Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Domşa Lucian: Aneta

 (episod 50, complet)
Dimineața devreme, când abia începea să se lumineze de ziuă, Toader a lui Canciu s-a trezit cu un gust ciudat în gură și trebuia neaparat să și-o clătească cu ceva. Nu mai avea nimic de băut prin casă, și asta îl enerva la culme, cu o seară înainte a căpătat o fele de jinars de la un cumnat de-al lui căruia i-a cărat niște gunoi cu căruța, și nu s-a lăsat până ce nu a beut-o pe toată. Era obișnuit cu mahmureala, chiar dacă îl durea groaznic capul, ar mai fi băut chiar și acum orice, doar ca să-și limpezească mințile. Întotdeauna își lăsa puțină băutură într-un pahar sau chiar pe fundul sticlei, pentru a doua zi, ca să se dreagă, dar de data asta a băut totul. A încercat să deschidă ochii, să se uite în jur, dar parcă avea o ceață dinaintea lor și nu-și dădea seama unde se afla, își amintea doar că seara trecută s-a certat urât de tot cu Dorin, ficiorul său și... A închis ochii, ca să-i deschidă ceva mai târziu, poate va mai reuși să doarmă câteva minute, sau, de ce nu, o jumătate de oră, poate chiar o oră, deși durerea aceea groaznică de cap nu-i dădea deloc pace. Simțea că-i vine frig de undeva și s-a ghemuit, a întins mâna să caute lepedeul cu care se acoperea de obicei, dar nu-l găsea nicăieri. Abia atunci a reușit să deschidă ochii, și pe loc o durere ascuțită i-a săgetat capul dintr-o parte în cealaltă. S-a șters cu mâna la ochi, și, dincolo de păienjenișul de pe privire, a reușit să-și ridice puțin capul, destul cât să-și dea seama că e întins pe jos, în conie, lângă lavița cu lemne. A tras o înjurătură în gând și a încercat să se ridice, dar nu avea de ce să se sprijine. Sub genunchi simțea ceva ud, alunecos, și, cu mare greutate, mormăind o înjurătură, a reușit să se ridice în patru labe, chiar dacă picioarele nu vroiau nicidecum să-l asculte. Abia atunci s-a uitat în jos, sub el, și a zărit băltoaca de urină din care s-a ridicat, însă nu era pentru prima dată când... A stat în poziția aia câteva minute bune, să se dezmeticească, să-și dea seama cum a ajuns acolo și ce trebuie să facă în continuare, după care a simțit, din nou același gust coclit în gură. A întins mâna și s-a căutat prin buzunare, dar nu-și găsea țigările, și, Dumnezeule, cum ar fi fumat în acel moment măcar una, sau ar fi tras măcar un singur fum... Parcă-i venea să vomite și simțea așa că o avalanșă îi urcă din stomac, bolborosind, pe gât în sus și ar fi vrut să o oprească, s-o trimită înapoi, dar nu reușea nicidecum. Și-a pus mâna la gură, cu degetele răsfirate ca să oprească șuvoiul, dar horcăitul care i-a pornit din gât a venit atât de tare, încât genunchii i-au alunecat în balta de urină, iar capul i-a căzut într-o parte. După ce a vomat, s-a șters la gură cu mâneca de la cămașă și a încercat din nou să se ridice, însă genunchii n-au vrut să-l asculte, a icnit iarăși scurt și a căzut cu pieptul în propria vomă. Atunci și-a amintit de cearta cu Dorin, din seara trecută, când feciorul i-a zis că se duce la oraș, la uzină, să se angajeze, și să stea la un cămin de nefamiliști, iar el nu a fost de acord. Cum să-i plece feciorul de lângă el? Cine ar mai fi avut grijă de el? Dar de caii lui cei dragi? Brigadieru’ din satul de peste deal, i-a promis, de anul trecut, de când s-a liberat Dorin din armată, că o să-l ia cu el la grajduri, să vadă de caii IAS-ului, dar dup-aia n-a mai vrut să zică nimic, iar când îl întreba se făcea că nu știe despre ce-i vorba. „Cristoșii mă-tii de comunist!” a mormăit Toader și s-a târâit, pe coate, până lângă sobă, după care, cu mâna dreaptă s-a agățat de un picior al ei și a reușit, din nou, să se ridice în genunchi. Unde dracu’ o fi copilul ăla? De ce nu vine să-l ajute să se ridice? A sughițat odată, și dup-aia încă o dată, ar fi băut orice, chiar și apă, deși n-a mai băut așa ceva de nu mai știa când, ultima dată când a făcut-o a fost tot după ce s-a îmbătat, într-o seară, cu Pompiliu A lui Golea. Atunci a rămas fără țigări, iar Pompiliu avea un pachet întreg și i-a cerut o țigară dar prăpăditu’ ăla i-a zis că-i dă doar dacă bea o cană mare, cu apă de la fântână, și a fost musai s-o facă. A stat în genunchi, câteva minute bune, pân-au început să-l doară, cu mâna dreaptă ținându-se de sobă și cu cea stângă întinsă pe lângă corp. „Hai că nu-i chiar atât de negru dracu’!” și-a zis în sinea lui, și a mai încercat să se ridice de tot în picioare. Genunchii au început să-i tremure, a simțit cum se învârte conia cu el, iar în stomac, din nou, bolboroseala aceea cumplită vroia să urce, să explodeze ca o lavă și trebuia s-o stăvilească, cumva... De data asta șuvoiul de vomă a venit mult mai tare și a împroșcat mai departe, până pe pereți și pe gemulețul închis, iar omul, căzut în genunchi, a scos un răcnet de neputință. Atunci, dincolo de ușă, s-au auzit niște pași grăbiți care se îndreptau înspre el, și o voce care striga: „Ce ai, bă, ticule?”
Doar în maieu și în chiloți, Dorin a deschis ușa coniei, iar mirosul respingător ce venea de dinăuntru l-a izbit direct în față. I-a venit să verse și s-a prins cu mâna de nas. Înăuntru, ticul lui, căzut în genunchi, lângă sobă, cu hainele năclăite de vomă, încerca să se ridice în picioare. Din colțurile gurii îi picurau stropi de salivă direct pe pantalonii uzi, iar aproape de el, pluteau resturi de vomă și de mâncare într-o băltoacă gălbuie și urât mirositoare. Omul s-a uitat la feciorul lui și parcă a încercat să zâmbească, ironic, sau chiar să se strâmbe de durere. Niciodată nu l-a putut suferi pe bătrânul lui, mai ales atunci, în anul ăla când...
... doar ce s-a dus cătană, undeva pe lângă Brăila, la o unitate de artilerie. Îi părea rău de mică-sa, de Cornelia, femeie simplă și cu frică de Dumnezeu, că a rămas acasă doar ea cu bătrânul, care când apuca la beutură, o altoia atât de bine încât muierea nu mai știa pe unde să se ascundă. Cât era el, Dorin acasă, ticu-său nu îndrăznea să ridice mâna asupra femeii, l-a amenințat el odată că dacă mai dă în ea, o să-l reclame la Miliție, dar înainte de asta o să-i rupă amândouă mâinile. Într-o seară trebuia să intre de planton și stătea liniștit pe patul lui, în dormitor, își lustruia bocancii cu cremă neagră, când a dat buzna înăuntru ofițerul de serviciu și l-a chemat de urgență la poartă, la postul telefonic, că-l caută cineva de la Miliție. Dorin s-a speriat atunci, ce treabă aveau cei de la Miliție cu el, că n-a făcut nimic, e aici, la Unitatea Militară, de câteva luni, și s-a comportat bine, a ascultat de superiori, și nu i-a făcut nimeni raport... Ploua atunci, era destul de rece, iar el era doar în cămașă, nu a mai apucat să-și pună vestonul și cureaua. A ieșit încet din dormitor și nu s-a grăbit deloc, a traversat curtea cu pași mici, până în capătul opus, la poarta principală, unde era de gardă un coleg de-a lui din dormitor, și imediat ce a ajuns s-a adăpostit lângă ghereta de la intrare, ud leoarcă, dârdâind de frig. Colegul lui i-a făcut un semn din mână să apuce receptorul, iar Dorin, zgriburit, l-a dus la ureche. Începând de atunci își amintea totul doar pe frânturi, unele le ținea minte atât de clar de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar altele păreau atât de îndepărtate, încât și le amintea cu foarte mare greutate. Vocea aceea metalică, rece, din receptor, care s-a prezentat ca fiind tovarășul căpitan Furtună de la Miliția orășenească, l-a răscolit multă vreme. A ascultat pierdut tot ceea ce îi spunea căpitanul, iar la final a bâguit un „Da, am înțeles, să trăiți!”, și ceea ce a ținut minte a fost faptul că, cadavrul atârna spânzurat de o grindă din șură. Cadavrul... Care cadavru? Oare a înțeles bine? Al cui cadavru? Pe moment n-a priceput, l-a mai întrebat din nou pe tovarășul căpitan ce s-a-ntâmplat și abia atunci în urechi i-a bubuit numele Canciu Cornelia. Mica lui, găsită spânzurată în șură, de