Seara se aşternu, aşa, deodată, în timp ce soarele-şi mai mesteca încă molcom orizontul. Marea se aprinsese parcă şi vântul se înteţi şi el, piţigând cu îndrăzneală braţele şi coapsele goale ale Clarei. Umbla pe faleză încolo şi încoace de mai bine de trei ore, de când ieşi din spital ca o nălucă. Cu privirea pierdută în negura mării căuta cu disperare un răspuns, o explicaţie, un sens la toată viaţa ei. Şi nu-l găsea. Până şi valurile parcă nu izbeau faleza, parcă în gândurile ei izbeau şi se rostogoleau aiurea, răscolind amintiri, fărâmături de viaţă. Nu răceala vântului o făcea să tremure de frig, ci răceala mâinii Mariei între mâinile ei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Se cunoscuseră într-o vară, când Maria veni în vacanţă la mare. Marius, soţul Clarei, în vara aceea, ca să nu se plictisească spunea el, se angajă la salvamar. Maria ştia să înoate, chiar bine, dar atunci i se făcuse rău şi era destul de departe de ţărm. S-ar fi înecat cu siguranţă dacă nu era Marius. A doua zi, în semn de mulţumire, Maria îi invită pe amândoi la restaurant. De atunci au rămas prieteni pentru totdeauna. În fiecare vară Maria venea la mare şi stătea la ei trei săptămâni. În schimb, Marius şi Clara îi întorceau vizita iarna, de sărbători, când Braşovul devenea o minunăţie de oraş.
A doua vară Maria se prezentă la ei cu o surpriză: Victor. Se cunoscuseră cu câteva luni înainte şi se căsătoriră câteva luni după aceia. Fără să întrebe pe nimeni, fără să spună la nimeni. Clara îşi amintea fiecare detaliu din sâmbăta aceea. Maria o sună de dimineaţă şi îi spuse că trenul ei va ajunge la Constanţa la 12: 30. De obicei se ducea Marius să o ia de la gară, dar Marius era acasă cu febră, aşa că se duse Clara să o aştepte. Când se întâlniră pe peron şi Maria îi spuse râzând “Ţi-l prezint pe Victor, soţul meu!” Clarei i se muiară picioarele şi i se opri respiraţia. Se bâlbâi ca o liceancă când Victor îi sărută mâna galant. Înţelesese imediat cine era Victor şi se cutremură: era sufletul ei pereche!!! Ştiu de la bun început, aşa cum şi Victor ştiu. A fost de ajuns o privire, o atingere de mână, o scânteie, o clipă... ca să înţeleagă amândoi că se regăsiseră, că erau suflete pereche. Nimic nu poate să oprească iubirea dintre două suflete. Da, mâinile, gurile, trupurile de carne şi oase pot fi ţinute departe unul de altul, li se poate împiedica să se iubească unul pe altul, dar iubirea dintre două suflete, nimeni şi nimic nu o poate împiedica!
Maria nu-şi dădu seama de nimic. Puse bâlbâiala şi uimirea Clarei pe seama surprizei. Departe de ea gândul că între Victor şi Clara se aprinsese fulgerător flacăra mistuitoare a dragostei la prima vedere, sau poate între două suflete pereche ar fi mai bine spus dragoste la prima... revedere! Şi Clara şi Victor credeau că două suflete pereche se cunosc de fapt dintr-o viaţă anterioară. De când se nasc, bărbaţii şi femeile nu fac altceva decât să-şi caute sufletul pereche din viaţa anterioară. Dacă au norocul să se regăsească, toată viaţa capăta un sens, toate vieţile capătă un sens!
Dar meandrele vieţii sunt prea complicate pentru a lăsa spaţiu liber şi neîngrădit iubirii. Clara şi Victor rezistară câteva zile fără să se destăinuie unul altuia. Apoi, când se ivi momentul spuseră ceea ce aveau de spus. Dar parcă nici nu trebuiau să spună multe cuvinte, parcă se cunoşteau de când lumea. Cine ştie de când şi din câte lumi se cunoşteau. Clara şi Victor erau în dificultate. Trebuiau să aleagă între fericire şi familiile lor. Victor voia fericirea... cu orice preţ. “Nimeni şi nimic nu trebuie să separe două suflete pereche” spunea el. Dar Clara nu fu de acord “Nu se poate aşa... facem rău celorlalţi”. Şi nu se putu.
Se iubeau în tăcere şi în somn... se iubeau în gând... se iubeau în afara spaţiului şi timpului... se iubeau dureros cu sufletul... doar cu sufletul. Etica şi morala au învins încă o dată.
Anii trecură şi veniră pe lume copiii. Maria şi Victor se mutară şi ei la Constanţa, din pricina muncii lui Victor. Maria fu chiar fericită de mutarea asta, iubea marea la nebunie. Se întâlneau des de parcă formau o familie, nu două. Toată lumea părea fericită. Părea.
