Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta NR.6/2019. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta NR.6/2019. Afișați toate postările

Ionuț Caragea:Aforisme


Imagini pentru ionuÈ› caragea



Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îți face autoportretul în ochii închiși pe pânza imaculată a sufletului
*
Dragostea este un glonte cu parfum de flori nemuritoare
*
Dumnezeu nu-și trage niciodată sufletul,îl oferă necontenit
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta rtrupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlinești împreună cu ea
*
În viață trebuie să fii lucid și prevăzător

Adrian Paparuz:și mama mea a fost, este o Ana!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, selfie, cadru apropiat şi interior
si mama mea a fost, este o Ana!

te-am scos de la toate plățile lumii mamă
hainele ți le-am scos din șifonier
am plâns cu paltonul tău
și rochița de vară
în camera ta
miroase a scorțișoară
și a mere coapte în suflet
sunt toate așa cum le-ai lăsat
îmi zâmbești la fel de stingheră
din rochia de mireasă
lângă tata
timpul aici nu există ...
uite
în geamul tău
Dumnezeu surâde a viață

Ana Urma:haiku

Viorel Boldiș:secrete

Seara se aşternu, aşa, deodată, în timp ce soarele-şi mai mesteca încă molcom orizontul. Marea se aprinsese parcă şi vântul se înteţi şi el, piţigând cu îndrăzneală braţele şi coapsele goale ale Clarei. Umbla pe faleză încolo şi încoace de mai bine de trei ore, de când ieşi din spital ca o nălucă. Cu privirea pierdută în negura mării căuta cu disperare un răspuns, o explicaţie, un sens la toată viaţa ei. Şi nu-l găsea. Până şi valurile parcă nu izbeau faleza, parcă în gândurile ei izbeau şi se rostogoleau aiurea, răscolind amintiri, fărâmături de viaţă. Nu răceala vântului o făcea să tremure de frig, ci răceala mâinii Mariei între mâinile ei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Se cunoscuseră într-o vară, când Maria veni în vacanţă la mare. Marius, soţul Clarei, în vara aceea, ca să nu se plictisească spunea el, se angajă la salvamar. Maria ştia să înoate, chiar bine, dar atunci i se făcuse rău şi era destul de departe de ţărm. S-ar fi înecat cu siguranţă dacă nu era Marius. A doua zi, în semn de mulţumire, Maria îi invită pe amândoi la restaurant. De atunci au rămas prieteni pentru totdeauna. În fiecare vară Maria venea la mare şi stătea la ei trei săptămâni. În schimb, Marius şi Clara îi întorceau vizita iarna, de sărbători, când Braşovul devenea o minunăţie de oraş.
A doua vară Maria se prezentă la ei cu o surpriză: Victor. Se cunoscuseră cu câteva luni înainte şi se căsătoriră câteva luni după aceia. Fără să întrebe pe nimeni, fără să spună la nimeni. Clara îşi amintea fiecare detaliu din sâmbăta aceea. Maria o sună de dimineaţă şi îi spuse că trenul ei va ajunge la Constanţa la 12: 30. De obicei se ducea Marius să o ia de la gară, dar Marius era acasă cu febră, aşa că se duse Clara să o aştepte. Când se întâlniră pe peron şi Maria îi spuse râzând “Ţi-l prezint pe Victor, soţul meu!” Clarei i se muiară picioarele şi i se opri respiraţia. Se bâlbâi ca o liceancă când Victor îi sărută mâna galant. Înţelesese imediat cine era Victor şi se cutremură: era sufletul ei pereche!!! Ştiu de la bun început, aşa cum şi Victor ştiu. A fost de ajuns o privire, o atingere de mână, o scânteie, o clipă... ca să înţeleagă amândoi că se regăsiseră, că erau suflete pereche. Nimic nu poate să oprească iubirea dintre două suflete. Da, mâinile, gurile, trupurile de carne şi oase pot fi ţinute departe unul de altul, li se poate împiedica să se iubească unul pe altul, dar iubirea dintre două suflete, nimeni şi nimic nu o poate împiedica!
Maria nu-şi dădu seama de nimic. Puse bâlbâiala şi uimirea Clarei pe seama surprizei. Departe de ea gândul că între Victor şi Clara se aprinsese fulgerător flacăra mistuitoare a dragostei la prima vedere, sau poate între două suflete pereche ar fi mai bine spus dragoste la prima... revedere! Şi Clara şi Victor credeau că două suflete pereche se cunosc de fapt dintr-o viaţă anterioară. De când se nasc, bărbaţii şi femeile nu fac altceva decât să-şi caute sufletul pereche din viaţa anterioară. Dacă au norocul să se regăsească, toată viaţa capăta un sens, toate vieţile capătă un sens!
Dar meandrele vieţii sunt prea complicate pentru a lăsa spaţiu liber şi neîngrădit iubirii. Clara şi Victor rezistară câteva zile fără să se destăinuie unul altuia. Apoi, când se ivi momentul spuseră ceea ce aveau de spus. Dar parcă nici nu trebuiau să spună multe cuvinte, parcă se cunoşteau de când lumea. Cine ştie de când şi din câte lumi se cunoşteau. Clara şi Victor erau în dificultate. Trebuiau să aleagă între fericire şi familiile lor. Victor voia fericirea... cu orice preţ. “Nimeni şi nimic nu trebuie să separe două suflete pereche” spunea el. Dar Clara nu fu de acord “Nu se poate aşa... facem rău celorlalţi”. Şi nu se putu.