grinda cea mai mare, cu un taburet câzut lângă dumneaei și cu trupul care se bălăngănea când în față, când în spate... Vocea tovarășului căpitan continua să-i sune în urechi, dar Dorin nu mai înțelegea nimic, sau poate că refuza să mai înțeleagă. Mica lui, care i-a dat viață, femeia aia măruntă, umilă, delicată, cu mâinile ei mici, muncite, care-i lua lui apărarea și era tot ce avea mai drag pe lumea asta... S-a spânzurat, mica lui... Femeia care l-a dus de mână la școală, în prima zi, când el grăbea pasul s-ajungă mai repede, iar ea, cu mersul ei mărunt, a rămas în urma lui, și o striga „Hai tu mică odată că să-ncepe școala!” A rămas cu receptorul la ureche câteva secunde, se uita într-un punct fix, prin ploaia rece de afară, și parcă îi venea să urle sau s-o ia la fugă dincolo de poarta cea mare, să dezerteze, pur și simplu. Parcă s-a rupt ceva în el, ca o durere surdă, mocnită, care-l măcina în coșul pieptului, îi trecea prin oase și se scurgea în jos, prin picioare. S-a așezat pe banca de lângă postul telefonic de afară și privea în ploaie încercând să deslușească un punct de care să se agațe cu privirea, iar gândurile-i alergau febrile prin cap. Colegul lui, soldatul, a ieșit din gheretă și s-a uitat mirat la el: „Ce ai bă, Canciule? Ce s-o-ntâmplat?” Abia atunci Dorin și-a dat seama că ținea receptorul în mână, și nu la ureche, iar omul acela, căpitanul aștepta la celălalt capăt al firului. Fără să-și dea seama, a pus receptorul în furcă, după care s-a uitat înspre colegul lui, cu o privire extrem de tristă, și i-a zis doar atât: „Mica mea, săraca...” A plecat la fel de încet cum a venit, către dormitor, prin ploaia care-i șiroia peste obraji, iar lacrimile ce au izbucnit dintr-o dată au devenit una cu stropii reci și mărunți...
Totul s-a-ntâmplat destul de repede, dup-aceea. De la unitatea militară i-au dat voie să plece acasă, într-o permisie specială, să-și înmormânteze mama, și a luat-o spre gară, în întuneric, prin ploaia care curgea șuvoaie peste el dar mai ales prin el. Ținea minte că gara era undeva înainte, cale de trei-patru kilometri, iar tot ceea ce conta era să se urce în tren și să doarmă mult, mult, până dimineață, după care să se trezească, ca dintr-un vis urât, acasă, la el în sat, în patul lui, unde s-o audă pe Nana Cornelie, mică-sa, cum mărunțește frunze de napi pentru rațe. În gară nu a trebuit să stea mai mult de o jumătate de oră, s-a urcat într-un accelerat spre București, iar de acolo urma să ia alt tren ca să meargă mai departe. S-a așezat într-un compartimet în care mai erau trei persoane și a închis ochii. Nu vroia să se mai gândească la absolut nimic, doar să doarmă...
A ațipit câteva zeci de minute bune, dar s-a trezit destul de buimac și speriat, și s-a uitat în jurul lui. Toți ceilalți pasageri moțăiau, doar unul dintre ei era afară, pe hol, fuma. A închis ochii și s-a lăsat furat de amintiri, iar gândul i-a fugit, fără să vrea, la seara aceea de vară când ticu-său, Canciu, a venit acasă beat, ca de atâtea ori, călare, căzut într-o parte pe crupa Steluței, care știa singură drumul spre casă. Imediat ce a ajuns dinaintea porții a nechezat, iar Nana Cornelia, mică-sa, a fugit iute din conie, să deschidă poarta, să intre animalu-n curte. Așa se-ntâmpla de fiecare dată când Toader venea beat acasă, și-l aducea iapa, iar el nu-și mai prea amintea pe unde a fost și cu cine a băut, doar că de data aceea, Steluța a făcut o mișcare mai bruscă atunci când a întrat în curte, iar omul s-a prăbușit, cât era el de lung, cu o bufnitură seacă, pe pământul moale. Atunci s-a auzit un geamăt, iar femeia a fugit să-și ajute bărbatul să se ridice, dar acesta i-a aruncat o privire plină de ură și a început s-o suduie cu tot ce-i venea la gură. Nana Cornelia, speriată s-a dat un pas înapoi, iar Toader a încercat să se ridice, a făcut câțiva pași după care s-a împleticit și a căzut exact lângă grămada mare de țigle, de lângă șură. În cădere s-a izbit cu fruntea de un colț ascuțit de țiglă, a mormăit o înjurătură, iar când și-a ridicat capul, din locul loviturii îi curgea un firicel gros de sânge. Muierea lui, speriată, și-a prins cu o mână poalele fustei și a sărit să-l bandajeze, s-a aplecat desupra lui să încerce să-i oprească sângerarea, dar el s-a uitat înspre femeie și i-a tras un dos de palmă atât de puternic, încât ea a icnit și s-a clătinat scurt. „Cristoșii mă-tii de muiere!” a urlat Toader, și a scuipat într-o parte. A doua palmă a venit la fel de brusc ca și prima, iar Conelia, a mai scos un țipăt și și-a prins obrajii în mâini. Omul s-a ridicat în fund, cu sângele șiroindu-i pe față, și a continuat să înjure și să-și ocărască muierea, iar ea a alergat înspre conie și s-a încuiat pe dinăuntru. După multe minute bune, Toader a reușit să se ridice și s-a dus, împleticindu-se, la ligheanul cu apă, să se spele de sânge, după care a început să suduie și să vrea să intre-n conie. Nana Cornelia, înauntru, s-a făcut mică de tot, s-a ghemuit într-un colț, tremura și plângea, iar dumnealui, Canciu continua s-o înjure, de afară, până când a intrat în curte Dorin, feciorul, venit de undeva de prin sat. Atunci el a alergat într-un suflet spre conie, și l-a văzut pe bătrânul lui cum se opintea și trăgea de zăvor să intre, iar de dinăuntru se auzea plânsetul în hohote al mamei lui. L-a dat pe Toader la o parte, iar acesta, când și-a văzut feciorul, s-a înfuriat și a ridicat mâna să-l lovească. În acel moment, Dorin s-a uitat țintă la bătrânul lui, iar ochii i-au devenit parcă ai unui animal de pradă gata să atace, și a simțit cum crește în interiorul lui o furie cumplită. Văzându-l, Toader s-a cutremurat și a lăsat mâna jos. A mormăit niște cuvinte pe care doar el le putea înțelege, și s-a dat la o parte din ușa coniei, clătinându-se când în față, când în spate, cu sângele șiroindu-i pe obraz în jos. După câteva mișcări în care încerca să-și găsească echilibrul, bătrânul a căzut în fund, pe o scândură, cu spatele lipit de peretele coniei, și a început să râdă. S-a cotrobăit prin buzunare, și a scos o țigară boțită pe care și-a vârât-o în gură, și a continuat să râdă. Atunci Dorin a dat buzna în conie, a luat-o pe mică-sa în brațe, și a stat așa, cu ea, câteva minute bune, încercând s-o liniștească. Femeia a continuat să plângă și să tremure, iar băiatul a ieșit afară din conie, cu ea în brațe, s-a uitat spre bătrânul lui căzut lângă perete și i-a spus doar atât: „Acuma uită-te bine la ea! Vezi în ce hal ai adus-o? O s-o omori într-o zi!” Toader s-a uitat înspre feciorul lui, s-a oprit din râs și a dat scârbit din mână, a lehamite. Cu mică-sa în brațe, Dorin a urcat încet scările și a intrat în casă. A așezat-o pe pat și a pus un lepedeu pe ea, iar femeia s-a oprit din plâns, șoptindu-i feciorului, cu vocea ei stinsă: „Să nu meri niciodat’ de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui...” A stat lângă ea, în odaie, pe pat, până ce femeia a adormit, și abia dup-aia a ieșit din casă. Canciu, bătrânu’, ședea în fund, exact unde l-a lăsat, cu spatele lipit de peretele coniei și fuma, iar fața-i era plină de sânge închegat de la tăietura din frunte. Feciorul s-a apropiat de el și l-a săgetat cu privirea lui plină de ură: „Dacă vreodată mai dai în mica, o să chem Miliția! Da’nainte să vină Miliția, o să-ț rup mâinile, m-ai auzât?” Toader s-a uitat fix în ochii feciorului și a mormăit ceva neînțeles, după care a lăsat privirea-n jos și capul i-a alunecat într-o parte. Dorin a intrat în conie, s-a așezat pe lavița cu lemne, și-a prins capul în mâini și a început să plângă. În scurt timp urma să se ducă în armată, și se gândea cu groază că nu-și putea lăsa mica singură acasă...
...a coborât încet în Gara de Nord, și s-a așezat pe o bancă, pe peron. Îi era frig, ar fi putut să facă câțiva pași să se încălzească, dar nu avea chef, vroia doar să stea undeva și să se lase copleșit de amintirile care nu-i dădeau pace...
