Eduard Bucium: Omul-femeie

Nu sunt doar sâni, e-o inimă, o doare,
Iar în poşetă, între ruj și ojă
Ascunde-un vis, de teatru ori de lojă,
E om-femeie, nu sunt doar picioare...

Nu e blindaj de tanc și nici motor

Dar epiderma ei respinge gloanțe

Adaugă în curcubeu alte nuanțe

Și garantează veacul viitor.

I-ai făcut pui dar ea nu vinde lapte
Ți-l dăruie-mpreună cu copilul
Cuminte, se aliniază-n șirul
De Ane, nezidite încă-n noapte

Visează-n schimburi: unu', doi și trei

Când se-odihnește plămădeşte pâine

Se vrea frumoasă, s-o dorești și mâine,

N-o vezi? E ea, nu-i doar oglinda ei...

E amforă de-argint plină cu vin
Gust-o și te îmbată, doar i-a ta!
Nu-i face piedestal căci nu va sta,
Decât de-i ești prieten, nu străin!...

Ori, în altă grădină să-nflorească,

Dă-i pace, de nu te închini la Venus,

E-al ei Olimpul, muritorule, și nu-s

Destule slove, cazna să-i slăvească...

E patimă și foc, sclavă și zeie,

E carne și lumină-i om-femeie!...

Gheorghe Apetroae: Literatura:Irina Lucia Mihalca - IEȘIREA DIN LABIRINT

(comentariu)

”Ieșirea din labirint” este unul din poemele reușite, prin care Irina Lucia Mihalca își exprimă o viziune cosmică asupra iubirii, ca fiind atât interastrală, cât și interumană. Si aceasta, printr-o transfigurare reușită a erotismului genuin, uzitând de elemente mitologice în construcția poemului său, cu principiul luminii ” strânsă în cercul iubirii”, atunci când ” ard clipe la temelia templelor”.

Irina Lucia Mihalca, precum Deianira lui Heracles, prin frământările sale existențiale cunoscute iubitorilor de literatură, de poezie bună, reușește ”Ieșirea din labirint”, mimând erotismul sisific: ” urnind lespedea simți vaierul lanțurilor”, doar spre a se săvârși actul solar al apropierii apollinice.

Prezența transfigurată a autoarei în actul iubirii, în imperiul flăcării, nu poate fi decât condiția învingerii lui Achelous.
Apariția telurică și apollinică-antinomică a iubirii, unde poate fi în alt loc decât din pelagicul marin, de acolo unde poeta se poate identifica cu ” insula virgină apărută din mare” și cu care se poate personifica și identifica, asigurând, astfel, accesul la ea a iubitului, care nu poate fi altul decât ” Un mesager nevăzut, vântul călător mi-a dăruit sărutul.”.

Iubitul și-l recunoaște ca fiind transfigurat în Eol, apărând aici ca un ” Parfum suav, mister printre stele, doar buzele tale în vise!”.
Eol poate configura, la Irina Lucia Mihalca, imaginea misteră a iubitului pe care îl consideră ideal și la care se poate tinde în marea iubire. De aceea, el vine doar un vânt în vis, în prima etapă, actul iubirii fiind doar imaginat, ireal: ” Misterul învăluie visele tale, o lume unde puţini au acces.”…
Acest Eol poate fi și gândul insidios, purtător de capcane ale iubirii, dar și natural, un vulcan în regres, prin disiparea iubirii:
” Capcane de gânduri despleteşti spre mâine, înaintezi în flacăra stinsă a torţei, printre voci, respiraţia ei îţi arde oxigenul”.

Ajungerea la tema soluționării iubirii presupune o prezență existențială magnetică, polară-antinomică a părților, printr-o extrapolare litotică și hiperbolică a acestora în temporalitate, la și de la mediile astrale:
” Două clipe-i separă
– atât de aproape şi-atât de departe...”.

