„Tătă treaba s-o petrecut tare repede”, povestea Aurel, cu o voce răgușită. Aneta îl asculta spășită, cu lacrimi în ochi, neputînd să rostească nici un cuvânt. „După ce ați mers voi la școală, mica o-ncercat să-l trezască. O deschis ochii, s-o uitat la ea, și i-o zâs adă-mi să beau apă, tu muiere. Și mica s-o dus să-i aducă o cană cu apă. Iar dumnealui s-o ridicat din pat, așe, oțâră. O beut din apă, ș-o picat înapoi, așe, fără nici o vlagă. Și i-o zâs lui mica, tu Zamfiră, tu, să ai grijă de copii, tu! Dup-aia o suflat, așe, odată tare, și o fo’ gata. Așa mi-o povestit mie mica, că s-o-ntâmplat. Dumneaei era acolo, lângă dumnealui. Îl mângâia pe cap...” povestea Aurel, pierdut. „I-a zâs lu’ mica, tu Zamfiră, dumnealui care tătă viața i-a zâs tu muiere. Amu i-a zâs pe nume?” se minună șugubățul Petrică. Aneta zâmbi amar și începu să plângă în liniște. Avea nevoie să fie doar ea singură, cu gîndurile ei. Să se gândească la ticu ei, să și-l amintească așa cum era dumnealui. Trebuia să stea acasă, să nu meargă la școală în ziua aia, trebuia să fie acolo-n odaie, lângă mica ei, Zamfira și lângă ticu ei Nea Ion. Să-i aducă ea cana aia cu apă vie, să fie acolo când și-a dat ultima suflare... Se zice că atunci sufletul a ieșit afară din trupul omului, și ea ar fi vrut să-l prindă, să-l închidă într-o sticlă, să-i pună dop și să-l păstreze acolo...
Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum a povestit Aurel. Nea Ion își găsi sfârșitul la scurt timp după ce plecaseră copiii la școală. Zamfira nu se pierdu cu firea, cum fac alte muieri. Alergă iute în vecini, la Nicu a lui Țolea să-i comunice cum că omul ei e mort. Că a murit liniștit, fără durere, fără să chinuie, a murit creștinește, in pat. Împăcat cu Dumnezeu. L-au spălat cu apă rece, curată, de la fântâna din curte și l-au îmbrăcat în hainele alea bune cu care obișnuia să meargă la biserică atunci când era musai să meargă. Nicu a lui Țolea a învățat-o pe Zamfira să lege laolaltă mâinile și picioarele răposatului, cu o curelușă, că așa se obișnuiește. I-au aprins o lumânare, pe care au pus-o la căpătâi, după care Nicu a alergat la casa parohială, două uliți mai încolo. Spre norocul lor, părintele Rodion era acasă, se pregătea să plece cu ceva treabă la oraș cu cursa de la amiază. Părintele era la vremea aceea, singurul om din sat care avea linie telefonică. Au sunat ei prin centrală la CAP-ul din satul vecin, sperând să dea de Nea Pătru din Deal, cuscrul răposatului Nea Ion. Au reușit cu greu să prindă legătura. Nea Ion nu era pe acolo, însă le-au răspuns un om de la grajduri, care s-a dus cât a putut el de repede să-i anunțe pe Aurel și pe Nea Ion despre ceea ce s-a-ntâmplat. Părintele Rodion, om cumsecade, a sunat apoi la centrală și nu s-a lăsat până ce nu a dat de un ofițer de serviciu sau soldat, ce-o fi fost, de la unitatea militară unde era încorporat cătană Trăienuț. Ca să-i transmită acestuia să facă tot posibilul să vie acasă, să-și înmormânteze tatăl.
Se înserase deja bine, iar curtea începea să se umple de oameni veniți la priveghi. Trupul neînsuflețit al lui Nea Ion era întins într-un copârșeu, pe o masă, în casă, în odaia din fund. Pe jos, prin casă, au așternut preșuri și multe rogojini, pentru că afară era o vreme urâtă, de burniță, de ploaie amestecată cu zapadă murdară. Noroi mult și zloată și mai multă. În curte, au adus cu ajutorul lui Nea Pătru, de la CAP, mulți baloți de paie, pe care i-au împrăștiat peste tot, ca să nu se umple oamenii de chină (noroi). La căpătâiul mortului ardeau două lumînări groase în două sfeșnice mari, înalte. Zamfira, Aneta, nora Viorica și gemenele stăteau acolo, lângă copârșeu, plângând încet. Oamenii veneau, intrau sfioși în odaie, își descopereau capul, apoi înaintau pe rând către trupul neînsuflețit al celui care a fost Nea Ion a lui Mătrăgună. Își făceau două, trei cruci, și rosteau “Dumniezo să-l ierte că o fo’ un om tare bun!” după care o pupau pe obraz pe Zamfira, pe Aneta și pe fetele gemene. Bărbații, Aurel, Petrișor și cuscrul Nea Pătru din Deal omeneau pe fiecare cu câte un pahar de jin, din ultima recoltă, „să fie pentru sufletu’ răposatului să-și găsască hodina cea veșnică”...