Se iubeau în tăcere şi în somn... se iubeau în gând... se iubeau în afara spaţiului şi timpului... se iubeau dureros cu sufletul... doar cu sufletul. Etica şi morala au învins încă o dată.
Anii trecură şi veniră pe lume copiii. Maria şi Victor se mutară şi ei la Constanţa, din pricina muncii lui Victor. Maria fu chiar fericită de mutarea asta, iubea marea la nebunie. Se întâlneau des de parcă formau o familie, nu două. Toată lumea părea fericită. Părea.
Tristeţea îşi făcu cuib în sufletele Clarei şi a lui Victor. Încercară să uite, să ignore iubirea ce-i lega, dar nu fu cu putinţă. Din când în când Victor încerca să o convingă pe Clara că nu e drept să trăiască aşa, dar Clara îi aducea aminte că au copii, că nu se cade. Se străduiau să pară totul normal, să pară fericiţi, dar, cum ochii sunt oglinda sufletului, nu puteau să nu reflecte tristeţea cuibărită acolo. Şi de la o vreme, parcă tristeţea asta se mută şi în ochii Mariei şi a lui Marius. Oare bănuiau ceva?
Viaţa mergea înainte şi familiile lor îmbătrâniră împreună. Copiii făcură copii la rândul lor şi se duseră care pe unde. Într-un târziu rămăseseră iar doar ei patru, ca la început. Râdeau şi păreau fericiţi. Trăiau. Părea că trăiau. La început se stinse Marius, învins de o ischemie cerebrală şi Clara îl plânse... şi Maria îl plânse. Un an mai târziu se duse şi Victor şi Maria îl plânse... şi Clara îl plânse. Rămaseră doar ele două. Hotărâră să vândă una dintre case şi să se mute împreună. De o viaţă erau prietene, mai mult decât prietene, dar niciodată nu au avut curajul să vorbească de tristeţea aceea ascunsă acolo în umbra ochilor lor. În sinea ei, Clara era convinsă că Maria ştia tot, aşa cum şi Marius ştiuse, că îşi dăduseră seama de mult, poate chiar de la început, de iubirea care-i mistuia în tăcere pe ea şi pe Victor. Dar pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt, au preferat să tacă.
În seara aceea de vară târzie, Maria se întoarse de la medicul de familie cu chipul răvăşit “Am cancer... în ultima fază... maxim 6 săptămâni!” Clara simţi că se rupse ceva în ea. O iubea pe Maria. Nu ia purtat pică niciodată pentru faptul că a trăit toată viaţa cu omul pe care ea la iubit şi la care a renunţat pentru binele ambelor familii.
Două săptămâni mai târziu Maria fu internată în stare gravă. Nu mai era nimic de făcut. Clara nu se mişca de lângă ea. Se hotărâse să-i spună tot. Trebuia să-i spună tot înainte de a muri. Trebuia să-şi libereze cumva sufletul de povara atâtor ani de secrete şi iubiri ascunse.
“Draga mea... draga mea dragă...”
Clara îi luă mâna firavă şi o strânse între ale ei.
“Trebuie să-ţi spun ceva...” îi zise, strângându-i şi mai tare mâna.
“Şi eu trebuie să-ţi spun ceva... şi cum cred că sunt eu cea cu mai puţin timp la dispoziţie, lasă-mă pe mine să încep!” răspunse Maria încercând un surâs, în timp ce privirea i se pierdea undeva în albul infinit al tavanului.
“Sigur... spune-mi tu, draga mea” Clarei îi tremura vocea... şi nu numai.
“ Trebuie să-ţi spun ceva ...grav!”continuă Maria, şi Clarei i se opri respiraţia.
“Da, cred că ştiu ce vrei să-mi spui...” zise Clara şi ochii ei se pierdură în acelaşi alb gol al tavanului.
Maria încerca să se ridice, dar nu reuşi.
“Deci ai înţeles... ştii tot? - continuă Maria, cu vocea din ce în ce mai slabă – Am vrut să-ţi spun cu mult timp în urmă... dar nu am avut curajul... însă bănuiam că tu ştiai deja... Eu şi Marius al tău am fost amanţi... dintotdeauna... de când m-a scos din apă... din primul moment am înţeles că el era omul meu... jumătatea mea... Ne-am iubit în tăcere şi pe ascuns... ne era ruşine... nu puteam, nu voiam să vă facem să suferiţi pe tine şi pe Victor... Iartă-mă, te rog!”
Clara asculta cu ochii pierduţi în gol... simţea cum pământul îi fuge de sub picioare.
Clara nu mai era de mult acolo... auzea parcă în depărtare vocea Mariei, din ce în ce mai slabă, îi simţea mâna între mâinile ei... Cine ştie cât timp stătu aşa, fără să mai înţeleagă ceva, în afara timpului,a spaţiului... afară din ea însăşi. O trezi la realitate mâna rece a Mariei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Ieşi din spital ca o nălucă. Habar nu avea unde să meargă. Se duse pe faleză mai mult din obişnuinţă. Se plimba încolo şi încoace, fără noimă, cu privirea pierdută în necuprinsul mării, în căutare de răspunsuri.
Seara se aşternu, aşa, deodată...

