Domșa Lucian: Măriuca

(part.35 – fragment din romanul în lucru)

Stropii mari de ploaie plesneau unul după altul pământul bătătorit și însetat. Câinele speriat s-a adăpostit sub coșer, privind mirat apăraia din curte. Cete de nori negri s-au adunat deasupra așezării și au început să slobozească lacrimi de-a valma peste casele răsfirate. Dealul cel mare ce străjuia satul s-a trezit din somn, bucurându-se de binecuvântarea ploii.
Lenuța ședea-n târnaț, cu gândurile departe, încercând să privească printre stropii de ploaie. În spatele ei, Victoraș îngâna primele litere ale alfabetului, iar Măriuca ținea Abecedarul cu ambele mâini. Toamna a întârziat în anul acela prea mult, iar vara și-a făcut de cap până târziu. Ploaia a apărut ca o bucurie, îmbrățișând uscăciunea pământului însetat și tare. Muierea și-a făcut cruce de trei ori, a închis ochii și i-a mulțămit în gând lui Dumnezeu pentru mila Lui fără margini și pentru bucuria ce a trimis-o asupra lor. Zgomotul ploii l-a făcut pe Victoraș să caște și să se uite rugător la sora lui mai mare, ca și cum ar fi vrut să se oprească din citit. Măriuca i-a făcut semn din cap să continue, iar copilul a coborât ochii-n carte. Din odaia din spate s-a auzit un foșnet, apoi un tușit ca un horcăit. Lenuța a deschis ochii și a ciulit urechile, apoi s-a ridicat în picioare. „Manole!” , a suspinat ea, ducându-și mâna la gură.
Bărbatul bolea de ceva vreme. Nu s-a mai dat jos din pat de mai bine de o zi. Stătea întins, fără să scoată vreo vorbă și privea tavanul. Când Lenuța se ducea la el, o privea rugător și încerca să-i vorbească, dar nu putea să rostească niciun cuvânt. Din când în când tușea și ridica ușor mâna stângă. Arăta cu degetul spre muiere-sa și își mișca buzele. Femeia se ducea lângă el să deslușească ce spune, însă din gura lui ieșeau doar sunete de neînțeles.
Într-o zi mai pe la amiază i-a dus un blid de mazăre frecată cu mămăligă aburindă, așa cum îi plăcea lui. El a-nmuiat degetu-n mâncare și a mormăit. A încercat să rupă o bucățică de mămăligă dar n-a reușit, mâinile nu voiau să-l asculte. Lenuța a vrut să-l ajute și a înmuiat în blid un boț de mămăligă. Manole și-a privit absent muierea care-ncerca să-i dea să mănânce. A scuipat prima îmbucătură, iar pe următoarele le-a refuzat, întorcându-se cu fața la perete.
Lenuța a oftat cuprinsă de cele mai negre gânduri. Două lacrimi mari i-au alunecat pe fața tristă și palidă. Nu a reușit să doarmă mai deloc de când omul ei a căzut la pat. S-a ridicat și a pus blidul cu mâncare pe masă, apoi a deschis larg geamul de la odaie.
Liniștea amiezii s-a strecurat tăcută lângă bărbatul cuprins de boală. Femeia a rămas în picioare mult timp, privindu-l cu atâta dragoste, fără să-și dea seama că razele vesele ale soarelui au pătruns în odaie, încercând să-ncălzească trupul secătuit de vlagă al celui beteag.
Cu o seară-nainte, au chemat-o pe Nana Rafilă să-l oblojească, iar bătrâna a adus cu ea tot felul de unsori și doctorii. Și-au suflecat mânecile și l-au uns amândouă femeile pe Manole, din cap până-n picioare, apoi l-au încotoșmănat bine cu ploponul cel gros pe care-l foloseau iarna să se acopere. Înainte să se-ntoarcă la casa ei, Nana Rafilă a povățuit-o pe Lenuța să-l lase pe Manole să doarmă până dimineața. Abia după răsăritul soarelui să-l dezvelească și apoi să-l dezbrace la pielea goală. Hainele cu care a fost îmbrăcat să le pună pe foc, ca să ardă beteșugul odată cu ele.
După o noapte nedormită, în care a stat la căpătâiul omului ei, iar din când în când a mai picotit cu capul-n piept, Lenuța s-a ridcat frântă de oboseală. A suspinat și a murmurat un „Tatăl nost' ”, apoi a ieșit din odaie. S-a întors în scurt timp cu un rând de haine bărbătești, curate. Și-a privit omul cum doarme, apoi și-a făcut cruce. „Doamn-ajută!”, a șoptit femeia, după care a-nceput să facă tot ce a-nvățat-o Nana Rafilă.
A deschis larg geamul când odaia s-a umplut de mirosul urât ieșit din trupul lui Manole. Și-a zis în gând c-așa miroase beteșugul, mânca-l-ar cânii! Răcoarea dimineții a intrat nepoftită-n încăpere, smulgându-i un suspin de ușurare femeii. A tras adânc aer în piept, apoi a privit trupul gol, doar piele și oase al bărbatului, cu milă și dragoste în același timp. Îl iubea mult, era omul ei, tatăl copiilor, cel pe care a jurat dinaintea lui Dumnezeu că-l ia atât la bine cât și la rău, până la sfârșitul zilelor. Trebuia să-l oblojească, să se facă bine, încă mai aveau multe zile de dus împreună. „Mă, Manole, mă!” s-a tânguit ea, așezându-se la marginea patului. „Să nu mă lași sângură, mă! Tu m-auzi, Manole?” A suspinat și a continuat: „Manole, io mai vreau un copil cu tine, Manole! Un’ vrei să te duci? Pe mine cui mă lași?” S-a ridicat și a-nceput să-i tragă izmenele-n picioare. După ce l-a-mbrăcat cu hainele curate, și-a făcut cruce și a răsuflat ușurată. Și-a șters cu grijă câțiva stropi de transpirație de pe frunte, apoi s-a aplecat să facă focul în sobă.
„Dumniezo-i cu mine!” a murmurat ea când a îndesat pe gura-ngustă a sobei hainele cu care a fost îmbrăcat bărbatul. Apoi a oftat, așteptând ca flăcările să prindă curaj și să ardă orice urmă de boală. Și-a cuprins capul în palme și a murmurat: „Manole, ce-ai putut să faci, Manole...”
Apoi și-a amintit cum s-a-ntâmplat...

(Va urma )

    GLOSAR:
apăraie – apă multă vărsată pe jos, șuvoi;
mazăre frecată – fasole (fâsaică) bătută, frecată (în Ardeal la fasole i se mai zice mazăre);
încotoșmănat – înfofolit, îmbrăcat prea gros;
a obloji – a pansa, a vindeca, a trata, a îngriji (o rană, un bolnav, un organ) cu leacuri băbești