...nu a fost un elev prea strălucit la școală, deși i-ar fi plăcut să citească, și de multe ori, când prindea câte o carte, se ascundea în șură, prin fân, iar mica lui îi ducea acolo câte ceva de mâncare, să nu dea de el Canciu, ticu-său și să-l sfădească. Odată l-a prins cu cartea și l-a bătut cu brăcinariul peste picioarele goale, că de ce nu se ocupă de cai, că n-a curățat în grajd și nu le-a dat apă, iar Nana Cornelie a sărit să-și oprească omul, să nu mai dea în copil, și a primit și dumneaei câteva peste spinare... De atunci Dorin a început să urască, cărțile și n-a mai vrut să le mai vadă și nici să le citească, cum răsfoia vreuna, parcă începeau să-l usture picioarele de la loviturile de curea primite de la ticu-său. Cu greu a terminat zece clase și s-ar fi dus mai departe la o școală profesională, să facă o meserie, dar nu a vrut Toader, bătrânul. I-a zis că prea multă învățătură strică, că nici el nu a făcut pra multă școală și nici n-a avut nevoie, iar pentru asta se descurcă, cu caii lui, își lucrează pământul, plus că mai cară, ba una, ba alta, cu căruța și mai primește pentru asta câte o fele de jinars, un sac de cucuruz, ba chiar și ceva bani câteodată. După ce a terminat cele zece clase, Canciu l-a oprit pe Dorin să se mai ducă la școală și l-a ținut acasă, să lucreze cu el. De atunci a prins băiatul drag de cai, în special de Steluța, iapa, fata lui dragă, cum o alinta el, care i-a fătat și doi mânji frumoși, unul atunci și celălalt în anul trecut...
...erau și zile în care Canciu venea acasă treaz, și Dorin se bucura atât de tare în sinea lui, își zicea că ticu-său nu e un om chiar atât de rău, iar mică-sa era parcă o altă femeie, chiar și mămăliga era mult mai bună, o mânca cu prea mare poftă. Băiatul ar fi vrut ca zilele alea să nu se mai termine și ticul lui să nu mai bea deloc, niciodată, de multe ori se ruga la Dumnezeu să dea o ploaie dintr-aia mare sau chiar un potop care să spele toată beutura din lume și s-o ducă la vale, s-o scurgă în pământ. Se puneau și mâncau toți trei, în conie, Nana Cornelie făcea pe atunci cea mai bună tocană de pui, iar dumnealui, Toader, era bine dispus și avea chef de povești din tinerețea lui. Așa a aflat Dorin despre Anuța, pe vremea când ticu-său avea douăzeci de ani împliniți. Fata era din două sate mai încolo și Canciu a cunoscut-o într-o dumincă, la horă, când câțiva feciori din satul lui, s-au dus să joace haidăul la cel mai înstărit om de pe acolo. Anuța era fiica cea mare a acestuia, iar Toader, feciorul, când a văzut-o acolo la horă, în curte, și-a dat jos pălăria din cap, a stat și s-a uitat la ea minute bune, părea o făptură desprinsă din basmele pe care i le zicea moșu-său când era copil mic...
...nicicând nu a văzut ceva mai frumos decât Anuța, povestea Toader Canciu, bătrânul, iar Dorin zâmbea, încântat, când își auzea ticul, doar Nana Cornelie bombănea și se încrunta, cum adică, chiar atât de frumoasă a fost femeia aia?
... tânărul Toader Canciu, ar fi vrut s-o joace la horă pe Anuța, chiar dacă un fecior de la el din sat i-a zis să-și vadă de treabă că nu-i de nasul lui, tot nu s-a lăsat și a cerut-o la joc dar fata l-a refuzat și a râs. Dumnezeule, cum a mai râs! A batjocură, a umilință chiar, iar lui Toader i s-a părut că toți cei de acolo au râs laolaltă cu Anuța, a simțit cum i se zburlește carnea pe el și s-a-nfuriat atât de tare încât a început să tremure. A ieșit din horă și din curte, s-a așezat pe jos, în colbul de pe drum, a stat acolo multe minute, cu capul în palme, după care s-a ridicat, cu un zâmbet ciudat pe față și s-a întors la horă. A stat deoparte până ce s-a terminat jocul, într-un colț, lipit de gard, și s-a uitat doar la Anuța. Fata zâmbea frumos, cu toată gura, și atunci când juca, cozile groase, frumos împletite, îi săreau de-o parte și de alta a umerilor, iar sânii îi tresăltau jucăuși prin ia din pânză de in subțire. Băiatul cu care juca părea atât de fericit, încât, atunci când s-a terminat jocul, a îmbrățișat-o prelung, iar Anuța s-a înroșit și a zâmbit din nou. Gazda horei, ticul fetei, ședea pe un scaun, în tinda casei, cu mâinile sprijinite pe burta imensă. Omul avea ițari în picioare, iar cămașa albă, de duminică, era încinsă cu un brăcinar gros, din piele. Lângă el, pe un alt scaun, ședea muierea dumisale, cu o năframă roșie-n cap și îmbrăcată cu o ie la fel de albă și de frumoasă ca a Anuței. Lângă ei, în picioare, un băiețel dolofan de câțiva anișori, feciorul lor mai mic, intra în casă și ieșea, cu gura plină, mestecând tot timpul, iar mică-sa se uita cu drag la el și îl mai dojenea din când în când, dar copilul râdea și continua să țopăie și să alerge. După ce s-a terminat jocul, Toader, feciorul, a ieșit din colțul lui, s-a dus direct la Anuța și a prins-o de mână. Fata era întoarsă cu spatele, și nu l-a văzut când vine, iar când el a apucat-o de mână, ea a scos un strigăt de uimire. „Vreau să joci cu mine!”, i-a zis Canciu, dar ea s-a smucit, încercând să-și smulgă mâna dintr-a băiatului, și a strigat “Nu vreau!” Atunci s-a făcut liniște peste tot, în curtea omului, dar și pe uliță, încât puteai auzi latratul câinilor din satul vecin. Dumnealui, găzdoiul, ticul Anuței, s-a ridicat atât de repede în picioare, încât taburetul pe care ședea s-a răsturnat și s-a rostogolit pe scări în jos. Băiatul cu care a jucat Anuța mai devreme, s-a apropiat încet de Toader, a ridicat mâna să-l lovească, însă Canciu, cu o mișcare fulgerătoare, a scos de la brâu un cuțitaș și într-o fracțiune de secundă i l-a înfipt acestuia în umăr. Răcnetul tânărului a trecut ca un fulger prin liniștea dup-amiezii de vară, iar în curtea vecină a început să urle un câine, și dup-aia altul, câteva curți mai încolo, până când țipătul de spaimă al Anuței i-a trezit parcă pe toți la realitate. Fata s-a smucit încă o dată și a reușit să-și elibereze mâna, însă Canciu nu mai era acolo. Băiatul, cu cuțitul înfipt în umăr s-a clătinat de câteva ori și a căzut în fund, iar fata s-a aplecat asupra lui, strigând după ajutor. Atunci a început agitația în curte, muierile țipau, bărbații răcneau, iar ticul Anuței arăta cu degetul poarta pe care a luat-o la fugă Canciu, feciorul. Imediat trei flăcăi s-au repezit pe uliță în sus, iar încă unul a dat fuga în grajd de unde a ieșit călare, cu câinele de vânătoare după el și a luat-o în partea opusă. Mama Anuței a coborât din tindă și s-a dus lângă fată, amândouă îl țineau de subsuoară pe băiatul rănit, care ținea ochii închiși și gemea, încet. Găzdoiul, ticul fetei, i-a strigat unuia din mulțime să fugă să-l aducă pe felceru’, iar altuia să dea o fugă la Cooperativă, la postul telefonic, să cheme Salvarea și Miliția, după care le-a spus celor din curte să plece acasă, că s-a terminat hora. Oamenii nu vroiau nicidecum să se ducă, însă ticul Anuței și încă doi feciori de pe lângă dumnealui i-au împins afară-n uliță și au închis porțile, dar nimeni nu a plecat, au rămas toți să vadă ce va urma…
… pe tânărul Toader Canciu l-au găsit un ceas și ceva mai târziu, ascuns pe fundul unui părău, după o salcă cu scorbura groasă, i-au luat urma cu câinele de vânătoare a ticului Anuței. Erau acolo trei oameni, iar în curând a ajuns și al patrulea, cel călare. Au vrut să-l bată, cu bâtele, dar unul dintre ei, ceva mai răsărit la minte, a zis că nu e voie, trebuie să-l ducă înapoi, la locul faptei și atunci l-au legat fedeleș, așezându-l de-a latul, pe spinarea calului. Canciu șchiopăta, pesemne că s-a-mpiedicat ori s-a lovit la un picior și din cauza asta nu a mai putut să fugă. Avea privirea tristă a celui care știa că nu mai are nici o scăpare, însă pe fața lui nu tresărea nici un mușchi. Nu a opus deloc rezistență când l-au legat, nici măcar nu s-a uitat către cei ce l-au găsit, ochii lui erau ațintiți undeva înainte, în zare, înspre un punct necunoscut. Înainte să-i se lege un căluș peste gură, l-a scuipat direct în obraz pe cel ce a venit călare și a adus câinele cu el, iar acesta, înfuriat, i-a tras un dos de palmă atât de tare, încât capul tânărului Toader Canciu s-a clătinat dintr-o parte spre cealaltă...