Reușita împlinirii iubirii la Irina Lucia Mihalca constă și în travaliul reașezării pieselor pe acel puzzle-table, în așa fel încât printr-o așezare reușită să poată fi șoptită chemarea de apropriere a luminii, motorul apropierii în iubire, dar care poate fi și un eșec al misterului mitologic, întrucât cu ” Aripile grele îşi continuă zborul spre zenit. – lumină strânsă în cercul iubirii –”, un motor al magnetismului, al mișcării și al iubirii universale.

Sunt tulburătoare aceste versuri, prin care poeta reușește să ofere soluții, concentrând numai în câteva propoziții, excelent articulate, universul iubirii umane!
Felicitări!
Gheorghe Apetroae, Sibiu.

Ieșirea din labirint, 

Ard clipe la temelia templelor,

urnind lespedea simţi

vaierul lanţurilor.

Mai departe de soare,

insula virgină

apărută din mare

( cu fiori pătrunzi în ea ). 

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!

Un mesager nevăzut,

vântul călător mi-a dăruit sărutul. 

Parfum suav, mister printre stele,

doar buzele tale în vise!

Misterul învăluie

visele tale,

o lume unde puţini au acces. 

Capcane de gânduri

despleteşti spre mâine,

înaintezi

în flacăra stinsă a torţei,

printre voci,

respiraţia ei îţi arde oxigenul. 

Două clipe-i separă –

atât de aproape şi-atât de departe... 

Blocat printre ruine,

paşii lui călcau peste el. 

Ea trebuie să reaşeze

mozaicul pieselor,

şoptind o chemare. 

Aripile grele

îşi continuă zborul

spre zenit. 

– lumină strânsă în cercul iubirii – 

Irina Lucia Mihalca 

Traian Abruda: eu

dacă aș fi doctor
te-aș săruta draga mea
și
dacă pe moarte ai fi
dacă pe moarte aș fi
eu
te-aș ruga ușor să tușești să tușești să tușești
tu
să respiri totuși tu
să vezi că aș fi
și eu pe patul de moarte – o zonă cu celule trucate (?!) –
eu
doctorul tău cu o mare
seringă de vis draga mea
tu
să tușești

Dan Casuneanu***

se înmoaie unul cîte unul
îmi acordă prioritate de parcă
sunt singur cu întunericul
mi se umflă în vene
cînd în față cînd în spate
îmi aține calea la o aruncătură de băț
își face iluzii c- ar putea
să mă înduplece să nu
ajung la tine dintr- o parte în alta
te bazezi pe mine
lucrul acesta mă întărește
îmi crește aripi indiferent de substanță

Adrian Munteanu :,sonet: Gust și ating

GUST ȘI ATING

Vă invit să citiți și să ascultați. E darul meu zilnic pentru cel ce vrea să-l primească.

SONETOTERAPIE 18

2 aprilie 2020

Gust şi ating, miros şi-aud frământul
Atâtor semne în străfund rotite;
Fac şi desfac înlănţuiri sortite,
Dar nu îmi iau spre-nseninări avântul.

Se-ntâmplă tot, dar patimi istovite
Stârnesc în jur şuvoaiele şi vântul;
Înec cu frica de tumult cuvântul
Într-un torent de spaime răvăşite.

Când vine ceasul greu de neputinţe,
Mă-ntorc la primul pas schiţat târziu
Şi-l port în cercul noilor credinţe.

Dar mi-e străin şi nu ştiu dacă-s viu.
Robot pierdut în spaţiu şi dorinţe,

Îmi uit fiinţa într-un corp pustiu.

(2004 - nepublicat)

https://youtu.be/siPEEL6YguE

Dragnea Gabriel: Soldații mei se odihnesc în Mausoleul Copilăriei

Aveam doar șase ani
când m-am suit prima dată într-un copac!
De prima creangă, cea mai bătrână
am lăsat să atârne micile vise, jocul,
păsările, zborul lor plâns, convulsiv
desenat de mama pe geamul înghețat,
pe retina tatălui meu obosit și pe conștiința cerului.
Pe o creangă mai sus, într-un camuflaj perfect,
printre culorile pale ale unei primăveri perfuzate,
într-un plictisitor pe loc repaus
doar soldățeii din plumb cu armele lor
cioplite în zâmbetul meu tot mai rar,
tot mai ascuns în păsări și vitralii.