Tristeţea îşi făcu cuib în sufletele Clarei şi a lui Victor. Încercară să uite, să ignore iubirea ce-i lega, dar nu fu cu putinţă. Din când în când Victor încerca să o convingă pe Clara că nu e drept să trăiască aşa, dar Clara îi aducea aminte că au copii, că nu se cade. Se străduiau să pară totul normal, să pară fericiţi, dar, cum ochii sunt oglinda sufletului, nu puteau să nu reflecte tristeţea cuibărită acolo. Şi de la o vreme, parcă tristeţea asta se mută şi în ochii Mariei şi a lui Marius. Oare bănuiau ceva?
Viaţa mergea înainte şi familiile lor îmbătrâniră împreună. Copiii făcură copii la rândul lor şi se duseră care pe unde. Într-un târziu rămăseseră iar doar ei patru, ca la început. Râdeau şi păreau fericiţi. Trăiau. Părea că trăiau. La început se stinse Marius, învins de o ischemie cerebrală şi Clara îl plânse... şi Maria îl plânse. Un an mai târziu se duse şi Victor şi Maria îl plânse... şi Clara îl plânse. Rămaseră doar ele două. Hotărâră să vândă una dintre case şi să se mute împreună. De o viaţă erau prietene, mai mult decât prietene, dar niciodată nu au avut curajul să vorbească de tristeţea aceea ascunsă acolo în umbra ochilor lor. În sinea ei, Clara era convinsă că Maria ştia tot, aşa cum şi Marius ştiuse, că îşi dăduseră seama de mult, poate chiar de la început, de iubirea care-i mistuia în tăcere pe ea şi pe Victor. Dar pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt, au preferat să tacă.
În seara aceea de vară târzie, Maria se întoarse de la medicul de familie cu chipul răvăşit “Am cancer... în ultima fază... maxim 6 săptămâni!” Clara simţi că se rupse ceva în ea. O iubea pe Maria. Nu ia purtat pică niciodată pentru faptul că a trăit toată viaţa cu omul pe care ea la iubit şi la care a renunţat pentru binele ambelor familii.
Două săptămâni mai târziu Maria fu internată în stare gravă. Nu mai era nimic de făcut. Clara nu se mişca de lângă ea. Se hotărâse să-i spună tot. Trebuia să-i spună tot înainte de a muri. Trebuia să-şi libereze cumva sufletul de povara atâtor ani de secrete şi iubiri ascunse.
“Draga mea... draga mea dragă...”
Clara îi luă mâna firavă şi o strânse între ale ei.
“Trebuie să-ţi spun ceva...” îi zise, strângându-i şi mai tare mâna.
“Şi eu trebuie să-ţi spun ceva... şi cum cred că sunt eu cea cu mai puţin timp la dispoziţie, lasă-mă pe mine să încep!” răspunse Maria încercând un surâs, în timp ce privirea i se pierdea undeva în albul infinit al tavanului.
“Sigur... spune-mi tu, draga mea” Clarei îi tremura vocea... şi nu numai.
“ Trebuie să-ţi spun ceva ...grav!”continuă Maria, şi Clarei i se opri respiraţia.
“Da, cred că ştiu ce vrei să-mi spui...” zise Clara şi ochii ei se pierdură în acelaşi alb gol al tavanului.
Maria încerca să se ridice, dar nu reuşi.
“Deci ai înţeles... ştii tot? - continuă Maria, cu vocea din ce în ce mai slabă – Am vrut să-ţi spun cu mult timp în urmă... dar nu am avut curajul... însă bănuiam că tu ştiai deja... Eu şi Marius al tău am fost amanţi... dintotdeauna... de când m-a scos din apă... din primul moment am înţeles că el era omul meu... jumătatea mea... Ne-am iubit în tăcere şi pe ascuns... ne era ruşine... nu puteam, nu voiam să vă facem să suferiţi pe tine şi pe Victor... Iartă-mă, te rog!”
Clara asculta cu ochii pierduţi în gol... simţea cum pământul îi fuge de sub picioare.
Clara nu mai era de mult acolo... auzea parcă în depărtare vocea Mariei, din ce în ce mai slabă, îi simţea mâna între mâinile ei... Cine ştie cât timp stătu aşa, fără să mai înţeleagă ceva, în afara timpului,a spaţiului... afară din ea însăşi. O trezi la realitate mâna rece a Mariei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Ieşi din spital ca o nălucă. Habar nu avea unde să meargă. Se duse pe faleză mai mult din obişnuinţă. Se plimba încolo şi încoace, fără noimă, cu privirea pierdută în necuprinsul mării, în căutare de răspunsuri.
Seara se aşternu, aşa, deodată...
