciunea toată.

Cât trăiești, strânge raze depline pentru tot ce nu-i trecător

Firesc 

N-am de gând să dau vreo formă durerii pure:
ea curge pur și simplu, fără măști de cuvinte,
ca un izvor ce-și urmează cursul firesc.

Către cer putem să-nălțăm zadarnic sunete unul mai înalt decât altul,
dacă uităm că sufletul ca o pâine întrece frumusețea cuvintelor.

Cea mai adâncă vibrație e-n fapta bună de ieri sau de mâine.

Dezgheț

Ne trebuia atât de puțin:
câțiva stropi de ceară pentru sigilarea ideii din umbră,
o lacrimă ca pentru început de poveste.

Și ți-ai zis: „De-aici căutările se lovesc de ziduri înalte,
sub care poposesc adormiții din umbră,
de parcă nu frig toate așa de mult
și nu-i atât de frig în lume,
încât să-ți privești, tulburător, destinul
ca pe un țurțur de gheață.”

Vezi! Nu departe se-aprind idealuri la focul revoltei,
arta, cu dinți de copil, mușcă dintr-un trecut păgubos,
ceasurile se-ntorc, nimeni nu știe c-a trecut ora dorită,
în umbră a trecut, sigilată și ea în poveste.

Puțin a rămas,
dar nu știu de ce spui vinovat c-ar fi timpul,
cu ceară să-l picuri,
tot n-ai ști de ce-i este supus tot ceea ce mișcă.
El nu bea tot apusul,
mai lasă pentru secunda ce vine, fără teamă, din umbră.

Atât de puțin trebuia,
noi tot pribegim pe tărâmuri străine
și ne-ncălzim în revolte sângele, vinovat fără vină.

Se-nalță ziduri,
dar niciunul nu-i atât de înalt, să nu-l dărâme iubirea.

Refuzând politicos arta derivei

Primisem invitația de a ne iniția în arta derivei, dar
nu ni se păreau necesare contoarele de la intrarea în suflete,
nici performantele cititoare de gânduri.
Acolo se lua prea mare distanță
pentru a se vizualiza eventuala strălucire din miez
și nu ne permiteam rătăcirea printre atâtea variabile.
Noi derivam frumos unul din altul,
ca două povești cu final deschis.
Cum să accepți deriva între necunoscute?
Cum să te prinzi de o rădăcină suspendată-ntre lumi?
Înadins ni se prezentau ipoteze pline de farmec,
demonstrații subtile, în care înotau fără teamă așchii de sori.
Până la concluzii, peisajul devenea destul de arid,
ne cuprindea somnul și visam că ne-ngropase nisipul.
„Ați încurcat borcanele!” - ne zicea prin somn îngerul.
„Totul derivă din altceva.
Ipotezele au farmec până dispar sub pleava argumentației.
Fiți politicoși, spuneți-le că vă cheamă o altă cărare!”
Ne-am trezit. Lumea întreagă intrase-ntr-un melc
rătăcit pe un drum neștiut.

Visând lumina dintr-un schit

Mă tot gândeam odinioară: ce-ar fi, în umbra unui schit,
să îmi alin a mea povară, și-apoi, pe cei ce au stuchit
asupra vieții mele - pradă unor greșeli fără de leac -
să-i iert și să mă rog de Domnul să le mai dea încă un veac
de fericire, viață lină, mai bune gânduri și senin,
să fie mai deschiși la minte, eliberați de greu venin.

Dar scris a fost să rămân veșnic în umbra unei dulci femei,
să îi adulmec pasul tainic, și-apoi, învins, să am temei
de-a regreta, trist, risipirea acelor vise ce mai ieri
au însemnat atâta farmec. Tu, lume, dacă ai să-mi ceri
să uit povara-ntunecoasă ce m-a purtat printre iubiri,
îți spun deschis: ești prea gentilă și liberă ca să te miri!

Îi iert pe toți, cer îndurare că prea m-am risipit în van,
că am purtat, fără-ncetare, al vieții aspru bolovan.
Cred c-adevărul soarbe clipa și o transformă-n absolut;
atunci când o trăiesc aievea, simt că, oricât m-ar fi umplut
de îndoială și tristețe, există sens și nu-i târziu
să îmi alin a mea povară, cât dorul de ce-i sfânt e viu.

