Alexandru Berceanu: Magia zborului

Câtă bucurie în zbor,
nici cel mai sprinten pas
nu poate egala magia aceasta,
nu poate desluși din micimea lui
înălțarea spre cer,
spre ușa primilor zori.

De aceea,
poate,
albinele și fluturii
dansează cu lumina și se îngeamănă,
neștiind că soarele,
fără să vrea, poate ucide.

Nely Vieru: Lebăda pe lac

 (Album VIOLETE)

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri,
ți le voi răvăși cu iz de iasomie,
când norii se vor așeza în rânduri
să ningă doar în visul tău cu poezie.

Am să-ți răpesc un vis din pleoapa stângă,
să te trezești sub tâmpla mea în același vis
când norii poezii n-or să mai ningă
și-om fi purtați în zbor de dor nestins.

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri
Ți le voi răvăși cu izmă de câmpie,
când norii se vor aduna în rânduri
să-ți ude nurii fragezi de sub ie.

Am să-ți răpesc din vis doar înserarea
și ultimile picuri din lumina zilei,
atunci când o să doară depărtarea
să nu te învălui toată în albul filei.

În noaptea asta îți voi umbla prin gânduri,
ți le voi răvăși că lebăda pe lac,
atunci când norii se vor scutura în rânduri,
va ninge doar în visul tău cu flori de liliac.

Teodor Dume: ... și era duminică

Când m-am trezit era dimineațăîmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
de undeva dintr-un colț
mă privea ca pe un străin
mi-a scanat trupul gol
întins pe masa acoperită
cu un cearşaf alb
mi-a contabilizat bătăile de inimă
şi pe fundalul acela de liniște deplină
s-a aplecat peste mine
și mi-a șoptit
"nu e foarte rău
liniștește-te..."
când am deschis ochii
instinctiv
m-am uitat pe fereastra întredeschisă

cerul era plin cu păsări...

Giorgian Ionuț Zamfira: Supusul vieții

Lumina-i doar o pată de culoareÎ

n ochii celui orb, lăsat să moară,
Că a-ndrăznit lui Dumnezeu să-i ceară,
Să vadă cum va răsări o floare.

El plânge-ades' dar lacrima-i ușoară
Nu îl rănește-n palmă că îl doare...
Iar Dumnezeu l-a făurit sub soare,
Sa treacă prin iluzia amară.

El este om si totuși crede-n soartă,
Cu un baston își caută apusul,
De multe ori s-a-ndepărtat de poartă
În întuneric căuta opusul,

Visa la viața si tragea de hartă
Că vieții îi era defapt supusul!

