Alexandru Berceanu: Anunț oficial

Anunț oficial
și fără echivoc,
de mâine nu mai beau cafea,
renunț să mă mai chemi la abureli,
la tainice culcușuri de pisică,
la gingașa chemare mieunată,
de-aceea,
te implor
invită-mă la ceai,
- din flori nemaivăzute -
la ceai fierbinte cu sclipiri de cer
să-mi risipesc înalt iubiri de-o vară,
încă odată în secunda lumii
până ce noaptea va umbri lumina toată.

Și totuși,
dacă vrei,
- în seara amurgită -
să mai lungim tăcerea,
privește-mă discret într-o oglindă
și-o să cuprinzi
întregii munți cu tâmple argintate -
acelas eu,
puțin trecut de pubertate.

Geo Galetaru: Poezii

 SCRISORI NEEXPEDIATE

1. Mâna mea s-a oprit și a vorbit cu mâna ta era o seară cu aripi de fluture veneam pe cărarea tuturor posibilităților dintr-odată cerul a stat în loc și a început să deseneze cerculețe în jurul capetelor noastre era seară mâna mea s-a oprit și a vorbit cu mâna ta haide în casa cu ferestre mari și albastre acolo viața cade în genunchi și privește pe gaura cheii noi vrem să ajungem la capătul scrisorii să zburăm către norii aceia invizibili să devenim prieteni cu ei
2. Am vrut să fiu acolo când vine tăcerea și aruncă în aer peștii și copacii tu îmi spuneai povești despre gâzele care se pierd în labirintul ierbii despre ferestrele care zboară mai sus decât păsările nimeni nu mă aștepta în gările cu miros de stele necoapte așteptarea e o femeie cu picioare de aer așteptarea sapă adânc în fântânile care nu se mai văd am vrut să știu cine deschide ușa cine îmblânzește fluturii cine aduce pereții aproape de tine
3. Apoi a venit cineva cu un chibrit aprins în mână a dat foc pereților copacilor păsărilor din colivii am plâns am încercat să opresc întunericul la marginea buzelor tale nisipul fratele meu de o zi cu capul pe întâmplarea de ieri femeia aplaudă pe dealul fierbinte un anotimp al frunzelor răzvrătite cineva cu un chibrit aprins în mână aproape de sufletul meu ah singurul

CINEVA PRIVEȘTE PESTE UMĂRUL TĂU

Poate ceva se oprește în loc
în mijlocul unei tăceri din care uneori
pornește acel impuls care te duce departe de tine
și vezi păsări inerte în pomi și raze fără răspuns
animale fixate într-un regn al luminii de care nu-ți amintești
când totul poartă un nume ciudat și amprenta altui timp
își face loc în viața ta ca o rană sau ca o ploaie ușoară
dincolo de care se-aude doar foșnetul arborilor morți
o uitare ca o apă lângă tâmpla celui plecat
și nimeni ridicând mâinile în această singurătate sonoră
să simtă cu degetele ceea ce nu mai are ecou
poate ceva se oprește în loc
și cineva privește peste umărul tău
în această curte devenită dintr-odată străină

CÂNDVA VOI ÎNVĂȚA

Cândva voi învăța să vorbesc doar despre tine.
Și doar rugăciunile le voi spune cu alt glas.
Cândva mă voi gândi la ce mai am înainte
și la ce-a mai rămas.
Niciunde nu se petrec lucruri mai bune
decât în aceste suburbii ocolite de nori,
ca atunci când vrei să ajungi mai departe
și asta să însemne că încă nu mori.
Și chiar ți se pare că totul e-așa,
ca un val care pleacă și vine.
Cândva voi învăța să vorbesc sau să tac,
știind că așa e mai bine.

APOI O ȚARĂ NOUĂ

Abia în tăcere regăsind înțelesul, să pui oglindă
peste oglindă, respirație peste respirație,
orbul acela îți va spune pe nume, apoi o țară nouă
și un coșmar nou pentru vecinul
care cară zilnic zăpada în casă,
acolo e o pasăre cu sânge necunoscut,
un simplu clișeu plimbat ca un câine
de-a lungul coridoarelor într-un ținut
anonim, un vertij în mijlocul acestor obiecte
frumos aliniate, să pui oglindă peste oglindă,
respirație peste respirație, cineva să deschidă
sertarele într-un consens al sufletelor
de la capătul podului, vom construi o poveste
care urcă și coboară dealul, vom plânge
și vom inventa o pată uriașă pentru prietenul
care nu mai așteaptă

Salomeea Romanescu: Simfonia tăcerii

Printr-o simfonie-n vii pulsari
A mea vioară-n sacru căntă.
Prin armonii, viu tor se-avântă.
Cercuri tresaltă printre quasari

De harfa ce din romb e ruptă,
Sonete stoarce din tăcere,
De jale ori de plăcere,
Ce spirala stea ne-o frământă.