Când trădarea așteaptă după colț 

Rupi o scândură din paravan,
o faci țăndări,
aprinzi cu ele un foc.
Apoi chemi un fluture de smarald,
potrivești penița în poziția mirării
și te miri,
așa, ca prostu'
când dă cu flit
unor unde triste revărsate din bucium,
pe care le simți până-n sinusuri,
cum o adiere a morții
lunecând printre sunete vii.
Nu este aici vreun demers ezoteric,
nici iluzia că ești
vreo țandără îndepărtată de trunchi.
Nu știi să sari decât atât
cât îți este vremea,
dintr-o latură în alta,
și din izbire afli
că vânătăile și cucuiele
sunt peceți ale cerului
impregnate în piele,
iar vindecarea presupune
ieșiri permanente din sine.
Urmează recompunerea țăndărilor
într-o altă alcătuire,
după chipul celui ce-a dat
măsura înaltă a suferinței.
Asculți același bucium tumultuos,
într-un geamăt de stele.
Paharul e plin.
După colț,
un Iuda își numără arginții.

Despre înalta surzenie 

A fi surd și a purta o pălărie de paie,
ascuns după cortină,
nu-i totuna cu a friza absurdul,
cu trecerea îmbietoare a verdelui
într-o altă culoare,
mai deschisă,
mai aproape de orizontul
în care se varsă curcubeul.

Trebuie să escaladezi
muntele durerilor,
să treci de cealaltă parte,
unde un fluture abstract
zboară printre idei,
scamă lăsată în trecere
de un zeu impasibil.

Și-ți iei pălăria din cui.
Trebuie să pleci,
cât mai e vreme
pentru respirații profunde,
pentru ieșirea din ape,
în afara așteptărilor.

Reîntoarcerea-n cântec

Aveai o pălărie dată naibii,
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai ușor,
ca o boare fină ți se lipea de piept,
și inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.

Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ți se împlântaseră-n coaste.

Deodată, și numele tău a căpătat alte rezonanțe,
pe umeri ți se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ți striga: „Þintește-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îți prind săgeata din zbor
și-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”

Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvălești prin smoală,
nici pradă nu ești pentru vreo iluzie
geamănă cu tristețea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nțelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
și cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?

Rotești prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
și de umărul stâng.

Rămânerea în Text 

Suntem atât cât suntem. Cine să ne ceară mai mult?
Circulăm atent, să nu ne tăiem în marginile propriei vieți;
refuzăm politicos limitele impuse de alții.
Dar când ne strânge tot ce-am refuzat,
mai abitir decât un lanț de iluzii,
nu mai știm cât suntem noi
și cât lanțul ce ne poartă prin viață.
Mai bine-i să fii liber ca frunza în bătaia ploii,
să nu-ți pese de vreme, de vremuri,
să lași altor muguri dreptul la existență,
în timp ce te retragi, umil, în somnul pământului.
Să fii doar cât împlinirea anului.
La ce bun un veac de restriște?
Alergi dintr-un capăt în altul al vieții,
somnambul cu lumina împrăștiată prin bezne.
Și, când toate artificiile s-au terminat,
vezi că tot mai de treabă-i amnarul.
Scânteia, pe care n-o mai poți duce cu vorba,
vine când nu te-aștepți.
Și iată: focu-i pregătit!
Trebuie doar să-l mai treci prin suflet,
până nu se stinge și el, ca și tine,
sub povara scrisă din veac.
De-aceea și suntem atât cât suntem.
Nimic mai mult.
Rămânerea în Text nu mai ține de niciun refuz.
Nici de lanțuri.

Ultimul cântec, ultimul surâs 

1
Soarele nu strălucește pentru surâsuri,
nici iarba nu crește spre a fi retezată,
cum nu e cenușă tot ceea ce-n ardere își află lumina.

Prea multe lucruri apropiem de sufletul nostru;
când le pierdem, le lăsăm să strălucească din bezna trecutului.

Surâsul vine mult mai târziu, când lumina se strânge într-o altă lumină.
2
Nu suntem purtătorii de chei ai zilelor,
doar trecem neștiuți prin ele, spre-a ne aduce aminte, târziu,
de tot ce se încheagă-n lumină.

Surâsul florilor ni-l apropiem, și-n viață, și-n moarte,
cântecul păsărilor, însoțitor al trecerilor de porți nevăzute.

Risipim tot ce se poate, n-avem chei nici măcar pentru noapte.
3
Aruncați în lume suntem,
bulgări de țărână înveliți în lumină.
Ne ridicăm, ne-adunăm în sine, într-alții.

Bâjbâim în căutare de sensuri,
până dăm unuia din ele un nume.

Stingerea e doar melodia finală, pe care ne-o cântă surâzând întregul.
4
Când ne-ntoarcem din lume,
lucrurile nu mai sunt pentru noi o măsură.
Nu mai strângem nimic. Ce să iei cu tine-n lumină?