După ce se strănseră destui oameni, sosiră părintele Rodion și cei doi cantori ai bisericii. Părintele era îmbrăcat în veștmântul cel lung și negru, peste care luase haina de biserică, și începu să tămâieze, să cânte și să se roage pentru iertarea păcatelor celui care a murit aici, în această casă. Totul dură aproximativ o oră bună, timp în care i-au așezat o icoană sfințită pe pieptul răposatului Nea Ion. Apoi i-au dezlegat mâinile și i le-au pus încrucișate pe piept, peste icoană. Imediat ce plecă părintele Rodion și cantorii, reîncepu vânzoleala. Oamenii continuau să vină la priveghi, unii erau și din satele învecinate, de peste deal. Au venit, chiar și pe vremea aceea câinească pentru răposatul Nea Ion a lui Mătrăgună, fie-i iertat sufletul.
Aneta se dusese în grajd, între oile atât de dragi lui Nea Ion. Acolo putea plânge în voia inimii, n-o vedeau decât cornutele. Le îmbrățișă cu drag pe fiecare și le promise că va avea grijă de ele așa cum a avut ticu, cât o trăit. Vorbea cu voce tare, și plângea în hohote, Aneta. Plângea și le vorbea. Era rece în grajd, dar Aneta nu simțea frigul, ghemuită, acolo, între oile ei. Suspina și ofta, iar aburii respirației fetei și a cornutelor se contopeau și se ridicau încet spre tavan. Ce se va face ea fără ticu ei? Cum se va descurca ea fără ticu ei? Dar familia? Zamfira? Frații? Gemenele? Începu să plângă tot mai tare, cu vaiete prelungite, parcă dorindu-și să o audă cineva, și să vină să o aline. Nu veni nimeni. Doar oile cele mai bătrâne, care se-nghesuiau una într-alta ca să se încălzească. Se opri brusc din plâns și își încordă pumnii. Aneta nu mai era fata lui ticu! Nu! Gata! Aneta era acum stâlp al casei, al familiei! Aneta trebuia să fie o femeie fermă, hotărâtă și dură ca un bărbat! Zamfira, mamă-sa, avea destule greutăți și poveri pe cap. Aurel era deja însurat, și dus la casa lui, în satul vecin. Trăienuț era cătană, se libera abia peste un an. Era rândul ei și a lui Petrișor. Ea trebuia să aibă grijă de ei. De surorile gemene, de mezinul Vasilică, și de ce nu, chiar și de Petrișor, copilărosul. Ea era nădejdea familiei acum. Nu mai avea voie să plângă! Nu! Deloc! Absolut deloc! Trebuia să fie tare, puternică și să reziste. Nea Ion i-a zis muierii, Zamfirei, înainte să moară, să aibe grijă de copii. Zamfira, mamă-sa, e o femeie plăpândă, plină de griji. Mult nu va mai rezista nici Zamfira. E obosită, muncită, e mamă de șapte prunci. Toți unul și unul. Ea, Aneta, va avea grijă de copii. E familia ei. Lui ticu i-a plăcut întotdeauna să țină familia unită. Copiii, pământul și animalele din bătătură. Asta era tot ceea ce prețuia Nea Ion cel mai mult și mai mult. Va termina liceul și se va duce la facultate. Se va face învățătoare. Sau mai bine profesoară. Să învețe și ea carte pe alți copii, așa cum învățătoarea ei, doamna Luiza, a învățat-o pe ea, pe Aneta. Să aibe casa ei, un bărbat al ei pe care să-l iubească și s-o ducă pe Zamfira, s-o îngrijească, acolo, lângă ea, să-i aline bătrânețile. Și să aibe copii, cărora să le povestească despre Nea Ion, bunicul lor pe care nu l-au cunoscut niciodată. Om mare și falnic, înalt, bine făcut, întors viu dintr-un război oribil, după șapte ani în care a fost dat dispărut și mort...