Ștefan Popa: Prescură și cafea

Era vara anului 2003. Mergeam să cercetăm o pustnică. Pustnica Teodora, care a apărut într-un spațiu atipic, în raport cu scopurile lumii contemporane, în care minciuna este la rang de virtute, manipularea maselor a atins cote maxime, ipocrizia și impostura se văd peste tot, iar discernământul este acoperit complet de noroi, era ea însăși purtătoarea unor practici insolite, care capta inimile creștinilor. Devenise legendar bordeiul din vârful Giumalăului, funcționând pe modelul vechilor locuințe, ce trimitea la primele scrieri din lume, tăblițele de la Tartaria. În același timp, maica evidenția și un alt mod de viață, simplu și ușor, unde a spune însemna, de fapt, a face și unde totul se înfăptuia sub umbra iubirii și la lumină lină. Viața simplă, dar aspră, asceza mistică nu făcuse din maica o uscăciune a pământului, ci o femeie frumoasă, puternică, cu o blândețe și bunătate aparte, dar și cu un frumos umor duhovnicesc ”Smerit mai este mândrul nostru frate!”. În mica sa curte totul era verde, apa de izvor murmura adevărul, ursul mânca miere, iar păsările cântau și jucau, un tablou de poveste adevărată. Odată ce puneai piciorul în ogradă, intrai fără să știi într-o altă dimensiune a spațiului și a timpului.
- Bine v-am găsit maică Teodora!
- Bine ați venit fraților! Să fie binecuvântat!
- Maică, în primul rând, o cană de suc de merișoare să îmi potolesc setea, spuse fratele Ștefan.
- Cum să nu și mă pregătesc să vă servesc cu delicatesa pustnicului...
- Cum arată delicatesa pustnicului, maică?, întrebă Ștefan.
- Prescură și cafea. Asta este delicatesa pustnicului.
Ne-am odihnit sufletele vreme de câteva ceasuri și ne-am umplut inimile cu învățăturile maicii Teodora, după care la drum, spre Cluj-Napoca.
Trăim într-o lume a consumismului. Cumpărăm orice, fie că ne trebuie, fie că nu ne este de folos. Psihologii chiar recomandă ”shopping” în depresie. Oricum, noi cumpărăm mai mult decât consumăm. În România, o familie aruncă la gunoi în procent de 10% până la 30%, din alimentele cumpărate. La îmbrăcăminte sunt oameni care păstrează în șifoniere haine pe care le-a îmbrăcat o singură dată sau niciodată. La încălțăminte, la fel. De altfel, la modul general, oamenii se hrănesc cu alimente mai mult decât le este necesar pentru organism. Deja, obezitatea a fost declarată boala secolului al XXI-lea. Omenirea a atins culmea prosperității și cu toate acestea s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Cea mai mare dramă a secolului al XXI-lea este aceea că omenirea nu-i mai poate sătura pe bogații lumii. Paradoxal, sunt tot mai mulți oameni și copii care nu au ce mânca... Nu mai vorbim de risipa apei și de poluarea mediului de către întreaga omenire. Bogații lumii au ajuns la concluzia că pe Terra sunt prea mulți oameni și că resursele sunt din ce în ce mai puține. Unii lideri ai lumii fac chiar previziuni apocaliptice: ”omenirea nu va supraviețui”. Se anunță, alternativ crize sanitare, conflicte, războaie, crize energetice, crize economice, crize bancare etc.
Într-adevăr, dacă oamenii ar gândi, ar crede, ar iubi, s-ar îmbrăca, ar munci, ar mânca și s-ar ruga ca și călugării, cu adevărat lumea ar arăta altfel.
Rămâi cu pace, prietene!

Angi Melania Cristea: Poezii

 Stand up

un sentiment alandala sub cupola cu meteoriți
și sacul tău de dormit sărutul tău
anacronic
( mă pot îndrăgosti privind la știri)
zic ăștia că suntem niște incapabili diafani
și nu vedem rostul adevărat al lumii
în noi zace marea caspică zbuciumul de homeless
al orașului
nu-mi cânta cele 6-7 traviate pe care le-ai învățat
pe de rost
( ce pot fi muzicanții decât niște tembeli elefanți roz)

desenez cu degetul bombardiere războiul crește
ca o secundă gravidă
ne mor sufletele gemene rasa noastră de simandicoși
și iar și iar tragem liniile vieții calmul acesta epopeic mă ucide
nu putem fi decât păsări de vânătoare
/ = dragostea mea luminează pe interior/
fă-ți copii la indigo după sentimente suntem ași
suntem dubluri
( numai noi nu literaturizăm totul)

dincoace pacea curge pe asfalt sar capace înșurubate în inimi
și nu am suficiente zile să sparg mitul eroilor
poate din pământ va răsări o lume policromă
/ aceeași fantasmă cu picioarele tale peste parapeți//
dincolo ne recreăm la târgurile de carte

precum o mulțime vidă
între inecuații stand up comedy

Războiul-fantomă

dintre toate războaiele al nostru este cel mai cumplit
are cai pursânge și lebede negre
războiul nostru nu are generali miopi
nu știe cum sunt zilele unei femei intelectuale
nici copiii gălăgioși care butoneză Iphone-uri
geamătul nopților japoneze culoarea lor estompată
ne aduc în zona de confort
atunci aveam 10 iubiți numele lor unice și maniera în care eclipsau
mă făceau mai atrăgătoare ( poate tu nu ai sex appeal)
țin minte balustrada infectă de care te sprijineai
și orele cu secunde eviscerate