Astăzi, printre restricții și hoți cibernetici de vise,
îmi vine să mă sui din nou în copac,
dar soldații mei se odihnesc în Mausoleul Copilăriei.

Am o rugăminte! Dacă îmi zăriți îngerul,
acela tatuat pe aripi cu viori
spuneți-i în șoaptă să revină zâmbind
pentru un ultim spectacol al inimii,
în sala de așteptare a trenului cu amintiri și regrete ciobite.
Parcă e prea multă poezie la ferestre,
evadată dintr-o copilărie îmbrăcată cu haine de camuflaj.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Atila Racz: Bătrânul

Ies ca un bătrân

Să stau pe bancă din fața casei

Peretele albastru e ca cerul
Prunul a prins muguri
Au crescut frunzele
Florile s-au deschis

Din merele coapte se ivesc fluturi

Apoi

Se strecoară toamna printre noi

Da

A trecut multă vreme
Pe bocanci a început să crească iarba
Sub tălpi piatra

Din nori cad flori albe

Liniștit ma întorc in copilul
Legat sub sâni

Cu mâinile mame

Ella Poenaru:Naștere

Sus
ceruri deschise

cortegii de sfinți
îngeri uimiți
rugăciuni furibunde
200 de bătăi
pe minut
jos
corpul umflat
sfârtecat de durere
valuri de sânge
dejecții
pretutindeni
Dumnezeu
la mijloc
copilul meu
nenăscut

Regal de poezie:Pentru tine, Nichita...

GEORGE TERZIU

POEM PENTRU FRUNZĂ                                                                      

(Se dedica lui Nichita)

Omul plutea printre copaci

Tresărea fiecare frunză...

Frunzele se lăsau mângăiate

Pentru că omul era blând

frumos, educat şi subţire...

Omul scria poeme frunzelor

Unele se îndrăgosteau subit

Tremurând sub bătaia adierii de primăvară...

Prieteni,

Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?

Ea se schimba la faţă, se îngălbeneşte

Tremură

Şi cade.

Prieteni,

Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?

Ea seamana cu lungile nopţi de iarnă

În aşteptarea poetului trist…

***

ELLA POENARU

ViS CU NICHITA

Azi noapte am încălcat consemnul
și am ieșit să beau la un bar vintage
o cafea expresie
și un coniac Lacrima lui Nichita
Șchiopătam puțin
sărutul poeziei
îmi atinsese talpa piciorului
La măsuță centrală
trona poetul așa cum mi-l închipuisem
trăgând dintr-o țigară fără filtru
metafore bio
și sorbind dintr-un pahar
vorbă pură
M-a privit cu un zâmbet vag
ca și când m-ar fi cunoscut de undeva
adoram aceeași patrie
a limbii române
eu purtam un abecedar mic
el o Biblie uriașă
mi-a șoptit
să tăcem puțin
ascultă cum crește
cuvântul în vers
Pluteam în poezie
ca pe un ocean de sensuri neîntrerupte
necuvintele mă trăgeau
spre marele Nespus
Când am deschis ochii
nu l-am mai văzut
cred că îi crescuseră aripi până la cer
și ajunsese lângă Cuvânt.
*
ELENA VARZARI

RANA 
când umbli
la o rană veche
te doare                                                                                    
              si chiar dacă
              te doare
              tu o apeși
mai tare
până te doare
si n inima
            si n suflet
            si n ochi iți
            apare o mare
de lacrimi
nu ca rana
te doare
           doar pentru că
           ai rana
           să te doară

***

                                                                   VIOLETTA PETRE

SĂ-MI FII POEMUL CEL DINTÂI...