... Dorin s-a urcat în celălalt tren, și a intrat în primul compartiment din vagon. S-a așezat lângă geam, a tras perdeaua, și a închis încet ochii. În scurt timp compartimentul s-a umplut, dar nu-i păsa, nici nu dormea, stătea cu ochii închiși, își amintea cum Toader, ticu-său, le povestea, seara, lui și lui Cornelia, mică-sa, despre tinerețea lui...
.... tânărul Toader Canciu a fost arestat pentru vătămare corporală și dus în arestul Miliției, la oraș, iar băiatul ăla în care a băgat cuțitul a ajuns destul de repede la spitalul din oraș și în nici două săptămâni s-a întors acasă teafăr. Mai târziu Canciu a aflat că Anuța s-a măritat cu el, în anul ce a urmat și au plecat la oraș să-și facă un trai acolo, iar el a fost condamnat la trei ani și jumătate cu executare, o sentință destul de dură pentru vremurile alea. „Apăi io n-am avut noroc d-un avocat bun, că n-am avut bani”, ofta Toader, bătrânu’, când îi povestea lui Dorin. „N-o fo’ să șie...” Abia după ce a ieșit din închisoare, Toader, feciorul, s-a angajat la uzina aia la care lucrau mulți din sat, în pușcărie a învățat să facă lăcătușerie, ceea ce i-a prins tare bine. La început, i-a fost greu, toți se fereau din calea lui, dar și-a văzut de treabă și încetul cu încetul oamenii au prins încredere în el. S-a împrietenit cu Nea Mihai, un strungar aproape de pensionare, de la care a învățat meserie, și care avea o fată, Cornelia, cu trei ani mai mică decât Toader...
... dimineața când s-a luminat de ziuă, Dorin, militarul, a coborît din tren, dârdâind de frig și, cu ranița-n spate, s-a îndreptat încet spre autogara din spatele gării. De acolo avea o cursă, peste o oră și ceva, până acasă, în satul lui. Se gândea la mica lui, la Nana Cornelie, cum îi ziceau toți din sat, iar ochii i s-au umplut din nou de lacrimi când și-a amintit ce i-a spus dumneaei: „Să nu pleci niciodată de lângă mine dragu’ mamii! Că-ntr-o zi o să mă găsăști spânzurată din cauza lui Toader...” Începea să i se facă foame, a intrat în chioșcul din autogară, și-a cumpărat un corn și un pachet de biscuiți, după care s-a băgat în sala de așteptare și s-a așezat pe o bancă. A vrut să mănânce acolo, însă mirosul respingător de dinăuntru l-a făcut să iasă afară, în răcoarea dimineții. S-a așezat pe o bordură, și-a dat jos ranița din spate și a mușcat din corn, în timp ce s-a lăsat pradă gândurilor și amintirilor. După multe zeci de minute, un claxonat strident l-a readus la realitate, și s-a ridicat alene în picioare, cursa cu care trebuia să ajungă acasă, tocmai ce a intrat în autogară.
Când s-a apropiat de curtea lor, i-a văzut pe ticu-său, doi milițieni în uniformă și încă doi oameni îmbrăcați în costum, cum discutau aprins, iar bătrânul lui părea cu zece ani mai bătrân, era nebărbierit, netuns și murdar, nu l-a mai văzut de când a plecat în armată. În fața porții erau parcate două Dacii, una albă cu dungi albastre, a Miliției și încă una albă complet. S-a așezat pe banca din fața porții să-și tragă sufletul, parcă nu vroia să intre, i-ar fi plăcut să nu fie acolo, mai bine să fie oriunde, chiar și la unitatea militară, ori pe câmpul de instrucție să facă târâș prin noroi, cu pușca-n mână și cu ranița umplută cu bolovani în spate... A stat câteva minute, după care s-a hotărât să intre în curte.
Toader Canciu, tocmai ce-i explica ceva unuia dintre bărbații în costum, cu vocea lui hodorogită, gesticulând cu ambele mâini, când câinele a început să latre vesel, să țopăie și să dea din coadă. Atunci poarta s-a deschis și în curte a intrat un soldat înalt, subțirel, îmbrăcat în uniformă și cu boneta pe cap. A dat ziua bună, iar bătrânul, când și-a văzut feciorul, a lăsat rușinat privirea-n jos, și n-a mai scos nici un cuvânt. Unul dintre milițieni s-a uitat către Dorin și a zâmbit, zicându-i lui Toader: „Ăsta trăbă să șie ficioru’ dumitale, așa-i Nene Canciule?” Băiatul a înaintat spre grupul din mijlocul curții și s-a prezentat, a dat mâna cu fiecare, le-a ascultat numele, gradul și funcția, după care i-a invitat în casă, însă oamenii au refuzat. Cei doi în costum erau de la Securitate, iar ceilalți, în uniformă de milițian, unul era de la Criminalistică iar celălalt era plutonier la Miliția din oraș, veniți acolo ca să investigheze decesul lui Nana Cornelie. Toader Canciu, și-a aprins o țigară, după care a reluat povestea, ca să audă și Dorin...
... a venit acasă seara târziu, l-a ajutat pe un văr să-și aducă de pe hotar luțărna cosâtă, a băut cu el adălmașul și dup-aia aproape o fele de jinars, după care i s-a făcut foame și s-a dus spre casa lui. Cum a ajuns în curte, a băgat-o în grajd pe Steluța, a adăpat-o, i-a dat să mănânce, dup-aia a sfădit-o tare pe Nana Cornelie că de ce nu era fiartă mămăliga, iar dumneaei a tot comentat și bombănit, cum fac ele, muierile. S-a enervat, dumnealui, Toader, că nu mai putea de foame, i-a cârpit muierii două perechi de palme, dar ea n-a tăcut, a continuat să bombăne și să-l ocărască, și atunci omul a lovit-o cu pumnii în cap. Muierea a căzut în fund, și-a pus mâinile deasupra capului să se apere de lovituri și a început să plângă, iar Toader s-a enervat, nu i-a mai trebuit nimica de mâncare, s-a dus sus în casă, s-a trântit în pat și a adormit. Dimineața devreme, înainte să se lumineze de ziuă, s-a trezit mahmur, cu o durere cumplită de cap, simțind că trebuie neaparat să urineze. A ieșit afară-n curte și în timp ce-și golea vezica s-a uitat așa, ca-ntr-o doară, spre șură și parcă a văzut în lumina palidă a lunii, că acolo atârnă ceva de grinda cea mare. S-a clătinat, era să cadă de pe picioare, îl durea îngrozitor capul, vroia să se-ntoarcă înapoi în pat, dar era curios ce putea să fie acolo la intrarea-n șură. Poate că doar i s-a părut, îl durea prea rău capul și din cauza asta avea cine știe ce vedenii... A făcut câțiva pași până jos, către conie, știa că are acolo pe un perete, agățată de un cui, o lanternă mai veche, și avea nevoie de ea. A reușit să intre înăuntru, să pună mâna pe lanternă, dar când a ieșit, s-a clătinat de câteva ori și a căzut în fund, înjurând de mama focului. A strigat-o pe Cornelia, dar femeia nu i-a răspuns, unde dracu’ putea să fie muierea asta? Precis că dormea dincolo-n cealaltă odaie și nu-l aude, așa că a mai strigat-o odată, dar ea nu i-a răspuns, și atunci Toader a început să o suduie cu ce-i venea la gură. Tebuia să mijească de ziuă, însă noaptea nu se dădea bătută nicidecum, sudalmele lui Canciu bătrânul parcă nu lăsau zorii să se arate, până când a aprins lanterna, a îndreptat fasciculul luminos spre șură, și... La început nu a înțeles ce a văzut acolo, era un trup care atârna de grinda cea mare, cu o funie în jurul grumazului, cu limba scoasă afară și cu mâinile întinse pe lângă corp, și nu-și dădea seama ce căuta acolo, parcă aducea cu Cornelia, muierea dumisale. Avea ca un fel de ceață pe ochi, s-a șters de câteva ori cu podul palmei ca s-o-nlăture, după care s-a apropiat mai mult de șură, cu lanterna aprinsă. Trupul mic se bălăngănea ușor, când în față, când în spate, iar Toader a rămas cu gura căscată când a realizat că, Cornelia, muierea lui, e cea care atârnă acolo, spânzurată. În câteva secunde, durerea de cap i-a dispărut parcă luată cu mâna, iar din ochi au început să-i curgă lacrimi mari și grele. S-a clătinat scurt și s-a lăsat să cadă încet, în fund, sub trupul femeii, cuprinzându-i ambele picioare cu mâinile lui murdare și plângând cuvinte de iertare pe care nu credea că le va spune vreodată...
... Dorin îl asculta pe ticul lui cum povestea, fără să-și dea seama că din ochi i se prelingeau lacrimi, iar milițianul mai mare în grad, cel de la Crimininalistică, își lua de zor notițe într-un carnețel. Unul dintre cei de la Securitate a intrat în șură, a scos o ruletă din buzunar și a început să facă tot felul de măsurători pe care le nota într-o agendă, iar celălalt îl asculta pe Canciu, bătrânul cum își continua povestea...