toate acestea vin dintr-un infinit de ignore
lumile de astăzi se prostituează
au gust metalic de rugină ce s-a depus
pe interiorul nerevigorant
cum poți tu crede că ajungi la Kiev în 2 zile
când eroii-fantomă țintesc precis
iar cerul se întunecă de stele căzătoare
( ne îndrăgostisem pe contrasens)

hai fii cel care împarte muniție
însă nu își poate scrie nopțile și zilele pe epidermă

oarecum neutru într-un război în care rubla scade vertiginos
iar eu îl iubesc demonic pe Pușkin și orice AK74
îmi vine de minune
dar sângele meu țipă după pace Nadejda îți este sete?
( nu-i așa că noi slavii nu ne ucidem frații pentru
est pentru vest ca orice RoboCop)

Diorama

azi îți lipsește nebunia zilelor bulimice
sau poate îți este dor de cuvintele mele directe
de transmisiunile live când îți luai un upercut
și nu credeai că pot fi atât de artistă
încât să contaminez orice porție de libertate
am prins cu cleme magistralele tale plecări
/mă voi dezvăța de mersul pe contrasens/
și încă sper că vei fi un politician nevirusat
unul dintre ipocriții notorii

arma secretă sunt vasele noastre dilatate
doar așa ne putem dezîndrăgosti și redeveni
oameni de mâna a doua
ironic de singuri capabili să facem artă
din orice fleac
/tu știi cât de mult timp mi-a luat să mă nasc/

poți fi încă un oraș cu zece cartiere în construcții

stelele de pe kathmandu sau marea coralilor
nu este leac pentru o dragoste de linia 1
soldații ni se strecoară anxioși în pupile
va veni marea invazie? ne vom iubi cu emoțiile turate la maxim?
tu nu ai raspunsuri când îți târăști trepiedul și culorile mărețe

Emoții meteorice

sunt cu un veac mai tânără decât
umbra mea fariseică
cu niște mâini care scriu
fără emoții
precum artiștii care pictează în sepia
visez să aliniez sori pitici și celelalte albume ale cerului
dar îngerul nu îmi dă ok-ul și mă trimite în naștere

ce mai rai din oasele iubiților și pantofii cenușăresei
îți îmbrac imaginea cu resturile de la croitorie
azi s-au inventat haine de serie
iar eu din sx nu ies
dincolo de lacul ohrid așteptările se fisurează
nu degeaba am sânge slav și în firele de păr
mă voi hrăni pe drumul de întoarcere cu cele 3 vieți
extrabonus

anii se reinventează eu m-am oprit într-un timp imaginar
unde siguranța de protecție a sărit de mult
parcă ieri tăceai cu toate cuvintele pe masă
singur la taraba de la Gaudeamus
și am avut intuiția că dacă îți dau drumul

nu mai ajungem la nunta de la Galichnik
de câte ori îmbătrânesc zidurile
ce ne acoperă
ca pe niște biblioteci ambulante

orele sar din pavaj și nu ai altă opțiune decât
să devii meteorit

Culori de pământ

ploaia lumii tace
sunt nopți când neliniștile învie
și strigă după ape după somn
după sângele rece al stelelor
când oricine poate deveni carul mare
și poate fi propria lui planetă

zilele trec ca niște pasageri indolenți
cu larmă vie suculentă
iar tu /hobbit al comunicării/
aștepți la pasaj metroul cu reclame șterse
și dragostea vieții tale

poți îndura morțile
acel du-te-vino de la gara de nord
cu rucsacul în spate vopsit în culori de pământ
iarr fericirea ipotetică prinsă de plămâni
astfel încât să poți inspira/expira
falii de culori de pământ

sub cupola cerului văd soldați înfipți în nisip
poeți cu mâinile adâncite în timp
prăpăstii de a-uri și o-uri
consoane zimțate vocale / serii de vieți ipotetice