Lăsăm soarele să fie soare, iarba să fie iarbă,
surâsul, în flori, cântecul, să ne petreacă.

Ne-ntoarcem să dăm altei stele un nume.

                                                                Despre cele ce sunt 

Nu te mira că nu-ți vorbesc

despre pocnetul castanelor pe trotuar, -

deși nu-i atât de rar toamnă în mine - ,

despre lucruri încremenite în sine,

despre cele luminate doar pe jumătate,

cât să-și mai țină umbra aproape.

Toate acestea au rămas de mine departe,

ca niște ecouri înăbușite-n regrete,

ca niște ulițe prăfuite pe care

doar băiatul cu părul bălai

să-mi petreacă nostalgiile de mai târziu.

Nicio durere nu mă încearcă,

semn că și liniștea aceasta naște pui vii de lumină;

nicio cărare nu și-a clintit înțelesurile,

direcția bună are sens interzis pentru iluzii.

N-a trecut vremea pentru mirări,

n-a sosit aceea a prăbușirii în sine;

așteptarea va fi totdeauna toiag risipirilor,

pulsul memoriei, mai viu decât secunda abia depășită.

Nu mă mai mir dacă-mi răsar în față măști rătăcite,

nici dacă oameni de paie își macină vremea la moara iluziei;

bucuria de-a fi nu intră nicidecum în șabloane,

nici moartea nu crește la fel în amurguri de oameni.

Toate se-ntâmplă așa ca să existe un sens,

fie și în dezastre neprevăzute de astre,

pentru ca trecerea noastră să-și lase urma de melc

în suflete care nu vor înceta să trăiască fiorul atingerii.

De-aceea, nu te mira că nu-ți vorbesc

despre pocnetul castanelor pe trotuar;

închide-mi, mai bine, o vreme, ecoul,

spre-a-l deschide în ultima toamnă.

Aida Mateescu: La mulți ani, Doina Uricaru!

Doina Uricariu (n.5 octombrie 1950)

"Mi-e greu să înțeleg ceea ce se întâmplă în România. Sunt convinsă că tragedia de la Caracal nu este singulară. Dacă aș fi în țară aș merge în școlile generale și în primele clase de liceu, nu ca să citesc poezii, ci ca să le vorbesc adolescenților despre realitatea de care trebuie să se ferească zilnic." (Doina Uricariu, facebook)

Aida Mateescu

Nicolae Silade: miniepistole

16

de ziua poeziei am fost invitat
să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni.
bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi. atât de mulţi
şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.

şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea
aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul
lor. am văzut cuvântul. am văzut şi sori şi stele. de parcă
se-ntrupaseră din versuri. de parcă tinereţea

reînflorea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vârstă.
şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela
de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu
mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă

şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum
dragostea singura noastră avere.

17

în stânga era o biserică mare pe un deal aurit. cu două
turnuri gemene. în dreapta un râu şerpuind printre sălcii.
în faţă o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârşită. şi muntele
în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un

bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt
în faţă şi un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă
biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia.
nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul.

în stânga. în dreapta. în faţă şi-n spate. şi chiar mă urcam
uneori pe un bloc ca să văd totul. în sus şi în jos. înainte şi
înapoi. şi totul era atât de frumos. văzut de sus în sus. văzut
de jos în jos. şi înaintele parcă era mai frumos ca apoi.

însă totul nu se lăsase văzut întrutotul. nu se vedea bine.
ca să-l văd să-l cunosc mi-am întors privirea spre mine.

18

mi-am băut cafeaua mi-am fumat ţigara am închis feisbucul şi
am ieşit să văd cum vine primăvara peste lume am ieşit să văd
cum înfloreşte magnolia am ieşit să văd ce mai fac albăstrelele
pe câmp ce mai face câmpul sub invazia de toporaşi şi narcise

am ieşit să văd să mă văd pentru că numai ieşind din tine însuţi
te poţi vedea pe tine însuţi şi da numai ieşind din tine însuţi poţi
să te întorci în tine însuţi cel care eşti şi acum şi totdeauna şi iată
şi iată-mă în vizită la firul de iarbă cel trecut prin cinci anotimpuri

iată-mă în cel de-al cincilea anotimp despre care vorbea rimbaud
iată-mă în aprilie cea mai crudă dintre luni cum spunea t. s. eliot
iată-mă viu după moarte cu moartea pre moarte călcând cum se
spune despre isus cristos cel care cu adevărat a înviat dar cum

dar cum a înviat nimeni nu ştie doar firul de iarbă
ivit în aprilie deasupra mormântului gol
https://nicolaesilade.blogspot.com/2013/02/miniepistole.html