... crede că a adormit, jos, sub picioarele spânzuratei, dumnealui, Toader Canciu, ori nu-și mai amintește ce s-a-ntâmplat cu el, poate că i s-a făcut rău ori a leșinat. S-a fost luminat bine de ziuă când a auzit o voce de undeva de dincolo de poartă care-i dădea zâua bună și-i zicea pe nume. A tresărit brusc, s-a ridicat în picioare, clătinându-se și simțind că-i vine să vomite, iar vocea a continuat să-l strige, și atunci și-a amintit unde era și ce s-a-ntâmplat. După ce a mormăit câteva înjurături, a tușit scurt, dregându-și vocea și a dat bună ziua și el. Lângă gard a apărut un chip care-i părea cunoscut, dar era parcă prea confuz ca să-l recunoască sau poate că doar vroia să fie lăsat în pace, să-și vadă de durerea lui. Cumnatu-său Miluț și-a ridicat capul peste gard, vroia să intre-n curte, dar poarta era închisă și nu vroia nicidecum să plece, continua să râdă și să turuie fără oprire: „Ce-i bă Toadere? Iar te-ai îmbetat? Deschide odat’ poarta asta, ce tăt faci acolea!” Canciu s-a enervat, l-a înjurat scurt și s-a întors cu fața spre el. „Mei acas’ bă Miluț! Lasă-mă că am treabă!” Abia atunci omul a văzut trupul care atârna spănzurat de grinda cea mare din șură, a căscat gura, și a șoptit un „Doamne nu mă lăsa...”, după care și-a făcut cruce de trei ori...
... au dat-o jos pe Nana Cornelie, cu mare grijă, amândoi, Toader și cu Miluț, iar omul dumneaei i-a închis ochii, cu degetele lui murdare, după care, fără să-și dea seama, și-a făcut cruce, gândindu-se la Dumnezeu. De mult nu s-a mai gândit la Cel de Sus, a făcut-o doar când a fost în închisoare, în tinerețe. Un coleg de celulă l-a învățat cum să se roage și atunci a citit pentru prima dată din Biblie. I-au plăcut mult istorisirile citite, și-a jurat că după ce va ieși din pușcărie se va face popă sau poate că se va duce la o mănăstire, să se călugărescă. Însă după ce s-a liberat, a uitat de toate astea, s-a angajat la uzină, s-a lăsat prins cu treburile lumești, apoi a cunoscut-o pe Cornelia, și s-au luat, iar după câțiva ani a apărut Dorin. După ce l-a născut pe băiat, muierea dumisale n-a mai vrut să se apropie de el, de Toader, dormea în alt pat, cu copilul, iar într-o seară s-au sfădit urât de tot, el s-a băgat în beci și s-a îmbătat criță. Atunci a bătut-o pentru prima dată pe muierea lui, Dorin avea vreo doi ani și ceva, nu-și mai amintea el mare lucru. După câteva seri, isprava s-a repetat, dumnealui avea poftă de muierea dumisale dar ea l-a respins și atunci el s-a enervat, a zis că-și va lua o ibovnică pe care o s-o aducă acasă, să șadă acolo. S-a îmbătat din nou, și-a luat femeia la pumni, după care s-a urcat pe cal și a ieșit pe poartă. S-a întors abia peste trei zile, plin de noroi, cu arcada spartă, cu sânge închegat pe față și mirosind groaznic. Cornelia a vrut să-l ajute să-i dea jos hainele murdare și să se spele dar dumnealui a îmbrâncit-o și a început s-o ocărască, iar femeia s-a dus în casă, s-a pus în pat, lângă copilul care dormea și a început să plângă...
... trupul neînsuflețit al Corneliei l-au dus în casă și l-au așezat pe pat, Toader a aprins o lumânare și a stat acolo, lângă muierea lui moartă, minute în șir, până când Miluț a fugit la părintele Rodion acasă să-l anunțe ce s-a-ntâmplat. După mai bine de o oră Miluț l-a adus pe preot, iar Canciu era tot în casă, cu lumânarea-n mână și cu ochii închiși. Părintele s-a apropiat de trupul femeii, a rostit o rugăciune scurtă, după care l-a rugat pe Toader să-i povestească exact ce s-a-ntâmplat. Părintele a ascultat povestea cu ochii închiși, l-a mai întrerupt din când în când pe bătrân cu întrebări scurte, iar la gata i-a zis că muierea, Cornelia, s-a sinucis, ceea ce biserica ortodoxă zice că-i un păcat grav, iar dumnealui, ca preot nu o poate înmormânta creștinește, din cauză că sufletul ei se va chinui și va ajunge în iad, nu în împărăția cerurilor. Când a auzit asta, Toader Canciu s-a ridicat furios de la locul lui, a pus jos lumânarea, și l-a mai întrebat odată pe preot, ca și cum nu a auzit bine ce i-a spus. „Cum adică n-o-ngropi?” a zis dumnealui, făcând un pas în față, înspre părintele Rodion. Preotul s-a dat un pas înapoi fără să-și dea seama, și a repetat mecanic: „Fiule, viața-i un dar de la Dumniezo, nu-i voie s-o iei cu mâna ta! Numa’ Dumniezo are voie s-o ieie...” Bătrânul a stat pe gânduri câteva secunde, după care a sărit cu amândouă mâinile la beregata preotului: „Mai zî odată că n-o-ngopi! Ia mai zî odată, dom’ părinte! C-acu-ț tai grumazu’!” Preotul a scos un horcăit surd, încercând să desfacă mâinile lui Toader de la gâtul lui. „T-omor, ’tu-ți crucea mă-tii de popă! Cum adică să nu-mi îngropi tu mie muierea mea??” Miluț a auzit horcăitul părintelui și a venit fuga, de afară, din curte, să-ncerce să-i despartă pe cei doi. S-a oprit însă în pragul ușii, să privească tabloul ce i se-nfățișa dinaintea ochilor: în pat, Nana Cornelie, moartă, cu mâinile-mpreunate a rugăciune, pe piept, iar dinaintea lui, Toader Canciu încerca să-l sugrume pe părintele Rodion. Preotul, galben la față, a-nceput să se vaiete: “Gata Canciule! Gata c-o-ngrop! O-ngrop cu slujbă!” Abia atunci Toader și-a mai slăbit strânsoarea, iar preotul a scos un oftat de ușurare, și s-a lăsat să cadă moale pe un scaun. Canciu s-a uitat scurt către Miluț care stătea cu gura căscată în pragul ușii, și a trecut în fugă pe lângă el, îmbrâncindu-l, după care a ieșit în curte și s-a dus înspre grădina din spatele casei. Părintele a oftat de câteva ori, masându-și gâtul înroșit și a cerut un pahar cu apă. „Iartă-l Doamne, că nu știe ce face!”, a murmurat dumnealui, întinzând mâna după paharul oferit de Miluț, după care s-a cotrobăit în buzunare și a scos o țigară. „Ai cumva un ghiuf?” l-a întrebat pe acesta, cu un glas stins...
.... s-au adunat toți în jurul lui Canciu, bătrânul, să-i mai audă încă o dată povestea, cei doi de la Miliție și ceilalți doi de la Securitate, iar Dorin asculta fiecare cuvânt în tăcere, cu lacrimi în ochi. Dincolo de poartă, pe uliță, au început să se adune oameni, ca la mort, unii s-au suit pe gard, ca să-l asculte pe Toader cum povestea, iar alții stăteau în picioare, pe drum, schimbând priviri și vorbe între ei, până când unul dintre milițieni a ieșit din curte să-i împrăștie...
... în maieu și în chiloți, Dorin a lui Canciu, încerca să-și ajute bătrânul tată să iasă din conia din care răzbătea un miros respingător de vomă, urină și fecale. Atunci începea să se lumineze de ziuă, iar băiatul s-a trezit buimac dintr-un vis în care se făcea că el împreună cu Aneta aia a lui Mătrăgună, erau doar amândoi, într-o pășune, iar ea și-a așezat duioasă capul în poala lui, zâmbind. El simțea că nicicând nu a mai fost atât de fericit, ca atunci, în vis, când a auzit, de undeva de departe, un răcnet al unui bărbat, și a deschis ochii buimac și speriat. Când a realizat că ticul lui a fost cel care a zbierat, a sărit din pat și a luat-o pe scări în jos, spre conie. A reușit să intre înăuntru, și să-l ia pe Toader de subsuoară, iar bătrânul a zâmbit sau doar i s-a părut lui Dorin că o face. Au făcut câțiva pași, iar Canciu, bătrânul a scos un oftat de ușurare și a murmurat: „Tu, Cornelie, ce-ț trăbă?” după care s-a împleticit și a căzut moale în brațele lui Dorin. Feciorul și-a încordat mușchii de la ambele brațe ca să-l țină pe ticul lui să nu se prăbușească de tot, și a făcut un pas înapoi, să-și mențină echilibrul. S-a uitat spre fața lui năclăită de salivă și vomă, ca să-i vadă ochii vii, pătrunzători care parcă priveau undeva dincolo de el. Atunci a înțeles totul. A murmurat „Dumniezo să-l ierte” și a rămas așa, mult timp, ținându-l pe bătrân de subsuori, până ce s-a luminat complet de ziuă...
(VA URMA)