Iau iar vioara lui Dumnezeu
Ce-n dans poate să ne ofere
Petale, vii corzi din mii stele
Torn suflet în ea din tor de zeu

Din fructul vieţi strune Fractal
Ritm şi distihul din viu Portal.

Armonia tăcerii
Prin rezonanţă de pulsari

A mea chitară-n doruri cântă.
Prin armonii din tot se-avântă,
Sorii tresaltă printre quasari.

De coarda ce din fruct e ruptă,

Sunete toarce din tăcere
De vortex ori de adiere
Din inima de polen, suptă.

Iau din Sămânţa lui Dumnezeu

Ce-n dans poate să ne ofere
Petale, sepale din stele,
Sorb spirit din ea, pirita zeu.

Din florea vieţi strune Fractal
Ritm şi Metafore din Portal.

Nicolae Petrescu Redi: Poezii

 TOAMNĂ

Cad frunze de jar
în irisul meu,

pașii mă poartă
pe urme de zeu.

Jarul se stinge ,
blestem cenușa,
zeul aude,
mi-aruncă mănușa.

Dor mi-e de Eva,
aștept la portiță,
vântul aduce
doar frunza de viță.

Fum pare visul
în neguri de toamnă...

Unde sunt, Doamne,
undeești,
doamnă?

BUNICI UITAȚI

Cu lacrimi se luptă

departe de noi,

toiagul nu-i plută

în anii șuvoi.

Cândva, ei vegheau

în zile și nopți,

iubind se credeau

părinți de nepoți.

Iarna le trece

prin inimi fiori,

gheața-i oglindă

a negrilor nori,

semnul tristeții,

ca plumbul apasă,

casa e goală,

dar nu-i loc de masă.

Se-nchină la cerul

cu răni de icoane,

se tem de înghețul

sub grele obloane.

La ușa lor veche,

doar soarta mai bate –

când iar crește taxa

de singurătate.

CRIŞAN, OPINCA ȘI NOJICA

Credeam că lancea pusă
în roata cea de
grof
răstoarnă şi caleaşca,
şi vechiul nostru of.

Speram la altă cale
când mi s-a rupt
opinca,
speram la altă moarte
când nu s-a rupt nojica.

Pe Horia şi Cloşca
din cer, eu îi
privesc –

și roata frânge raza,
și corbii se rotesc!

Ce triști îs trădătorii,
toți galbenii primiţi
un clinchet n-au de salbă,
din dangăt îs veniți ...

Istoria de mâine
grăi-va încruntată
cum ei ne-au tras pe sfoară,
cum ei au tras pe roată.

Și dacă-n lunga
noapte
cădea-vom în uitare,
să ne legați opinca
de-un răsărit de soare.

Pe urme-nrourate,
găsi-veți apă vie
în oale și ulcele,

pe bolta sinilie -
trei călăuze stele.

DASCĂLUL

Din raza mea trecută

prin roua ta,

copile,

ieșea un curcubeu.

Te luminam cu

torța-mi,

glumeau ades elevii,

zicând că-s Prometeu.

Când Kronos încetat-a

să-mi fie aliat,

cercând să-mi stingă focul,

pe Hades l-a chemat.

Plecat-am...

Tăcut și trist, plecat-am ,

aflat-am și eu, mamă,

tăcerea nu-i de aur,

tăcerea-i de aramă!

Veni-vor amintiri

s-adie-un vechi drapel,

suflând în colb, vor face

din clopot, clopoțel...

Mi-e dor de plugu-albastru,

de-nvățăcei mi-e dor,

oftez, dar și cenușa-mi

e bună pe ogor.

Sunt Prometeul vostru,

de noapte-nlănțuit,

un foc de lumânare

îmi pâlpâie prin mit.

STRĂINUL, CIUTA ȘI ZÂNA PĂDURII

Din arc plecînd nebună
prin codrul înverzit,
de fapta-i necreștină,
săgeata s-a-nroșit.

Părea o zburătoare
cearipe nu are,
un colțprelung de lup,
ajunsînfragedtrup.

Izvoarele umplură,
izvoarele secară
doi ochi de căprioară.

-Regreți vînatul,
parcă,
voinice „vînător”,
o lacrimă te-ncearcă...
amurgurile dor?

- Mărturisescu-ți, zână,
parcă-s căzut în hău,
privindînochiiciutei,
zărit-am un om rău.