Șerpii de vânt

pământul are ore între coaste
când respiră lumile se developează în hieratice astre
iar miile de panoplii se umplu cu ore în cărbune
expuse prin întunericul brut pe unde bufnițe tac
din solidaritate cu lumina captivă cu becul mut

în epicentrul pământului sufletul meu deztrupează
timpulîl așează pe rotisor împreună cu arborii ciopliți în cuvânt
ca lungile albii de râu unde neînceputul crește
mai alb decât șerpii casei șerpii de vânt

voi mai inhala porii ceasurilor umbrele lor striate
cu timpanul lipit de malaxorul secundelor vii
voi mai roti stelele de mare galaxiile lumii
hergheliile de la Letea zurlii?

Hemoragie

Tu și ultima carte roșie...
Crezi în utopii, în viața de paradă;
eu fotografiez apusuri cu mâna desfăcută
ca acei rebeli de lângă cascadă
care, iar și iar, anesteziază frica.

Hai să rotim armele albe,
până se vor topi imperii de ani!
Nu vom mai îmbătrâni la fel de minunat
dacă vei elibera lilieci din piept
și, la braț cu orașul pe catalige,
vei dansa ștrengărește,
ca în vremea holerei.

Cât de hello kitty
am să te îmbrățișez,
fără emoții porționate minimalist!
Aici crești lângă casa puterii;
oamenii, ca și sperietorile, au stoluri de ciori
rotitoare
de aceea își numără galaxiile.

Poate cartea ta e un meteorit
cu papion galben
sau un cuvânt cu hemoragie...
Eu, firesc, despart muntele de trecere
și nădejdea de semn,
atât de tânără lumină
pâlpâie în aburii gurii tale
care scad apoi cresc,
sub golgota despărțirilor.

Cristina Ștefan: Poezii

 vara, un dor

 
azi am luat poziţia de drepţi
la comanda ierbii înrourate
stânga-mprejur!
dreapta-mprejur!
la mijloc eu!
trenuri...
nişte oameni vin, pleacă
alţi câţiva poposesc
se uită la mine cum stau în poziţia de drepţi
într-un solo de exterminare,
miss you
şuier de locomotivă cu aburi
 
 
în iulie
 
o vară ca o sfârşeală
de viitor
o cunosc
este un cult păgân aplicat
ochiului de stea
şi înţeleg metafora eternităţii
 
simplă fată de la stână
muncită de cuvinte prea mari

(Poezii din vol Culegătoreii de flori)

Ottilia Ardeleanu: doar despre cele care parvin

sunt veche iubirea mea
prin mine au trecut comunismul
primul pas pe lună
cernobâlul
am închis în mine toate luminile
chiar și când am plecat definitiv
să explorez orașul
în deplină industrie
am lăsat hectarele matematic sau nu
ele au contribuit la
sănătate
ultima frontieră a vieții
am îngropat tot arborele genealogic
cu ritualuri cu tot
sunt a orașului
a poluării
a invidiei și egoismului
a votului cu de-a sila
muncesc pentru punguța cu doi bani
am o sută de șefi și sunt singură
și totul trebuie făcut acum
urgent
iubire ascultă-mă
nu am aer
apartamentul meu atâta poate
nu mi-e ostil dar nu-mi poate oferi mai mult decât
plămânii mei se vânzolesc
se răzbună pe tuse și junghi
jur că am avut grijă
să nu trag în piept ifosele celorlalți
totuși simt o greutate pe inimă
crucea roșie și toate crucile pe care le port
sunt onorariile efortului meu de a lupta cu dreptatea
dar ea este detașată
oficial
mi-e greu să colcăi în minciuna vremurilor
iubire sunt veche
și viața pare că ruginește undeva la suflet
șterge tot ce e metalic în noi
șterge lemnul furat
șterge toată poezia care a mâncat pădurea
aruncă dragostea dezinfectant

(din volumul: m-am izolat în cel mai frumos loc din lume inima ta, ed. Ex Ponto, 2022)

Violetta Petre: Nu tot ce nu se vede, nu există

Când pruncii se răsfață în placentă

Și se hrănesc cu sângele matern,
O altă viață nu e evidentă,
Ei cred, că vor trăi așa etern...