Ionuț Caragea, ecou la apariția cărții Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

 =  Teodor Dume,
I

Știu că aveți mulți prieteni pe Poezie.ro, dar cu timpul se vor rări. Vina o aveți doar dumneavoastră, fiindcă scrieți prea bine. Corbu dă multe verdicte, greu de digerat de versificatorii mărunți. Aparenții prieteni se vor risipi ca fumul, adevărații prieteni vor fi doar aceia care văd în poezie o eliberare, o evoluție a spiritului, o familie frumoasă, și nu o competiție cu clasamente și premii. Corbu, un mare berbec al poeziei, un lider, a dat verdictul, cam același pe care l-au dat Grigurcu, Tupan și alți critici mari. Eu nu ma situez la categoria critici, dar cred ca am observat evoluția poeziei dumiene încă de pe vremea când autorul încă nu știa cine este, dar eu știam încotro se îndreapta. Trebuia doar un imbold. Felicitări, bine ați venit și revenit in marea poezie a lumii!

Ionuț Caragea
(26 iulie 2018)

http://www.poezie.ro/index.php/press/14129034/Devoratorul_de_umbre,_o_nou%C4%83_carte_semnat%C4%83_Teodor_Dume

Daniel Corbu:Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare


Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței...” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.

Daniel CORBU
prefața Devoratorul de umbre,de teodor dume.Editura PrincepsMultimedia,2018



Sebastian Lupu:vorba zilei


Vorba zilei:

Unul dintre cele mai fericite momente din viață este atunci când găsești curajul să renunți la ceea ce nu poți schimba.

(sursa,

Daniel Corbu :Aforisme/Citate

*
Poezia e haosul condamnat la visare
*
Luciditatea e o disciplină pentru martori târzii
*
În fața morții suntem singuri ca un pumn de omăt

(din Manualul bunului singuratic/2005)

Gela Enea:stația cu numărul 18


( în amintirea anilor de liceu)
stația cu numărul 18

când cineva s-a ridicat să-mi cedeze locul
toți călătorii au îmbătrânit instantaneu
au îmbătrânit și copacii din oglinzile retrovizoare
și ploaia chircită-n stropii prelinși pe parbriz
numai clipa aceea sta încolăcită pe volan
cățea în călduri amușinând întunericul
deveniserăm brusc o felie de univers comun
în ignoranța pierderii de sine/când
autobuzul a pornit-o hipnotic înapoi
înghițind hulpav drumuri bătătorite
până-n stația cu numărul 18
aceea în care făceam poștă o țigară carpați
dar nu lăsam să se-nnoade în rotocoalele de fum
nicio tristețe fundamentală
beam nechezol și brifcor la kil
balul din sala de mese a cantinei
ne găsea cu masca pe figură/cu suflete nude
împreunate în tangouri ușoare
nu se inventaseră dansuri la bară/nici hip hopul
când am fost declarată regină
de drag îmi crescuseră mâinile până la stele
nu le-am cules căci nu aveam un cer de rezervă
în schimb le-am întors lumina spre coroana mea de carton
și m-am dus să sărbătoresc în stația cu numărul 18
unde aștepta autobuzul
(sursa,
Gela Enea)