Nicu Gavrilovici: Explozia salcâmilor


Au explodat salcâmii-n alb de înger
Retina troienindu-mi-o instant,
De-atâta puritate redundant
În colțul lunii mă înțep și sânger.
Au explodat salcâmii în miresme
Încât mi-aleargă ciute albe-n vene,
Prea plin de dorul tău, mă-mbăt alene
Cu vin 'n-a zorilor catapetesme.
Au explodat salcâmii-n praf de cretă
Părând sub raza lunii reci fantome,
Având de depresive nopți simptome
De triluri de privighetori fac chetă.
Miresme-n ale primăverii scocuri
Au explodat salcâmii-n albe focuri.

Olga Alexandra Diaconu: se cațără munții pe sufletul meu


Se caţără munţii
pe sufletul meu
de-atâta avânt! -
simt anotimp luminos
cum mă învăluie
fără cuvânt                                                          

Astăzi                                                                                 
pe frunte mi-am pus
o coroană ascunsă –
de zboruri albastre de păsări
mă las pătrunsă
Nici nu mai ştiu
cum e mersul pe stradă,
parcă plutesc
şi-am auzit
că toţi vor să vadă
cum înfloresc
Dar eu deschid petalele zilei
doar pentru tine
şi-n noapte aştept
sufletu-ţi ′nalt
să cânte în mine.

Titina Nica Ţene: Au înflorit salcâmii


N-am observat c-au înflorit salcâmii,
treceam pe lângă ei nepăsătoare,
am ridicat privirea-n dreptul Lunii
și florile au luminat mai tare...
M-au îmbiat cu văluri de parfum,
din floarea albă prinsă-n evantai
și mi-am promis că n-o să uit, de acum,
că înfloresc salcâmii-n luna Mai...
Să luăm în seamă aceste flori gingașe,
cu gustul lor cel dulce-acrișor,
și vom putea să trecem peste toate,
mai bucuroși și poate mai ușor...

Ionuț-Tiberiu Balan: ***


purta un fel de moarte
pe buze
să le-acopere de lumină
și nu-i era teamă
alerga nebunește pe deasupra
zidurilor
se-arunca din trecut în trecut
dintr-un ochi străin
într-un ochi albastru
ca o poezie niciodată auzită
astfel purta moartea pe buze
ca un cîntec sinistru
pe sub cîmpuri
pe sub ape

Carmen-Maria Mecu: ***


mă simt
sub cerul bine spălat
de ploaie
o buruiană metropolitană
replantată în paradis
covi
tu n-ai știut că eu am o casă la țară
două identități
îmi bântui visele uneori
dar
nu ai cum ghici
în care corp mă trezesc
rămâi dușmanul meu invizibil
ascultă-mă ce frumos
respir
aromele nopții
plămân uriaș
în centrul universului