Și sunt nedumeriți și se întreabă
De, dincolo va fi ceva concret
Și să se nască nu au nicio grabă.
E viață după naștere? Secret!

S-a mai întors de-acolo cineva,
Să spună dacă e adevărat,
Că vei avea o mamă undeva,
Unde e mama? Cum de n-am aflat?

N-o văd, nici n-o aud, nu ea mă ține
Aici unde mi-e bine... chiar nu știu,
Ce-nseamnă tată și nu mi-e rușine,
Că vreau să ies de-aici cât mai târziu...

Să merg eu singur, să mănânc cu gura
Și mama să mă-nvețe să vorbesc?
Să simt iubirea, să m-atingă ura?
Așa ceva nu cred și mă gândesc,

Dacă nu văd și nu aud nimica,
Un alt tărâm există doar în vis.
Semnale n-am primit... mă paște frica
De-a părăsi acest decor închis,

Când nimeni n-a venit să mă convingă
Că după naștere voi mai trăi altfel
Și nici c-o moarte vine să mă-nvingă
Și după moarte voi trăi la fel...

Așa cum după naștere e viață,
Deși n-o auzim și n-o vedem,
Să credem și în Domnul ce ne-nvață,
Cât îl păstrăm în noi, nu dispărem.

Petruța Niță: tu. oameni și păsări. eu

pieptul tău este de-ajuns pentru inima mea. pentru libertatea ta, aripile mele sunt vaste. din gura mea șerpuiesc cuvinte într-o limbă uitată. peste trupul tău, frumos și gol, scriu litere cu sărutări de foc. tu îmi torni în trup otrava dorinței. apoi, mă pedepsești cu plecarea.
.
pictezi crepusculul cu absența. veșnic pe fugă, ca un val în furtună. tu ești marea în care s-au înecat toate iubirile. câteodată te întristezi ca o călătorie spre nicăieri. alteori, ești primitor ca drumul spre casă. când te preschimbi în munte ești plin de ecouri. și niciunul nu-mi poartă vocea.
.
în mine plâng toate nopțile fără aripi. iluzia fiecărei zile e în tine. în inima mea s-au zidit cuiburi. de multe ori am văzut cum din pieptul tău ieșeau păsări (păsări speriate care, apoi, se adăposteau în sufletul meu). cântăm liturghiile uitării cu genunchii și palmele. ruga nu e niciodată a păcatului deja iertat.

Geo Galetaru: De aici și până acolo

==============================
o picătură de apă
intră într-un creuzet al speranței
de aici și până acolo
se întind minciunile ultimei nopți
ne vom obișnui cu premonițiile fără cusur
cu impulsul pietrei îmblânzite în zori
în această nemișcare
în care înoată peștii dezastrului
și lanțurile oarbe cad
în afara privirii noastre