Alexandru-Eusebiu Ciobanu: trist

***
trist
se pictează lumea
moleculă cu moleculă.
ploaia decolorează
geneza umană

(sursa,
Alexandru-Eusebiu Ciobanu)

Călin Oana Alexandra:Să dăm timpului timp



ta
Să dăm timpului timp
Și iubirii răgaz.
Să așteptăm să treacă
Ceasul rău.
Învățând să iubim
Așteptarea,
În timp vom iubi
Doar răbdarea.
Timpule...dă-mi timp.
Dă-mi timp să înțeleg,
Să sper, să ascult
Mintea ce vrea să spună,
Inima ce șoptește.
Să cântăresc
Și apoi voi știi
Cine pe cin' iubește!

(sursa,
Călin Oana Alexandra)

Amalia Achard:Mon frère

Viens dans mes bras, mon frère de sang,
Nous aurons tant à partager!
Le grand amour tout puissant
De nos parents, pour commencer.
Quand tu auras grandi un peu
T’auras le droit de regarder
Et même toucher, si tu le veux,
Certains de mes nombreux jouets.
Je t’apprendrai, en tant qu’expert,
À faire des bêtises hors-paire,
Mais sache que je préfère, mon frère,
Que tu sois le bouc émissaire.
De temps en temps on changera
Des coups, des disputes fraternelles,
Mais, à la fin on gardera
Juste notre amour éternel.

(sursa, Amalia Achard)

Constanța Popescu (carte):Fericirea dintre gene


Este posibil ca imaginea să conţină: Constanta Popescu

Ionel Bota:amintirea lutului



Este posibil ca imaginea să conţină: ocean, plajă, apă, cer, în aer liber şi natură

Ionel Bota

amintirea lutului
ura ta a pudrat cu glaspapir
toboganul pe care se va rostogoli "robul lui dumnezeu,ioan"
în așteptarea mareei
au fost valuri înalte spălând disperările pe țărmul amintirilor arse
și vinovate au fost
înserarea din ființa bărbatului singur
lacrimile mamei din târziul fericirilor mute
și limba din clopotul secundei care anunța
valțul dricului în toamna spânzurată de cer

George Mihalcea, carte:Anatomia Spaimei, Ed.Grinta/2019


Este posibil ca imaginea să conţină: text

Sabino Fraschini :nouă pietre


așa trebuie să scriu
cu mult loc pentru interpretare
cu ideea despre culoarea
pe care încă n-am așezat-o pe șevalet
cu gândul la cumpărăturile
care să conțină neapărat
muștar de Dijon...
trebuie să scriu cu migrenă
cu adierea dinspre fereastra
unde tronează prima orhidee înflorită
și cu mirosul proaspăt de clătite
cu anticiparea temerii că va trece ziua prea repede
și că opririle mele în secunde
vor fi fost halte în câmp sălbatic
unde mă voi fi împrăștiat amestecându-mă
cu cicoarea
nu și cu floarea-soarelui răsare
mintea soarelui-apune...
așa îmi vine să scriu
cu moliciunea amiezii și furatul
unui nor ondulat de trecerea pe deasupra vieților
bătăile atâtor inimi cuminți
și mai multor interese obraznice
care umplu văzduhul respirat...
căușul palmei aduce la buze
încrederea în apa de izvor
trecută peste nouă pietre...
dar în gând se petrece o străfulgerare:
arcă spațială pentru fuga rușinoasă
că nu s-a știut iubi Pământul...
©Anica Andrei-Fraschini
7 septembrie 2019

(Sursa, Sabino Fraschini)

Viorel Boldiș:Încă sper


E toamnă mai mereu în viaţa mea,
Anii se scurg, când repezi, când posaci.
Cad versuri din mine, şi n-aş vrea,
Ca frunzele uscate din copaci.
M-anin de crengi, firav şi veştejit,
Un cuc acolo, uitat în toamna lui.
Măcar atâta ştiu, că am iubit
Şi n-am dat socoteală nimănui.
Greşeli? O mie poate am făcut.
Păcate? Nici număr nu mai au.
Dar ştiu un lucru, am făcut ce-am vrut,
Căci nimănui eu socoteală dau.
E toamnă mai mereu şi stau să cad,
Putreziciunea lumii mă doboară.
Dar versuri n-aş fi scris de-aş fi fost brad,
Şi nici n-aş fi simţit frigul de-afară.
Simt vântul şuierând, mă înfior,
Şi versurile-mi tremură sub piele.
Mă desfrunzesc de ele şi mă dor,
Rămân copac uscat, bun de surcele.
Sau, cine ştie, poate s-a-mbuna
Şi toamna asta plină de mister.
Îmi pare că aud în carnea mea
Cum freamătă un mugur. Încă sper.
Viorel Boldis în Teodor Dume - Extemporal liric)