Iubite,-mi plâng poeme-n crâng, pe frunze de ferigă,

Un vers uitat, nevinovat, te caută şi strigă.

La rădăcina unui plop îşi odihneşte fuga,

Te caută c-un ochi miop, abandonându-şi ruga.

Pe frunze moi, de caprifoi, el fruntea şi-o apleacă,

Un gând de-al tău, ca un ecou, aşteaptă ca să treacă.

De-auzi viori, pe-un câmp de flori, să ştii că poezia

Aleargă printre migratori, cântându-şi rapsodia...

Întoarce-te din drum, e timp, pentr-un concert de seară,

Doar pentru noi un anotimp, din mine-o să răsară.

Întinde braţul şi mă ia ca pe-o promisiune,

Să te aşez în palma mea şi-n palmă, tu-mi apune!

Să ne-ntâlnim pe inelar, poeme fără nume,

La nunta versului stelar, de dincolo de lume.

Voi scoate inima din piept, să-ţi bată-a veşnicie

Eu, fără ea, pot să aştept, dar fără poezie,

Sunt primăvară în arest, cu rodul în atele.

Iubite, cu un simplu gest, tu urcă-mă la stele

Şi fii poemul cel dintâi şi noaptea cea din urmă,

Între silabe să-mi rămâi şi agonia-mi curmă!

Va fi mai linişte, apoi, pe-o margine de lună

Îmi vei fi muză, chiar, de ploi ne-or ţine împreună...

31.03.2020
***

Nichita
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU
..................................................................
În cuvintele sale s-a copt regina viilor,
pe sub arcuri de triumf trec cohorte de îngeri,
toamna nu se mai satură de arome
în iubiri de femei înalte
cu glezne subțiri,
leoaice de pradă.
Poemele îi cântă în trâmbițele veacului
nemurirea în harul divin
și din cer lumina i se așează pe umeri.
Dar Nichita rămâne rodul visării
unde sufletul se încuvântă apoteotic,
este sămânța din fructul universului
din care răsar luceferii.

Teodor Dume: de ziua mea 04.04 când împlinisem 22 de ani, un dar de suflet > Nichita Stănescu, manuscris

Acesta e un dar de suflet pe care l-am primit de ziua mea în perioada în care am avut onoarea și șansa de-al cunoaște pe Gheorghe Grigurcu (prin intermediul epigramistului Al. Silaghi)..Avem cam 22 de ani pe atunci.

***






Alături de acest manuscris, la un loc de onoare stă și cel de/al doilea Steaua

Al doilea manuscris STEAUA alături de CÎNTEC,de Nichita Stănescu,dăruite de ziua mea (04.04),în perioada în care am avut onoarea și șansa de-al cunoaște pe Gheorghe Grigurcu, la Oradea (prin intermediul epigramistului Al.Silaghi).Aveam cam 22 de ani pe atunci

RESTITUIRI: Nichita Stănescu

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
https://Versuri.ro/w/4p17
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut

                                                                                         *

Leoaică tânără iubirea

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sarit în faţă.

                                                 Mă pândise-n încordare                                                       

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,

când mai larg, când mai aproape,

ca o strîngere de ape.

Şi privirea-n sus ţîşni,

curcubeu tăiat în două,

https://Versuri.ro/w/d4t2

şi auzul o-ntîlni

tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprînceană,

la timplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire

pe-un deşert în strălucire,

peste care trece-alene

o leoaică aramie

cu mişcările viclene,

incă-o vreme,

si-ncă-o vreme...

*
Necuvintele


El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
https://Versuri.ro/w/0q17
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

NR: 5-6 (21) 2020. ISSN 2668 - 5620

REDACȚIA:

- Teodor Dume, redactor șef

- Mioara Băluță, redactor

- Veronica Pavel Lerner, redactor onorific

Gina Zaharia:parcă o schijă s-a oprit în brațul meu și nu pot s-o scot.