Savu Popa: Molda sau jocul Strigoaicelor

(2)
Pensulă Cerneală Vopsea - Grafică vectorială gratuită pe Pixabay
Dănilă era porcarul Ocnei. Se îndeletnicise cu această meserie încă din tinereţe, chiar din adolescenţă. O deprinsese de la tatăl şi de la unchiul său, cu care călătorise adesea prin satele vecine să vadă, să vândă, să cumpere purcei de tot soiul. Uneori, ajungeau până în sudul ţării, acolo, unde se găseau porci din rasa mangaliţei. Călătoria dura mult şi era extrem de obositoare, de primejdioasă. Se deplasau cu două căruţe, în prima se aflau el şi tatăl lui, în a doua, unchiul, care cânta tot drumul. În spatele lor duceau sau aduceau porcii. Se vădeau a fi buni comercianţi, buni negociatori. Stăpâneau de mirare, pentru nişte oameni care abia ştiau să scrie, arta negoţului, care exista în familia lor din moşi-strămoşi. Toate făceau parte dintr-un ritual. Acelaşi, de la caz la caz, dar parcă pe alocuri diferit. Modul în care convingeau, la un pahar de vinars, cumpărătorul, prezentarea porcilor, detaliată, privirea aţintită ca un vârf de săgeată în privirea celuilalt, întrebările referitoare la vârsta, modul de hrană al bietelor animale. Apoi, aveau loc glumele deocheate ale unchiului sau râsul tăios al tatălui, în urma căruia, orice nehotărâre sau înşelătorie dispăreau rapid. Mâhnirea şi tăcerea grele, ameninţătoare ca o prăvălire de bolovani, ale tatălui când simţea că ceva nu merge oblu, uns cu untură, cum obişnuia el să zică. Bonomia, curajul, vorba grea, la fel de grea ca un pumn dat de un boxer nervos, ale unchiului, atunci când tăcerea tatălui se prelungea foarte mult, semn că ceva nu merge, scârţâie din ce în ce mai aprig. O tăcere de zid prin firidele căruia începeau să iasă flintele unor arme.
Totodată, aceştia mai aveau un obicei pe care îl urmau, oriunde s-ar fi aflat. După ce afacerea dăduse semne de izbândă, adică se înţeleseseră de minune asupra preţului, modului de transport, imediat intrau în grajd, se apropiau de purcelul cumpărat şi fiecare dintre ei, tatăl, unchiul şi băiatul, aruncau pe animalul agitat, câte un păhăruţ de răchie. Dacă purcelul se agita şi mai tare, parcă usturându-l grăsimile, însemna că avea şoric bun.
Dănilă avea toate aceste amintiri, încă vii, de parcă ieri ar fi avut loc fiecare scenă. Mai ales că şi el făcuse aceeaşi meserie toată viaţa, fără vreun ajutor anume. Nici acum, la bătrâneţea care venea din urmă ca un munte surpându-se peste vreun sat, nu era ajutat de cineva. Se ducea singur, aranja mai mult vânzări de porci între familiile din zonă sau cel mult, din satele vecine. Ca om, mai ales, când se ducea pe la unul sau altul, era un amestec dintre ghiduşia şi felul hâtru al unchiului şi seriozitatea melancolică, înţelepţită a tatălui.
Odată, porcarul ajunsese prin Cristian. Satul de peste deal de Ocna, un deal înalt, asemănat nu de puţine ori cu un munte mai mic. Ajunsese acolo pentru o afacere de zile mari! Deşi se urnise greu de acasă, încă de dimineaţă, tot efortul merita, că, de, acum la bătrâneţe mai are nevoie omul de un ban mai rotunjit, pentru boane de leacuri şi altele… Mersese să aranjeze afacerea, pentru vreo opt familii din Ocna, care doreau să cumpere porci din Cristian, o rasă de mangaliţa adusă din sud de alţi porcari din acest sat. A plecat cu un tren de navetişti, până la Sibiu. De acolo, îl dusese o maşină, care venea de la Presaca, până în Cristian. A stat mai mult. Până s-au tocmit, până au căzut la o înţelegere, timpul a trecut. Fiind şi început de iarnă, se făcuse noapte de-a binelea. Hotărâseră să vină cu banii după porci, peste o săptămână, înainte de începutul lui decembrie. Deci, totul mersese ca uns, cu cea mai bună untură! În cele din urmă, omul nostru simțise că e timpul să meargă spre casă. Cine să vie după mine! Zmeul! Mă duc pe jos, doar poci merge şi ştiu dealul care ne desparte, ca pe tatăl nostru. Doar pe aci umblam când eram ţânc. Nu vă fie teamă, nu mă spariu io de orice lighioană! Poa să hie cu tri capete! Am bâta. Vremea e bună.
Cu toate stăruinţele acelor oameni, care i-ar fi oferit adăpost, el nu se lăsa înduplecat nici în ruptul capului. Însă, era de neclintit în hotărârea lui. Ce mai, un om educat nu deranjează! Nu se face!Nu ninje, nu ploauă, timpul îi oblu, numa bun de umblat, doar are două chicioare care încă îl mai ascultă. După, fie ce o fi!
Îşi calculase că ar trece pădurea care desparte cele două localităţi, în vreo oră, aşa, la pas domol. Nu şi nu, mâne trebe să vă treziţi devreme, ce mai trebe să vă stau şi eu pe cap ca iel cu coarne la poarta popii. Şi-a luat băţul, desaga, a dat şi ultimul păhărel pe gât, cât ai clipi, şi a pornit în susul uliţei spre pădurea tot mai întunecată care i se deschidea înainte, morocănoasă. Cu cât păşea mai mult, cu atât intra mai repede în adâncul ei. Zgomotele se amplificau amestecate. Zgomote de frunze îngheţate, zgomotul ierbii ce lucea fantomatic şi mai apoi, zgomotul cerului de un senin ameţitor. Toate acestea ar fi fost suficiente să pornească şi să amplifice o stare de nelinişte. Doar că babul trecea oarecum indiferent, cu gândurile aiurea, la muierea lui, Leana, la faptul că mâine se vor trezi şi ei tare devreme, vor merge mai întâi la animale, vor mânca din caşul proaspăt, vor bea un pahar de răchie, de anul trecut, care prinsese un gust aparte, apoi se vor apuca de frământat. Mai întâi, vor răsturna cei doi saci plini ochi cu făină în moldă, după, vor turna apa. Şi apucă-te, Leano de frământat până n-om mai putea, până om ajunge să ne frământăm unul pe celălalt. Dar cine vor mai avea ca ei, mândrii cozonaci, mândre pite cu o culoare ca de aur! Nimenea, ştia el bine. Dar în tot acest timp, nu le va părea rău de atâta zdroabă, căci vor veghea să iasă totul ca la carte. Apoi mai e şi acel miros de rumeneală care va creşte din ce în ce, se va întinde în toată casa, ademenitor ca un şarpe flămând. Şi le va prii, vor simţi cu adevărat că vin sărbătorile.
Dar vinovată de toată această fericire descoperită încă din copilăria sa, vinovată de colacii ăştia de aur, cu gust de aur, era molda. Din lemn de fag, crăpată tot mai tare, bătrână de numa, mai bătrână cu cel puţin 30 de ani decât el. Molda în care stătuse când era cât un pumn de om. Când se născuse, vremuri grele, ai lui, familie numeroasă, nu aveau unde să îl culce. Pentru o vreme bună, folosiră molda pe post de pătuţ. Şi aşa stătea uitată de toţi, în vreun colţ întunecat al casei! E o legătură specială între el şi obiect. De câte ori o atinge, simte aşa o linişte care îi acoperă inima, ceva neduşmănos, care îl protejează şi îl fereşte de tot răul. Rămăsese ceva, o urmă umană, încă de atunci, printre crăpăturile tot mai mari, care se înmulţeau des, pe trupul ei lemnos. Bătrâna noastră harnică şi bună! Bunica noastră de lemn, dragă! Îşi aminti acum şi de visul straniu, pe care l-a avut în copilărie şi în care parcă, obiectul căpătase viaţă. Visase că rămăsese singur în casă. Ai lui se vedeau în depărtare, cu boii, cu carul plin de toate lucrurile lor. Încercase să îi strige. Glasul îl lăsase imediat şi ieşise din gura lui ca un abur roşiatic, sâsâitor ca un şarpe care, eliberat, se înălţa tot mai sus. Se întorsese în casa goală. În mijlocul camerei din nente, adică cea de zi, mai rămăsese doar molda, răsturnată şi care se mişca. Când o dăduse cu piciorul la o parte, sub ea colcăiau zeci de şerpi coloraţi, care se luptau, se sfâşiau între ei.â
După ce îşi aminti visul, era deja pe dealul Strigoiţei. Imediat urma localitatea lui. Însă, fu oprit din urcare, de un ţipăt ascuţit, de veselie, de joc aflat în plină desfăşurare. Privii în toate direcţiile. Se pornise din nou, călca mai repede şi când ajunse în vârful dealului, la mică distanţă de el, în jurul unui foc, se învârteau în hora scânteietoare fete şi femei care păreau cu minţile pierdute. Emanau o lumină stranie, iar hora mergea când mai repede, când mai lent. Ele chiuiau, râdeau cu o și mai mare intensitate şi rosteau din când în când nişte vorbe ciudate, ce aduceau cu descântecele. Muzica venea şi ea de undeva, când mai de aproape, când mai de departe. Deşi nu se zărea nicăieri vreun instrument. Dintr-o dată simţii că ceva îl apasă în interior, ca o armată de furnici care îi răscoleau toate organele. Le privea fermecat jocul. Nu mai era în stare de niciun
Erau strigoaicele. Veniseră din nou pe dealul lor. Nu le mai văzuse până acum. Din copilărie cunoştea povestea lor. Apar pentru câteva nopţi, în vârful dealului, joacă, petrec, se bucură ca nebunele de nimic şi de toate, sunt libere, cele mai libere spirite din univers. Dar şi cele mai malefice. Arătau exact cum le ştia el din poveştile auzite de atâtea ori, de la unul sau altul. Ireal de frumoase. Dar toţi aceia care le zăriseră, rămăseseră după, cu minţile rătăcite. Pesemne că asta se va întâmpla şi cu el. Trebuia să plece. Dar pleacă dacă mai poţi! Picioarele îi deveniseră doi bolovani, ca cel din faţa casei lui. Nu voia nici să le atragă atenţia. Se temea. Puteau deveni răzbunătoare, dacă le încălcai teritoriul.
Brusc, una dintre ele, o tânără, se întoarse spre el. Avea ochii ca doi cărbuni care sfârâiau roşiatic şi nu se oprea din râsul acela isteric. El devenise o stană de piatră. Voia să se întoarcă, să o ia la fugă. Dar nu putea să mai facă vreo mişcare. Dacă murise, murise şi gata! Dacă mai era viu, îşi spunea că, nu ar fi riscat să se mişte în vreun fel, căci cel mult, s-ar fi prăvălit de pe deal. Jos i-ar fi rămas oasele până te miri când. Ştia tot din copilărie că trebuia să le spună ceva, ca o scăpare, să le arate prietenia, că e om blând, cinstit, inimos, să se întoarcă acasă, la ale lui, viu şi nevătămat.
- Sporească-vă Dumnezeu jocul!
- Şi ţie făina în sac!
Şi izbucniră într-un râs atât de puternic, încât babul era convins că reuşiseră să sparie tot ce era în jur. Un moment avusese impresia că dealul începuse să se surpe. Auzise nişte zgomote în interiorul pământului. Se prinseseră din nou într-o horă, de data aceasta şi mai nebună, mai isterică. Babul gândea că mintenaş urma să se crape ceriul peste ei!
Închise ochii. Când îi deschise, nu mai era nimeni în preajmă. Noaptea devenise mai adâncă şi mai tăcută. Nimic nu mai respira. Aerul parcă se sfârşise de tot. Dar el se simţea foarte calm, împăcat cu sine, deloc speriat. Era viu, nu păţise nimic. Doar sudoarea îngheţată, care îi strângea spinarea ca într-o crustă, doar ea îi mai amintea prin ce trecuse.
Ajunsese acasă. Era aproape dimineaţă. Drumul la coborârea dealului i se păru mai lung decât toată călătoria aceasta de vis beteag. După ceva timp, se sculase şi Leana. Imediat, se apucară de treabă, după planul stabilit de Dănilă. Femeia îl întrebase scurt despre ce făcuse, ce nu făcuse ieri. Fusese obişnuită să nu întrebe prea mult, să fie cumpătată. Doar erau treburi bărbăteşti, care nu erau de ea şi nici nu voia să se mestece în ele. El îi răspunsese la fel de scurt, prin două trei, cel mult patru vorbe despre cele făcute. Nu a pomenit nimic de întâlnirea din deal! Ar zice că iar a băut până şi-a chiert minţile! Nu avea chef să se ia cu ea în gură. Simţea de abia acum oboseala, o oboseală bolovănoasă care i se plimba prin corp, râzându-și de el la fel de isteric ca acele femei păcătoase.
Însă, nu observară din prima, dar cu cât puneau mai multă făină în moldă, sacul nu se golea nici pe jumătate! Primul sac nu dădea semne că s-ar sfârşi. Era tot mai greu. La început au fost doar uşor miraţi. Într-adevăr, sacii arătau mult mai grei decât ieri. Femeia s-a bucurat, spunându-i că, uite, au făcut o tocmeală bună să cumpere de la Văsălie sacii aceştia bogaţi! Se vede că e om cinstit, o pus din suflet şi cu suflet! Dar sacul, tot primul, era din ce în ce mai greu. Făina nu se mai sfârşea, curgea parcă de undeva de dincolo de el, din aer. Îl luară amândoi şi pe celălalt. Acesta, părea şi mai greu. Erau cât pe ce să îl scape.
- Sporească-vă Dumnezeu jocul!
- Şi ţie făina în sac!
Şi făina creştea, ieşea din moldă, din primul sac căzut pe jos, din al doilea. Creştea, acoperea totul în jur, în timp ce râsul nebun al femeilor prinse în hora fără sfârşit, se întețea.
(S:pagina Savu Popa)

Valentin Valceleanu: Testament


Îngroapă-mi nemurire trupul
Să-l roadă viermii veșniciei,
Dar înfrățește-mi sufletul cu Prutul
Și doru-n cântul ciocârliei.
Și fă din sufletele noastre,
Un pod de flori cum a mai fost.
Ca-n România dodoloasă
Să-l treacă-n rând românii toți

Ion Calotă: Partituri pentru păpădii electrice


Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, inclusiv Ion Calotă, textSunt bucuros să vă prezint coperta noii mele cărţi, cea de-a cincea. Aşa cum am mai spus, ca şi celelalte patru anterioare şi aceasta va fi publicată ca urmare a unui premiu, de data aceasta locul I la concursul "Radu Cârneci". Influenţat probabil de sentimentul de nesiguranţă al acestei carantine, dar şi ca un semn de bilanţ şi chiar poate de un dorit pas către o etapă nouă, am decis ca acest volum să fie unul retrospectiv, o antologie a celor 4 volume de poezie, "cum să supravieţuieşti în dragoste", Manifest pentru globalizarea poeziei", "cum am salvat lumea" şi "nuduri şi semne". Pictura de pe coperta 1 aparţine inspiratului artist plastic, Bogdan Turcea. Îi sunt recunoscător lui şi desigur editorului, Rosu Nae.

