Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Sabino Fraschini :nouă pietre


așa trebuie să scriu
cu mult loc pentru interpretare
cu ideea despre culoarea
pe care încă n-am așezat-o pe șevalet
cu gândul la cumpărăturile
care să conțină neapărat
muștar de Dijon...
trebuie să scriu cu migrenă
cu adierea dinspre fereastra
unde tronează prima orhidee înflorită
și cu mirosul proaspăt de clătite
cu anticiparea temerii că va trece ziua prea repede
și că opririle mele în secunde
vor fi fost halte în câmp sălbatic
unde mă voi fi împrăștiat amestecându-mă
cu cicoarea
nu și cu floarea-soarelui răsare
mintea soarelui-apune...
așa îmi vine să scriu
cu moliciunea amiezii și furatul
unui nor ondulat de trecerea pe deasupra vieților
bătăile atâtor inimi cuminți
și mai multor interese obraznice
care umplu văzduhul respirat...
căușul palmei aduce la buze
încrederea în apa de izvor
trecută peste nouă pietre...
dar în gând se petrece o străfulgerare:
arcă spațială pentru fuga rușinoasă
că nu s-a știut iubi Pământul...
©Anica Andrei-Fraschini
7 septembrie 2019

(Sursa, Sabino Fraschini)

Viorel Boldiș:Încă sper


E toamnă mai mereu în viaţa mea,
Anii se scurg, când repezi, când posaci.
Cad versuri din mine, şi n-aş vrea,
Ca frunzele uscate din copaci.
M-anin de crengi, firav şi veştejit,
Un cuc acolo, uitat în toamna lui.
Măcar atâta ştiu, că am iubit
Şi n-am dat socoteală nimănui.
Greşeli? O mie poate am făcut.
Păcate? Nici număr nu mai au.
Dar ştiu un lucru, am făcut ce-am vrut,
Căci nimănui eu socoteală dau.
E toamnă mai mereu şi stau să cad,
Putreziciunea lumii mă doboară.
Dar versuri n-aş fi scris de-aş fi fost brad,
Şi nici n-aş fi simţit frigul de-afară.
Simt vântul şuierând, mă înfior,
Şi versurile-mi tremură sub piele.
Mă desfrunzesc de ele şi mă dor,
Rămân copac uscat, bun de surcele.
Sau, cine ştie, poate s-a-mbuna
Şi toamna asta plină de mister.
Îmi pare că aud în carnea mea
Cum freamătă un mugur. Încă sper.
Viorel Boldis în Teodor Dume - Extemporal liric)

Cecilia Birca:haiku

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text
#haiku
Cecilia Birca



cu greu spre școală -
vrăbiile țopăind
ca în curtea bunei


Cum a murit singur, fără lumânare, George Enescu, într-o cameră de hotel din Paris