Singurătatea ieșise înaintea noastră. Odată cu ea, tot timpul din lume. Puteam să-l întreb câte și mai câte,
dar m-am prefăcut că mă închei la șireturi ca și când aveam drum lung
prin pagina de astăzi.
.
La colț am zărit cerșetorul de ieri. Privea în gol.
În ochii lui, fluturii conturau desene abstracte. Din flori de măr și cais. Din răsărituri și apusuri.
Iar zborul între continente era simplu, simplu de tot. Însă cei mai mulți poposiseră la marginea deșertului...
.
- Ți-e foame? mi-a zis.
Ia de aici pâinea pe care mi-ai dăruit-o iarna trecută.
Mi-a înghețat în palmă un anotimp întreg. Când au venit păsările călătoare
le-am împărțit câteva firimituri,
și era dulce și am păstrat-o.
Ia-o, e sfințită cu răbdare, acum grâul a învățat să crească singur.
Am să-l ascult cum se face mai înalt decât noi. Îl vor treiera păsările cerului și vom primi de la acestea binecuvântarea.
.
Apoi am văzut zidul cel nou. Meșterii uitaseră scara înăuntru. Pentru razele soarelui era ca o clapă de pian pe scena pământului. Și se auzeau îngerii cântând în cor
și se făcea ecou divin pretutindeni. Și săreau peștii în bărci, iar lebedele împodobeau stuful cu liniște.
.
Când m-am întors, purtam în suflet cea mai luminoasă fotografie făcută vreodată.
Fotografia de duminică.

Eduard Bucium: O rândunică-n plus

De fapt eu nu-s poet, sunt doar un om

Ce n-a-ncăput în veacul adecvat

Două păcate contopite-ntr-un păcat

Născut în zi de post, precum un pom

Ce l-a-nflorit mămuca-ntr-o copaie

Vineri cu soare ori miercuri cu ploi

Râzând, dau calendarul înapoi

Şi-ntre duminici mai lipesc o foaie.

Această zi va fi pentru cocori

Și pentru un copil chircit pe vine

Ce-mparte flori la fluturi și albine

Să îi găsească-un zmeu pierdut în nori.

Va fi o mână de nisip în plus

Hoţeşte, în clepsidră strecurată

(Praf de copilărie ne-ntâmplată)

Și-întoarsă cu cealaltă parte-n sus.

E ziua ta, copil cu iarnă-n tâmple

Și-n piept cu-n stog întreg de primăvară

E-o rândunică-n plus, a venit iară

La cuibul ei, trei pui să i se-ntâmple.

Hai, recunoaşte-o!... A mai fost pe-ici...

În cuib, la pui, le aduceai furnici...

Eduard Bucium

Violetta Petre: și tac...și tac

Câtă tristeţe e-ntr-un bob de grâu, că se opreşte pâinea din dospit,
Când lacrima din cer e ca un râu, pe fruntea unui înger urgisit!
Cât întuneric curge dintr-un gând încarcerat în frici şi nerăspuns,
Când întrebări sunt multe şi-n pământ nu mai e loc de noi îndeajuns!

Şi câtă-nsingurare ne-a pătruns prin sângele contaminat letal!
Şi totuşi ne plimbăm de jos în sus şi totuşi noi sperăm paradoxal,
Cu moartea înfrăţiţi, în joc barbar, că viaţa doar în vis ne-.a mai rămas
Şi vom uita-n arestul glaciar, cum e să faci spre uşă primul pas.

Ce poate fi mai dureros şi crunt, să nu te poţi mişca în voia ta
Şi să nu-ţi însoţeşti nici la mormânt pe mama metamorfozată-n stea?
Şi vitregit de rămas bun şi dor, să te-mpietreşti, să nu mai simţi nimic,
Să pui pe lacrimă şi inimă zăvor şi toate astea la un simplu clic.