==============================

Ileana Vladusel: Fotografia

Eternitatea timpului care trece... Cum altfel am putea numi fotografia? Îi împrumută clipei veșnicia , o transformă într-o poveste, cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Realitatea clipei respective se mută în bucata de carton, înnobilând-o. Poate, odată cu eternitatea, îi vom dărui și singurătatea. O rupem din buchetul clipelor care trec ca să-i dăruim nemurire și îi frumusețe. Dar câți se vor bucura la vederea ei? Câți vor atinge cu mâini tremurânde și inimile pline de emoție, bucățica aceea micuță de etern?
Pentru o altă scurtă clipă, clipa cea eternă, va zâmbi prezentului, înfrumusețându-l și amintind despre uimitoarea forță a fotografiei și despre bătaia de inimă a fotografului, acest Michelangelo al hârtiei, care și-a pus amprenta peste timp.
Fotografia... ochiul nostru privind prin fereastra timpului, oameni și lucruri, percepând senzații, impulsuri, sentimente.
Fotografia... autoportret cu clipe pictate în culoarea emoției și a frumosului. Pur și simplu, trăind, trezită la viață de privirea celui curios. În umbra timpului și sub arșița amintirilor, fotografia...
Și câtă putere are o fotografie, evocând viața cu parfumul ei neegalat, cu dulceața mângâierii peste sufletul privitorului, cum se răsfrâng peste chip luminile apuse...!
Ce lecție de dăruire poartă impregnată în ea, micuța bucățică de carton! Și câtă mulțumire pentru privire, cea care îi dă eternitatea
Peste existența noastră își întinde uitarea vălul ei până într-o zi când, o singură fotografie îl deșiră pe tot.
Iar fotograful, cu umilință, își lasă tributul de suflet peste timp, dăruindu-se, dăruind....

Cornel Florin Cubleșan: Monolog

====================
Văd oase dezgropate
șiruri șiruri
semne.

MONOLOG al pământului.
Văd steagul
căști de oțel
șiruri șiruri

răspunsuri
la marea întrebare

====================

Vișan Dragoș: Pisica mea Pene de zece luni

Mai sunt doar patru zile
și Penelope
cea alintată Pene
va împlini zece luni

nchipuiți-vă o tigrată domestică
o prezență silvestră,
-n dungi orășănești
de sălbatică,
totul pe-un fond de... Garfield —
cu dungile roșcate și albe,
pete acoperite de foc
dedesubtul desenului mai închis
trei pernuțe negre și alta
bălțață cu roz și alb

Pene parcă-i de fel Sonic
sau Knuckles pe hol
se urcă fulgerător pe toate dulapurile
până-n tavane —
dacă ar avea frânghii
de tipul Climb Again
panou de cățărat iute
ar deveni
omniprezentă
pe toți pereții apartamentului

Știe să aștepte copiii
pe "surioara" Sara și pe pajul Petruț
până vin de la Școala după școală

Pentru ritualul ațipirii
ia tandru cârpa de la naștere
la masat
cu tors amplu

Către somn
și-aduce aminte intens
de surorile sale tricolore
și frații Garfield
de la care-a plecat

Geo Galetaru: Oglinda aburită

Doamne cum s-a dus tinerețea cum s-au dus toate în zbor
Stau și privesc cerul pe care întârzie lacrima unei păsări necunoscute
Am fost cândva prin lanurile aurii cu floarea bucuriei în păr
Am crezut că putem dărâma ziduri cu metaforele noastre invincibile
Purtam cămăși în carouri și pantaloni evazați
Pletele atingeau pământul îl înconjurau ca un ecuator fierbinte
Unde s-au dus toate unde e zâmbetul tău din seara zilei de mai
Când arborii se aliniau dinaintea noastră să ne dea onorul
Întreb și eu ca tot omul doar ca să mă aflu în treabă
Poate cineva îmi va da răspunsul
Poate cineva îmi va pune în față oglinda aburită

Beatrice Alfred: Insurpotabila alegere

silabe obosesc nisipos

culoarea franjurată de-o melopee,
dimineața abandonează alb
rictusul unui pian dezacordat,
pe maidanul dintre nopți surâsul
ticăie-n maci memoria unei litere,
printre gratii de text orașul respiră
semafoare la intersecția cu viața,
necunoscutul ridat al gestului
pe ziduri și oglinzi de salcâm*
unghiuri sticloase păsări
se frâng de insuportabila alegere,
în cercul de zaț
eșecul privirii
minutul tatuat cu o resemnare
pe raftul dintre paranteze
emoție de fluture pariul cu vara,
același descânt sau altă rimă
printre câinii albi ai zarului
caravana unui sentiment strecoară inima
printre definiții absconse
despre stele și buzele tale de duminică
printre postulate amorfe
despre insomnie și retina insuportabilei alegeri
*
în fiecare dimineață în vitrina cu vise
cineva fluieră începutul lumii