Își șterse cu grijă lacrimile și reveni în casă, între oameni. Era destul de târziu, înăuntru au mai rămas doar câțiva vecini apropiați și rude. Obiceiul din bătrîni era că la miezul nopții, la ora doisprezece fix, oamenii care rămân trebuie serviți cu mâncare și beutură, pentru că ei stau să păzească sufletul răposatului. Apoi, vecinii trebuie să se retragă la casele lor și să rămână doar rudele foarte apropiate. Care să aibe grijă să nu se stingă nici o lumânare și nici un bec, toată noaptea. De obicei, cei care rămâneau lângă mort până dimineața când se lumina de ziuă, beau vin fiert cu piper și scorțișoară, să se încălzească, fumau mult și jucau cărți sau table, ca să le treacă mai ușor timpul. Petrișor ar fi vrut să stea și el, laolaltă cu Aurel, cu Nea Pătru din Deal și cu Nicu a lui Țolea, însă nu-l lăsă mamă-sa, Zamfira. „Tu du-te să te culci, dragu mamii”, i-a zis ea. O luă deoparte și pe Aneta și-o sfătui să meargă și ea cu mezinul, Vasilică și cu gemenele la culcare, că-s copii și au nevoie de hodină. Aneta vru să vină înapoi, să stea și ea lângă trupul neînsuflețit a lui Nea Ion, după ce adormeau cei mici, dar Zamfira nici n-a vrut să audă.
A doua zi, vremea rea se mai potoli. Era destul de frig, noroiul de o zi înainte apucă să înghețe peste noapte, iar bălțile murdare să prindă o pojghiță de gheață la suprafață. Drumurile deveneau mult mai accesibile acum. Era ziua îngropăciunii, a înmormântării. Trebuia să ajungă și Trăienuț acasă, după ce plecase de ieri de dup-amiază de la unitatea lui și călătorise toată noaptea, schimbând vreo trei trenuri. De dimineață se înjghebase în curte un fel de bucătărie de campanie, unde începură să pregătească mâncarea pentru pomana de după. Praznicul mortului. În șură, Aurel, Petrișor, Nea Părtu și alți săteni au eliberat așa,un loc de vreo treizeci de metri ca să poată să întindă câteva mese și băncuțe, așa, cam pentru douăzeci și ceva de persoane. Femeile începură de dimineață să taie găini, pui, rațe, din care să facă un cazan imens cu ciorbă fierbinte. În cuptor au pus la copt câțiva colaci, care vor fi puși pe masă, în timpul praznicului, cu lumânări aprinse, înfipte în ei. După ce se termina de fiert ciorba, se puneau la fiert sarmalele, cu varză murată.
Slujba de înmormântare au ținut-o în curtea lor. Erau cu toții îmbrăcați în straie negre, peste care au tras un cojoc sau o bundă. Era totuși frig, chiar dacă soarele își dezvelea căldura palidă de amiază. Între timp a ajuns și Trăienuț, care și-a îmbrățișat mama, frații și surorile cu lacrimi în ochi, și a fugit să se îmbrace în haine cernite. La scurt timp după Trăienuț a ajuns și părintele Rodion împreună cu cei doi cantori, cu crucile, sfeșnicele și cu prapurii de înmormântare. Pomelnicul a fost lung și sfâșietor, părintele a pomenit cuvinte de rămas bun din partea răposatului Nea Ion atât pentru muiere-sa Zamfira, cât și pentru fiecare dintre cei șapte copii. Apoi a luat la rând frații, surorile, verii, vecinii... După ce slujba s-a terminat, au urcat copârșeul în car, și au luat-o încet spre cimitir. Carul era tras de doi boi, boii cei atât de dragi răposatului Nea Ion. Din când în când se opreau, pentru prohod. Pentru citire și pomenire. Părintele Rodion, care conducea procesiunea, citea rugăciuni de iertare a păcatelor. Apoi se urneau încet, până ce se opreau din nou, pentru o altă citire. Cum au ajuns la cimitir, au dat jos sicriul din car, iar câțiva bărbați vânjoși, printre care Trăienuț și Aurel, l-au luat pe umeri, să-l ducă la groapă. Înainte să fie coborît în groapă, părintele Rodion a mai rostit câteva rugăciuni și cântări, după care au pus capacul peste sicriu, și l-au bătut bine în cuie. Trupul neînsuflețit al răposatului a fost coborât în groapă cu picioarele spre răsărit și cu capul spre apus. Apoi toți se întorc în liniște, spre casa de unde au venit, pentru pomelnicul răposatului Nea Ion a lui Mătrăgună, în urma lor rămânând doar groparii care trebuie să astupe mormântul...
privește cum adoarme copacul sub cerul acestei toamne de aur doar el mai lăcrimează la marginea golfului unde a îngropat Dumnezeu cuvintele unde stâncile sunt pietre funerare