Se scurg minutele într-o lentoare grea, precum în mica moarte, fără rost,
Între pereţii caselor de nea, pe unde primăvara n-a mai fost.
Poemele se bat cu pumnii-n piept, oprindu-şi respiraţia-ntr-un gest
Apocaliptic. Lângă el aştept să bată clopotele-ntr-un ecou funest.

Câtă tristeţe e între coperţi! Pe foi nescrise-o muză a murit
Şi nici măcar nu poţi să te mai ierţi, că scâncetele nu i-ai auzit,
Când liniştea domneşte în cuvânt, ca un blestem de viruşi fără leac
Şi n-am puteri să-i sap niciun mormânt şi n-am puteri să plâng şi tac...şi tac...

Violetta Petre

26.03.2020

Vasilisia Lazãr-Grãdinariu: rondelul tăcerilor,de

E primăvara ca o toamnă,                                         
Chiar de petale-s duse-n zbor,
Căci prea adânc ştim ce înseamnă
Doar apă tulbure-n izvor.

Degeaba azi cocori îndeamnă
Şi în zadar pe-aici scobor –
E primăvara ca o toamnă,
Chiar de petale-s duse-n zbor.

Tăcerea-ţi din ecouri, doamnă,
Iertărilor pun greu zăvor,
Iar paşi ce-aşteaptă în pridvor
Înspre răscruce îi condamnă…

E primăvara ca o toamnă.

Ion Lazãr da Coza.

Gabriela Ana Balan‎ :abia acum în carantină

abia acum în carantină
am început să mă cunosc mai bine
respect cu strictețe măsurile impuse
la un metru de mine stau
eu cea care până acum
eram la depărtare de ani lumină
de preaplinul sentimentelor mele
acum nu sunt poetă ci menajera ochilor
frecați cu alcool pentru ferestre
văd limpede
cum altădată furam cuvinte
le înşurubam în fruntea altor înțelesuri
le jupuiam fețele de vii
le aruncam la coş în mintea nevinovaților cititori ce milă
îmi e de mine cea de dincolo de această carantină

ce bine semănăm toți cu gestionara care fură
azi
echipamente medicale esențiale din spitale
ce bine semănăm cu paznicul care fuge să bea o cafea
şi ascunde cheile sub preşul memoriei
se şterge pe picioare la întoarcere
strivind cheile ca pe o coajă de ou
înainte ca oul să fie ouat

acum mă apropii la un metru de mine
cu mâinile dezinfectate cu toate speranțele izolate
cu toate spaimele fierte în soluție cu înălbitor
cumpărată la prețul gramului de aur
mă pot iubi sunt atât de sterilizată încât pot visa
cum miroase clorul cu ochii deschişi
m-aş adora şi mai tare dacă aş putea scrie poezii
dar abia acum când am timp
îmi dau seama că nu pot
să scriu poezii pentru că medicul infectat dar asimptomatic
îmi ascultă inima cu un stetoscop
cu care a ascultat inima unui bătrân sacrificat
ar fi cazul să tuşesc să scuip sânge până primesc ajutor
dar eu cânt această pandemie nu-i decât o copie
a sufletului meu care scrie
în difuzor răsună imnul național
cu refren nou stați acasă
accept provocarea prietenilor poeți carantinați adaug
ultimul vers: stați acasă măştile nu vă protejează de voi
sunt de unică folosință şi le purtați
de trei ori într-o singură zi

Gabriela Ana Balan‎ 

La Oradea, imnul României în semn de mulțumire pentru orădenii care respectă izolarea

Sâmbătă, 28 martie 2020

Imnul de stat s-a auzit în Piața Unirii | FOTO: IPJ Bihor

Sâmbătă după-masă, echipajele de poliție din toată țara au transmis în megafoane imnul de stat în semn de mulțumire pentru persoanele care respectă izolarea.

(alăturăm și noi mulțumirile noastre și ale redacției revistei Extemporal liric)