Gheorghe Apetroae: Să nu ne despărțim

În Strunga amintirii serilor de-atunci,

pe- alei lemone, cu balsam de roze,
sub stelele pe boltă ninse, în carmin,
iubeai parfumul și culoarea,
cântai ”Păpușa Lilli” și mai erai copilă…!
Pe buze argilii, de zâmbete-nflorite,
în lungul șir al clipelor de vis,
în nopțile cu Luna de Sienna, lungi,
el te îmbrățișa și săruta fierbinte
și îți plăcea nespus…!

*
În gara Târgului Frumos, ajunși,
îndrăgostiți, de despărțire, triști,
erați primiți cu-n sfânt refren
cântat la saxofon și un acordeon
de doi dintre colegi și, în adins,
tot repetau: „Să nu ne despărțim…!”
și vă cântau cu ei și toți colegii,
în cor, cu tot peronul în tumult
și-ntr-un răsunet cânta Gara:
„Să nu ne despărțim…, să nu ne despărțim…!!”,
și fiecare tren cânta din roțile de fier,
prin gara târgului, prin ea, trecut…!
*
Dar te-ai urcat într-un regret
în trenul tău în corindon și trist
și cu-n surâs la geamul de vagon,
deschis spre zarea allanie,
îi fluturai, în mers, un văl de borangic…!
El a rămas cu visul re-ntâlnirii
în care mai crede și azi…?
- Nu…! Iubirea - i neiubire,
e gara tristă- a despărțirii,
că nu i-ai fost alesul, să știe a-l ferici!
*
De câtă-nsuflețire-ați dat iubirii
în gara despărțirii, viața v-a rămas
un lung regret, în zile viscolite,
răceala s-o primiți, nu ați crezut…!
Și ați plecat pe rând, și ea și tu,
cu un alt tren, de dor și duioșii,
purtați și azi prin rosturile vieții
de trenu-n care ați urcat atunci,
din Gara amintirii sfinte…!

(Tabăra studențească de la Stațiunea Strunga, 1966)

Vasile Culidiuc: senryu

==================
mereu gravidă
femeia revoltată
când vede barza

==================

Marin Rada: Întrebări

De o vreme

naufragiez pe marea
învolburată,
ca o pasăre
căzută din zbor,
între stânci,

,, Zadarnic vei încerca
sufletul pietrelor ascuțite,
zadarnic vei încerca
să le urci "!...

Un gând îmi arată
într-o altă direcție,
nordul,
haotic încerc
să mă sprijin de-un ram,
e, poate, singurul prieten
ce-l am,
furtuna înghite catargul
și nodul,

Stau, așezat între gânduri,
pe-o piatră,
nu judec pe nimeni,
doar pe mine mă-ntreb,
oare, marea aceasta
învolburată
este chiar himera
după care alerg ?...

Luminița Giurgiu: Poesia

ea este cea mai răbdătoare femeie
de obicei umblă cu inima-n gât
când deschide gura i-o vezi și câteodată
o scapă afară sau, pur si simplu,
tușește delicat și ți-o oferă
ea este cea mai răbdătoare femeie
îndură
operații de neimaginat
i se prelungesc picioarele cu bucățele de salivă uscată
mâinile i se inversează și i se îndoaie în sus şi la spate
mai mulți ochi îi invadează fruntea, iar ceafa
se subțiază ca un fir de tensiune înaltă pe care
aterizează nenumărate șiraguri de fluturi
uneori i se înlocuiesc chiar organele interne, de pildă
în loc de ficat un ceas rablagit fără cuc
rezistent la cataclisme şi la mirosul
de castan înflorit, stomacul o grefă
de moară cu tot cu râu și pădurea de spice
filamentul tenace de la un bec chior în loc de trahee, o,
câte altele și
toate
ca într-un final să se
înfăşoare într-un cearşaf cât palma
unui bărbat tandru.