Aldată, recunosc,
în rana care plînge,
vedeam un prînz
bogat,
din lacrimă și sînge
ieșea un roz ciudat

Cercam să scap de foame
cu sete de păcat,
nu bănuiam că-n iriși
încape-un cer surpat...

Dar ce minune văd!
Săgeata-nfiptă-n ciută,
atinsă de-a ta mînă,
îndată se preschimbă
într-o baghetă, zână!

Și ciuta se trezește,
vrăjită e vederea
de-al razelor blond cor,
urechea se
privește
însusur de izvor,
pădureaiarfoșnește!...

Începsă cat ecoul
prinirișiiceiblînzi.

Văd urme de iertare,
văd semne
de-ntrebare...
și parcă-un sfat aud:

„E bine ca baghetei
să-i ții, străine,
hangul.

În locul ei, acuma,
putea fi bumerangul.”

Vasile Culidiuc: O toamnă

mă sfâșie prin mansarde insalubre
zi de zi plâng pe diagonală
rescriu aceeași poezie în fiecare
toamnă pe lume nu tresar
gesticulez prin frunze pe bulevarde
stau într-o lacrimă turnată-n bronz
sunt același nebun rătăcitor
așteptând privirea aceea de plumb
să umblu disperat și îndrăgostit

Vasile Ionac: Revărsarte

Dac-ar fi ca toamna să se-nnece
în crâșmele ce dau de adăpat,
poate ploaia, azi mereu mai rece,
n-ar dansa cu felinarul spart.
și n-ar mai fi suișuri ce coboară
și nici jilave stări de așternut
iar cu lăuza, azi și domnișoară,
aș pune de-o iubire cu-nceput
și tu, aceasta, care ești departe,
ai lua un tren să-l urci în avion
și ai sosi aicea pe-nserate
precum tușitul vremii-n telefon.
dar toamna e haină și stăpână
pe tot ce e, dar mai ales pe nu-i,
căci nicio fofoloancă nu-i bătrână
când simte răscularea unui cui.
ce bună e beția când e-n floare
iar vinul este mult și nu-i oțet;
nici în depărtare nu mă doare
când ruda apropiată e un leț.
du-te toamnă și prin altă parte,
mai lasă-mi o viață de beții
și-apoi, când voi trăi pe săturate,
numai de te chem p-aici să vii.

Cristian Marieta: Amiază

Curg sori printre frunze
sfâșiind fără milă
potopul de verde ,
auriu și albastru,
decupând tremurat
ferestre de timp

cu priviri dantelate.
Se zbate albastrul
pe crengi poposind
zdrențuit

printre frunze mirate.
Curg zilele toamnei
culori prefăcând
în speranțe
de mult adormite,
ascunse viclean
în urme pierdute
... începuturi neîncepute!

Luminița Giurgiu: Mirosind a lumină

toate eram îndrăgostite de tine
dar dacă ne scuturai bine aflai
că dragostea o iubeam
buclele tale culoarea incendiului Romei
le păstram în medalioane de teamă
că n-am putea dovedi
la un control mai atent al sentimentelor
acest fapt absolut înfricoșător
de frumos
iar tu te plimbai pe scena proaspăt
ceruită și mirosind a lumină
cu sala plină ochi
știind prea bine că n-o să apari
la bis.

Anatol Covalli: Zori

Îmi sunt dragi şi mă farmecă zorii
care vin luminând și pulsând,
alungând de pe bolta mea norii
ce-au umbrit anii mei când și când.

A fost darnic şi bun Cel din Slavă

amânând nedoritul final

şi-oferindu-mi puţină zăbavă –

stropi de rouă-n al vieţii pocal.

Parcă am căi lactee-n privire,
îmi simt trupul mustind de avânt
când pornesc spre o nouă-mplinire
ca pe strunele sale să cânt.

N-am să las nicio clipă să piară

fără-ai pune pe frunte-un sărut,

implorând-o ca orice povară

să mi-o ia şi s-o ducă-n trecut.

Petre Ion Stoica: Pădurile, toamna, cuvintele

Aș veni până la tine să te privesc cum taci.Cum îți ți-i
Mâinile, și ele nefăcând nimic, leneșe precum două pisici,
Una peste alta.
Aș veni până la tine să te ascult cum vorbești
După ce coboară
Soarele acolo unde coboară când te arăți tu nefăcând nimic
Dar făcând totul
Să mă inciți să plec la drum lung ca să te caut
În altă parte.
Aș veni până la tine să te acopăr cu ceva atunci când se vor
Aprinde
Pădurile, toamna, cuvintele.