Eugene Ionesco: Testament

EUGENE IONESCO...TESTAMENT !
Eugene Ionesco: Testament Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a existat aşa ceva. Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994.

TESTAMENT "Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală. Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse . Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris , unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi.
Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu."
(SURSA:preluat pagina lui Miloș  Petru)

Carmen Pasat: De-aș mai avea o viață...


De-aș mai avea o viață de rezervă
Născută chiar din jarul viu al sorții
Aș înflori ca măru-n fața porții...
M-aș tot roti, ca ciocârlia-n ceruri
Urcându-mi inima la rang de soare
În triluri lungi aș trece de hotare,
Iar de-aș putea iubirii să-i dau rostul
Când voi cădea în hăuri să mă scoată
Tot învârtind mereu, mereu la roată...
Aș împlini în dorul meu lumina
În setea amânată de cuvinte
Punând un preț pe orice jurăminte.
La margini de tristeți aș pune zâmbet
În ploi de primăvară, doar petale
Cu miere-aș umple câteva pocale,
În clopote aș pune cântec moale,
Cocoarelor le-aș face cuib în stele
Să stea cuminți, până ajung la ele...
De-aș mai trăi o viață, încă una!
În plăsmuiri cuminți de universuri
Aș scrie, ca acum, vreo două versuri...

Mioara Manoila: Anotimpuri


Sunt mică, atât cât o picătură de ploaie
căzută din gri.
Mă opresc o clipă, doar o clipă, să stropesc pământul însetat.
Surprinzător, din iluzii, cu lacrima pe buze
cresc nuferi,
ca o coroană, pe capul Luminii, sub bărci îmbrăcate în catran.
Rândunici îşi fac cuib chiar în lacrima mea
croşetată din toamnă.
Mi-au scris pe frunte vara, cu
note muzicale - manifeste căzute din cer,
din mâini de îngeri neglijenți.
Timpul adună toamna,
o conservă,
ca atunci când mama întindea mâinile să o culeagă.
Cum se lăsa tăcută în poala ei, şoptind a must!
În mâinile mamei, albastre, strugurii se lăsau mângâiați,
se alintau în movul din pleoapele amurgului,
poposit într-o călimară,
din care o pană de cocor
desena pe pagina albă a unui alt septembrie,
gutui luminând la ferestre.
Un tribut unei ierni viitoare,
tropăind clopoței prin copite de cai...
Şi mama, adunând partiturile îngerilor, una câte una,
în seara de Ajun, îmi cânta în suflet o colindă:
"Sus, în poarta Raiului, florile dalbe, verzi de măr,
Şade Maica Domnului, florile dalbe, verzi de măr,
Cu-n puiuț micuț în brațe, florile dalbe, verzi de măr"...

Badescu Alexia:***


sunt labirintul gol
de veșnicie
un vis umil
o cruce-n calendar
un crescător de inimă sălcie
cu fericirea lipsă-n inventar
sunt doar o întâmplare rebegită
coloana infinitului pierdut
o simplă nepăsare infinită
o inimă uitată în trecut
și simt cum zboară-n mine toți lăstunii
prevestitori ai timpului anost
ce numără din doi în doi nebunii
plângând povestea unui trist "a fost"


Alin Claudiu Baciu: Primăvara Persistă

Mă scald în razele soarelui de după ploaie
Cum mă scăldam cândva în părul tău
Cândva când dragostea obișnuia să ne înmoaie
Cândva când nu simțeam păreri de rău
Cu timpul chiar și dorul se preface în povară
Și dragostea-i și ea puțin mai răsfirată
Cu timpu-i când iarnă când primăvară
Cu timpu-mi spun...ce mult te mai iubeam odată
Dar calc din nou se pare tot în urma ta
Deși mi-a fost atât de greu să te găsesc
Nu am putere să descriu ce va urma
Deși nu sunt cu gândul nu te părăsesc
Încă mai reușești să-mi furi câte un zâmbet
Când eu te văd pictată în te miri ce culori
Atât mai știu, mă dăinuie un simplu mut regret
Că n-am zburat cu tine măcar puțin mai sus de nori.
( Sfîntu.)

Dan Casuneanu: Magicianule


orice vei spune de înfrunzire
este rău în ultimă instanță
dar este și bine.
Dacă nu l-ai citit pe Fowles nu te acuză nimeni
dar ai pierdut enorm.
Dacă l-ai citit înseamnă că ai căzut în păcatul plagiatului
te-ai înfruptat cum Stanca din scriitorii ruși.
Orice vei spune de soarta frunzelor verzi te cred pe cuvânt
este bine
dar este și rău.
Când se apropie iarna sunt sortite pieirii.
Magicianule
dacă nu ai auzit de Fowles ești scuzat.
Înseamnă că ți-ai pierdut memoria de când erai copil
ți-am povestit despre el
adeseori
când mergeam după gălbiori în poiana din pădure
alergai desculț prin iarbă să prinzi fluturi.

Ottilia Ardeleanu: azi


mi-am văzut copilul după o lună
pe cealaltă parte a străzii
ne-am făcut cu mâna
ne-am zâmbit preț de un minut
și am fost fericiți
preț de un minut
ochii vorbeau
lucruri de care nu am avut timp
niciunul nu a trecut strada spre celălat
de teamă să nu ne someze invizibilul
niciunul nu a spus mai mult decât
mi-e dor
cum o fac muții
apoi ne-am deschis telefonul și
în timp ce ne depărtam
amorf
materia din noi comunica în 4g
te iubesc
te iubesc
te iubesc
la un moment dat
am rămas fără acoperire

Djamal Mahmoud : Stropi

-

un număr imens de copaci s-au dezgolit
de când am fost expulzat din acel corp

e o bătălie continuă între nou-născuți

strigătul mă așază undeva în apropierea polului nord
e mult alb aici și niciun dumnezeu în preajmă

tu ești o ființă comunicativă
vorbești mult și zâmbești celorlalți
probabil vii dintr-o zonă caldă
îmi spune
aveam 4 ani când tatăl meu a golit ultimul strop
din paharul său de vin
iar acum am 33 de ani și tot plâng fără întrerupere
căutând o soluție care mă poate face să tac...

Gabriela Ana Balan‎ : Mâini


Ne-am trezit cu prea mulți Pilați
pentru doar două mâini
şi un singur virus care ne-ar putea ucide pe toți
deşi nimeni nu crede
totuşi plătim rate la bursa măştilor
Pilatul meu îmi ține oglinda
ochii țintă pe mâinile mele mi
le inundă cu lacrimi
până când foaia de hârtie pe care scriu
rămâne curată
nu-mi dau la schimb Pilatul
pe o canea de aur
nici nu îl amanetez când se sfârşeşte ploaia
la ce mi-ar mai folosi mâinile curate
dacă nu aş avea un Pilat
să mi le arate
aş vinde ultimul meu grăunte de înțelepciune
pe arginți
să cumpăr mâini
mâini mâini mâini
să-mi mângâi Pilatul
în izolare

Nuța Crăciun: dar e primăvară...

           Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri,

m-aș sinucide dar e primăvară
un mugur văd pe creanga mea de vis
în brațe-mi cântă vesel o vioară
vântul m-alintă prin floarea de cais

un mugur văd pe creanga mea de vis
iar luna ninge dorul meu târziu
vântul m-alintă prin floarea de cais
e-atât de-aproape sângele tău viu

iar luna ninge dorul meu târziu
amurgul cald îți freamătă pe buze
e-atât de-aproape sângele tău viu
azi nu mai am la îndemână scuze

amurgul cald îți freamătă pe buze
dorința vie-mi bate-n pragul serii
azi nu mai am la îndemână scuze
îmi înflorește inima și merii

dorința vie-mi bate-n pragul serii
prin mine umblă dulce o vioară
îmi înflorește inima și merii
m-aș sinucide dar e primăvară

Sabino Fraschini: litera C



deasupra tuturor categoriilor filosofice sau nu
defila un fel de sinteză a zilei
pielea îmi era pătată de chestiuni de utilitate publică
o rană veche își expunea mult prea evident cauterizarea neîncheiată
tocmai spusesem că numai Dumnezeu știe
când din nou s-a petrecut o dedublare în vis
erau umbre plutitoare vertical peste o mare cenușie
siluete ca cele din componența unui barou
în dreptul fiecăreia câte o literă C cu grafie aparte
caracterele nu se puteau confunda
la picioarele fiecăreia câte o mapă neagră
cu diverse procente de umplere
iarăși inconfundabile
un asesor le întindea piese de puzzle
cu o baghetă
fie ca premii
fie ca momeli
unele dispăreau cu un clinchet
altele cu un sfârâit
niciuna nu participa la vreo întregire
m-am refugiat în artă
acolo era viața fără dubluri
unii spuneau că fac asta din lașitate
eventual neputință
sau resemnare
dar eu știam că numai arta eliberează
3 mai 2020

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10