Cecilia Birca:haiku

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text
#haiku
Cecilia Birca



cu greu spre școală -
vrăbiile țopăind
ca în curtea bunei

Cum a murit singur, fără lumânare, George Enescu, într-o cameră de hotel din Paris





GeorgeEnescu, cel mai mare compozitor pe care l-a dat nația  română,  deceda, singur, fara lumânare, la etajul patru al unui hotel parizian, acolo unde-si trăise ultimele clipe, alaturi de Mutzerli, cainele său credincios. De dimineata,
agentul comunist Corneliu Bediteanu, a vrut sa-i fure cadavrul!!!  Prima zi  de mai, 1955. Paris, la un portativ distanta de Champs-Elysee. O doamna rafinata, asa, cam la 80 de ani, urca, singură, fara ajutor, scările-melc, pana la al patrulea cat. Bate la usa  apartamentului 40. O sluga-i deschide. Doua camere mari, holul, sala de baie, vederea la strada. Pe un pat, un muribund. Livid. Abia respira. Vorbeste greu, în timp ce un caine îi linge mâna.Suferindul este GEORGE ENESCU, una dintre cele mai luminate minti ale poporului roman. Doamna e ELISABETA DE BAVARIA, regina  Belgiei, sotia lui Albert I si mama lui Leopold al III-lea. Cățelul e MUTZERLI. Comunistii l-au indepartat, cu un deceniu in urma, de România. I-au luat tot. I-au cerut sa-si arda pasaportul cu stema regala pe el. I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici si marele Yehudi Menuhin, vazand ca starea sa de sanatate i se inrăutățește, dau vorba sa-l instaleze pe maestru in fostul castel al lui Chateaubriand, in Vallee-aux-Loups. Geniul refuza, asta ar insemna sa se desparta de a sa soata, Maruca. I-au luat tara, sa se desparta si de iubirea vietii? Niciodata! Asa, ca o ironie, in loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numarul 14. Acolo se afla hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin sa fie dus in apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fara ca maestrul să stie, plăteste simbrie unui medic cardiolog ,care-l supravegheaza, infirmiere care-l ingrijesc. I-a adus chiar si un pian cu coada, la care, insă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia l-a uitat.  Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Vorbeste sase limbi, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al sau, deoarece compozitorul e o stafie – culca clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bediteanu, veghează. Patria – mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, sa se intoarca acasa. Enescu e precum Scipio Africanul: patria nerecunoscatoare nu-i va avea nici macar cenusa. Elisabeta-l simte. Vede ca nu mai are mult de trăit. Enescu abia se misca. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, il viziteaza. Intreba, soptit, daca maestrul  gândeste. ”Est-ce qu’il est encore  lucide?” Enescu-l aude. Raspundepe loc: ”Luci…de Lammermour”, facând aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii românești și universale  se  stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fara lumina lumânării … Infirmiera de serviciu tocmai plecase…
Pe 7 mai 1955, Enescu e coborat la cele vesnice, in cimitirul ”Pere Lachaise”, in stânga mormantului lui Georges Bizet… Într-un cimitir din Paris, așa cum departe de țara unde s-a născut și unde a dorit să fie înmormântat, se află și marele, unicul Constantin Brâncuși.
*Text primit de AMPress de la prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte)//sursa, https://ampress.ro/cum-a-murit-singur-fara-lumanare-george-enescu-intr-o-camera-de-hotel-din-paris//

Geo Galetaru:Vom include adevărul


Doar că
nu ne-am întors din drum:
ar fi fost un lucru inutil
în imponderabilitatea lui grațioasă.
Fragmentarism de circumstanță.
O ușă deschisă într-o împrejurare oarecare,
cu perspectivele adiacente,
un măr ca o linie de demarcație
între durere și ceea ce nu se uită,
nu se iartă,
ci doar se presimte.
Tu spui:
limitele sunt permise,
sufletul își abandonează ogarii
în pajiști întunecate și reci,
vom include adevărul
în poveștile cu flăcări și ferestre.
Am ajuns aici și încă vedem
prispa înecată în rouă,
vrăbiile devastate de spuma cântecului.
Mâinile cresc spre cer
subțiri ca niște voci altruiste.

sursa,
Geo Galetaru

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10