ISTORICA FORTĂREAȚĂ NAȚIONALĂ DIN HALIFAX, NOVA SCOȚIA ( continuare)
Inițial titlul acestei cărți ar fi fost ''Călătorie până la capătul lumii'', capătul lumii fiind după vikingi partea de răsărit a Atlanticului canadian printre care era și provincia Noua Scoție. M-a vrăjit, ca o poveste spusă de bunica, acest abur diafan de legendă și basm credința lor că aici se sfârșește lumea, și gândindu-mă la tărâmul de dincolo am găsit de cuviință că titlul ''Călătorie până la capătul lumilor'' are un potențial metaforic mult mai pregnant.
E în firea mea să caut fiecărui lucru ceva mai mult decât un speculativ Dasein, să văd ce e ''dincolo''. Dacă lumea nu ar avea un '' tărâm de dincolo'' ar fi numai geografie, dar nu lume.
Fiecare călătorie pentru mine are ceva de inițiere ( initium, in+ire=a merge în) și acest ''mers în, înspre'' este numai și numai spre ''tărâmul celălalt'' care este acel ''dincolo'' când lumea materială se logodește cu Spiritul, când biologicul suflării, viul nostru ca trup, rostește adevărata suflare - sufletul, care ne duce pe ''tărâmul celălalt'' să descoperim din cuvânt prin Cuvânt ca suntem nemuritori că moartea e un moft al timpului, pe când Suflarea (sufletul) nu se poate diviza precum materia, pentru că fiind ''chipul și asemănarea Unului'' își păstrează unitatea indivizibilă de spirit.
''Călătoria, zicea Ibn Batutta, te lasă fără cuvinte, apoi te transformă într-un povestitor''. Naratorul poate descrie locurile, povestitorul trece dincolo de cuvinte, unde naratorul nu poate să ajungă. Povestitorul caută ''povestea'' locului, adică istoria ca urmă a omului-cuvânt.
Chiar dacă merg cu mașina prin Nova Scoția eu nu circul, nu mă deplasez, ci ''merg'', cu pasul nevăzut al spiritului, spre ''capătul lumii'' al fiecărui lucru. Un capăt are un sfârșit, dar fiind ''capăt'' e și ''cap'' și adâncimea metafizică o găsim în felul cum Moise descrie începuturile lumii din Geneză.: ''Bereșit bara Elohim...''. ''reș'' înseamnă '' cap, iar ''be+reșit'' = la început.
Citadela e un adevărat muzeu viu. Poza folosită reprezintă o parte din clădirile incintei, fiecare cameră reprezentând filele unei adevărate cărți de istorie: cum era bucătăria în acele vremuri, unde și cum dormeau soldații, etc., etc. ''Lumea e o carte, zicea Augustin, iar cei care nu călătoresc citesc doar prima ei pagină''.
Facem o pauză după vreun km de patrulat ne așezăm lângă un tun și bem o cafea. Îi povestesc lui Matei o anecdotă, apropos de istorie, despre o conferință a lui Nicolae Iorga la Cluj. Sala era plină, oratoria vestitului istoric mergea ca morișca de vânt. Se ridică un maramureșan cu țundră și cu clop și ridică mâna. ''Stai jos, țăran prost!'' îi zice profesorul și continuă prelegerea. După un timp ăla ridică din nou mâna și așa până când Iorga se enervează: ''Ia spune, țăranule, ce vrei să spui?'' ''No, tulai Doamne, zice acesta, rar și domol, apoiu di matali, dom'le profesor, lumea grăiește că ai mince peste mince, iar deasupra altă mince, dar eu cred că nu toată e bună!''
E adevărat că Iorga a fost un geniu în domeniul istoriei, indiscutabil, dar nu același lucru putem spune de dramaturgul sau poetul Nicolae Iorga. Increderea nelimitată în genialitatea sa uneori trecea de hilarul anecdotei când a propus în guvern pe un fost coleg al lui de școală care murise cu 4-5 ani în urmă.
Ce vreau să zic e că se crează o aură de infailibilitate în jurul unor personalități și în snobismul nostru ne lipsim de cel mai elementar și decent discernământ. ''Dă cezarului cele ale cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu''. Folosește ochelarii tăi că nu toți ochelarii sunt de folos, mai ales cele cu lentile pentru caii.
Acum o să pățesc precum Macedonski că o să mă urască toată lumea. Abia sosit la Seabury Western Thological Seminary primul lucru a fost să mă reped înfometat în biblioteca Facultății dde Teologie, din Evanston, Illinois, să cunosc scriitorii interziși de comuniști. Un braț de Cioran! Să fiu clar înțeles, nu neg genialitatea și sclipirile filosofice ale ilustrului cugetător. Unde are ''mince'', are ''mince'', jos pălăria și tot respectul cuvenit unui om cu care Dumnezeu a fost atât de generos. Când am început să citesc hărțuirile lui cu creștinismul și în special cu Sf. Pavel am rămas profund dezamăgit de teologul Emil Cioran. ''Savantele'' lui argumente sunt atât de puerile și ridicole că un seminarist din anul întâi ar putea să-i răspundă.
Ca fiu de țăran m-a durut inegalitățile lui numai și numai de a șoca. Discutam ''Pe culmile disperării'' cu scriitoarea Florica Bațu Ichim, membră în Uniunea Scriitorilor și autoare a peste zece de proză și poezie. Era mamă a șase copii. Cel de câteva luni era la sânul ei. ''Mai ai de trăit foarte puțin, i-a spus doctorul în față despre cancerul ei. Nu mai alăpta și începe chimeoterapia!'' Căuta un titlu pentru cartea la care scria, de cele mai multe în sala de spital. În zice: ''Ce culmi ale disperării a cunoscut sau a trăit omul acesta plin de sclifoseli metafizice? Să fii mamă, să ai cancer, să ți se spună brutal că vei muri într-un timp atât de scurt, că nu vei vedea pe Matei când va vorbi, sau când va face primii pași, că nu vei ști ce se va alege de copiii tăi fără de mamă ( Toma avea 11 ani, Cristina 10 și așa mai departe) asta numesc eu ''Culme a disperării''. Și astfel s-a născut titlul ''La porțile disperării, începutul speranței'' , carte prefațată de Valeriu Anania, ajunsă la a patra ediție și care a adus mângâiere, lumină, speranță în inimile cele mai îndurerate ale miilor și miilor bolnavi de cancer. (Cartea încă se poate comanda de la ''Librăria Sophia'') Și această speranță, prin harul lui Dumnezeu, a ținut-o în viață nu doi ani, cât au zis doctorii, ci douăzeci și trei de ani.
Pe lângă noi trece acum un grup de ostași scoțieni defilând în marșul ritmat de tobe și cimpoaie. Un neam fără simțul istoric manifestat prin aducerea aminte și prețuirea tradiției istorice este ca un om fără memorie. Istoria este povestirea despre ''facere'', nu e narațiune, ci ''geneză'', așa cum e tradusă prima carte a Scripturii.
Poate cea mai greșită interpretare a istoriei la români e cea a ''boicotării istoriei''. Unii nevăzând piramide pe la Craiova, sau Notre Dame-uri pe la Vâlcea vorbesc atât de savant de ''aistorie'' , ''boicotarea istoriei'' că dacă spui că nu înțelegi, snobii o să-ți răspundă că e cu totul altceva ce ne spun savanții. Pe lângă mărturiile arheologice mărturiile de documente scrise, istoria la români o găsim. în primul rând în limbă. Dacă toate documentele ar dispărea din limba română putem reproduce participarea noastră la istorie. Iată de exemplu cuvântul ''ticălos''. Suntem pe vremea turcilor. Cei din fanar erau aduși în Țările Române pentru a tălmăci voința turcilor care nu aveau voie să se spurce cu limba ''ghiaurilor''. Aceștia erau și aceia care strângeau birul, dările. La birul cerut de turci adăugau în pofta lor o sumă de două, trei ori mai mare. Bietul român nu mai avea cu ce să plătească și atunci grecoteiul se uita prin casă și vedea un covor ori ceva frumos. Ridica degetul spre lucrul ce trebuia confiscat și zicea: ''Ti kalos! , adică ''lucrul cel frumos''. Pe acest individ românul l-a numit ''ti-kalos-ul''.
Neamul nostru fost tot timpul în calea nomazilor și a invadatorilor. Faptul că nu ni s-au păstrat ''Notre-Dame''-le din lemn și operele de artă țesute sau cusute mă duc cu gândul la celebra afirmația a lui Ralph Waldo Emerson că dacă arheologii nu au descoperit chiloți de piatră,asta nu e o mărturie concludentă că omul primitiv ar fi umblat în pielea goală.
Limba unui neam este istorie și metaistorie, iar ''istoriciștilor'' care ne cer să le aducem ''chiloți de piatră'' ca ''evidență'' că am participat activ la istoria lumii aducem argumentul cel mai puternic - suntem și la propriu și la figurat care ne tragem ''lumea'' și ''lumina'' din izvorul aceluiaș ''lumen''. E ceeace Heidegger spunea despre Poezie că este ''spunerea Ființei'' și ''fondarea ființei prin cuvânt''. ( continuare, scuzați greselile de calculator)