GeorgeEnescu, cel mai mare compozitor pe care l-a dat nația  română,  deceda, singur, fara lumânare, la etajul patru al unui hotel parizian, acolo unde-si trăise ultimele clipe, alaturi de Mutzerli, cainele său credincios. De dimineata,
agentul comunist Corneliu Bediteanu, a vrut sa-i fure cadavrul!!!  Prima zi  de mai, 1955. Paris, la un portativ distanta de Champs-Elysee. O doamna rafinata, asa, cam la 80 de ani, urca, singură, fara ajutor, scările-melc, pana la al patrulea cat. Bate la usa  apartamentului 40. O sluga-i deschide. Doua camere mari, holul, sala de baie, vederea la strada. Pe un pat, un muribund. Livid. Abia respira. Vorbeste greu, în timp ce un caine îi linge mâna.Suferindul este GEORGE ENESCU, una dintre cele mai luminate minti ale poporului roman. Doamna e ELISABETA DE BAVARIA, regina  Belgiei, sotia lui Albert I si mama lui Leopold al III-lea. Cățelul e MUTZERLI. Comunistii l-au indepartat, cu un deceniu in urma, de România. I-au luat tot. I-au cerut sa-si arda pasaportul cu stema regala pe el. I-a ignorat pe toti, a ajuns la Paris. Marcel Mihailovici si marele Yehudi Menuhin, vazand ca starea sa de sanatate i se inrăutățește, dau vorba sa-l instaleze pe maestru in fostul castel al lui Chateaubriand, in Vallee-aux-Loups. Geniul refuza, asta ar insemna sa se desparta de a sa soata, Maruca. I-au luat tara, sa se desparta si de iubirea vietii? Niciodata! Asa, ca o ironie, in loc de castelul lui Chateaubriand, va ajunge pe strada Chateaubriand, la numarul 14. Acolo se afla hotelul ”ATALA”, al românului Florescu. Florescu plânge când vede soarta lui Enescu. Spondiloza l-a nimicit, atacul cerebral, cel de-al doilea, l-a culcat la pat. Dă ordin sa fie dus in apartamentul 40, la etajul 4, pe cheltuiala sa. Fara ca maestrul să stie, plăteste simbrie unui medic cardiolog ,care-l supravegheaza, infirmiere care-l ingrijesc. I-a adus chiar si un pian cu coada, la care, insă, Enescu nu va ajunge niciodată, pentru a-l mângâia. Familia l-a uitat.  Elisabeta, Regina Belgiei, vine sa-l viziteze. Vorbeste sase limbi, discută – e, de fapt, mai mult un monolog al sau, deoarece compozitorul e o stafie – culca clapele pianului. E 1 mai 1955, Securitatea, prin ochii agentului Corneliu Bediteanu, veghează. Patria – mumă l-a trimis să-l convingă, de mai multe ori, sa se intoarca acasa. Enescu e precum Scipio Africanul: patria nerecunoscatoare nu-i va avea nici macar cenusa. Elisabeta-l simte. Vede ca nu mai are mult de trăit. Enescu abia se misca. Cu toate acestea, e perfect lucid. Pe 3 mai, violonistul Serge Blanc, il viziteaza. Intreba, soptit, daca maestrul  gândeste. ”Est-ce qu’il est encore  lucide?” Enescu-l aude. Raspundepe loc: ”Luci…de Lammermour”, facând aluzie la celebra piesă a lui Donizzetti. Geniul muzicii românești și universale  se  stinge pe 4 mai 1955, noaptea, singur, fara lumina lumânării … Infirmiera de serviciu tocmai plecase…
Pe 7 mai 1955, Enescu e coborat la cele vesnice, in cimitirul ”Pere Lachaise”, in stânga mormantului lui Georges Bizet… Într-un cimitir din Paris, așa cum departe de țara unde s-a născut și unde a dorit să fie înmormântat, se află și marele, unicul Constantin Brâncuși.
*Text primit de AMPress de la prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte)//sursa, https://ampress.ro/cum-a-murit-singur-fara-lumanare-george-enescu-intr-o-camera-de-hotel-din-paris//

Geo Galetaru:Vom include adevărul


Doar că
nu ne-am întors din drum:
ar fi fost un lucru inutil
în imponderabilitatea lui grațioasă.
Fragmentarism de circumstanță.
O ușă deschisă într-o împrejurare oarecare,
cu perspectivele adiacente,
un măr ca o linie de demarcație
între durere și ceea ce nu se uită,
nu se iartă,
ci doar se presimte.
Tu spui:
limitele sunt permise,
sufletul își abandonează ogarii
în pajiști întunecate și reci,
vom include adevărul
în poveștile cu flăcări și ferestre.
Am ajuns aici și încă vedem
prispa înecată în rouă,
vrăbiile devastate de spuma cântecului.
Mâinile cresc spre cer
subțiri ca niște voci altruiste.

sursa,
Geo Galetaru

Lansare de carte,Camelia Baciu


Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, persoane zâmbind, text şi apă

Triplă lansare de carte:Dan Tipuriță, Vasile Toma, Nicolae Țăranu


Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Revista Banchetul,nr,43-44-45/2019




















Mulțumiri domnului Dumitru Velea pentru găzduire în paginile 123-124 ale revistei

NR.5/2019.ISSN 2668 - 5620

         
                                           

ÎN ACEST NUMĂR:

POEZIE/Proză/Evenimente/Aforisme/Pictură/Imagini/Opinii

* Savu Popa
* Ștefan Teodor Cabel                                      * Teodor Dume
* Daniel Corbu                                                  * Ileana Cătănescu
* Ionel Bota                                                       * Mircea Trifu
* Mihai Cimpoiu                                                * Eugen Pohonțu
* Gina Zaharia                                                   * Ottilia ardeleanu
* Viorel Boldiș                                                   * Nicolae Vălăreanu Sârbu
* Paul Coculeanu                                              * Mioara Băluță
* sebastian Golomoz                                        * Vasilisia Lazăr - Grădinariu
* Vasilica Ilie                                                      * George Orwel
* Melania Cuc                                                    * Atila Racz
* Geo Galetaru                                                  * Nicolae Iorga
* Getuța Corbu                                                  * Mahatma Gandi
* Rubrica PREMII
* Rubrica OPINII


 ***************************************************

Ordinea în pagină este aleatorie

****************************************************
Sursa materialelor din pagina facebook și grupurile administrate

Nicolae Văleanu Sârbu:întors din vis


Am nopți cu păduri de mesteacăn
sorb de sub coaja lor apă vie
în frumoasele primăveri de argint
ce mă încarcă cu energie vitală
întors din vis
mă faci să gust din viață
cu graba clipelor năpustite peste trup
nu-mi doresc suferința uitării
desprinderea de real
vreau să rămân cel care sunt
fără de margini și sfârșit

Savu Popa:Până când a ajuns la oglindă

Savu Popa
- Am spus să nu mai lăsăm geamurile deschise! Intră tot felul de insecte.
Afirmase George în timp ce urmărea zborul haotic al unui future de molie în bucătăria în care se afla, împreună cu fratele său. Era noapte şi tocmai sosise de la mare. Pielea, pe spate, pe braţe îi era arsă serios. Semn că, fie nu a avut grijă şi a ieşit din hotel la ore nepotrivite, fie nu a cumpărat o cremă contra arsurilor, bună. Mihai spăla vasele. Tocmai mâncaseră un pepene, era trecut de miezul nopţii şi pe geamul întredeschis apăruse insecta care se izbea de toţi pereţii. Lui George nu îi plăceau de loc moliile, îl scârbeau. O stare, care se repeta de fiecare dată, inexplicabilă şi totuşi, cât se poate de repulsivă. Voia să scape numaidecât de biata insectă, indiferent prin ce mijloace. Unii o numeau fobie, alţii râdeau de el, îl vedeau ca pe un fricos din calea afară, mereu exagerat. Însă, el ştia că e mai mult decât o fobie sau repulsie. Pur şi simplu era ceva care întrecea cu mult cele două. De aceea, agitat, se uita după paleta de muşte sau după un ziar.
- În casa asta, niciodată nu găseşti un lucru la locul lui. Unde e blestamata aia de paletă!
- Stai încet, nu te mănâncă, e o biată insectă!
- Tu să taci, ştii că nu suport să văd astfel de fluturaşi.
Molia speriată şi ea de locul în care ajunsese, se mai învârti haotic de vreo câteva ori, făcu nişte mişcări asemănătoare piruetelor şi dispăruse din peisaj. Oare unde o fi zburat fluturaşul? Unul destul de mărişor. Lui George i se părea că fluturaşii de molie sunt o specie aparte, în sensul în care, dintre toate speciile de fluturi, aceştia erau pseudofluturii, impostorii speciei, paria acestei specii. Credea el că, demult şi fluturii de molie fuseseră nişte fluturi graţioşi, care au decăzut, devenind nişte fluturi întunecaţi, groteşti, un fel de demoni ai fluturilor.
În timp ce îşi amintea toate acestea, ajunsese în camera sa. Nu avea chef să despacheteze bagajele. Va face mâine acest lucru. Acum, avea de gând, fie să doarmă, fie să se uite la un film. Nu era atât de obosit, băuse pe tren două cafele cam tari şi, la final, un energizant, care îl agitase mai mult.
Întâi, îl sunase pe Mihai, şeful lui să îl anunţe că mâine va merge la serviciu. Se simţea în stare. Mai ales că, fiind în mijlocul săptămânii, aveau câteva comenzi serioase sau cel puţin asta figura în fişa primită pe mail. Lucra la un cabinet veterinar şi erau programate pentru mâine, la consult, încă dis de dimineaţă, vreo zece animale. S-a uitat cam o jumătate de oră la un serial şi a început să caşte. Aşa că s-a pregătit pentru somn. Chiar dacă cele două cafele, în mod aparent, îşi făcuseră efectul până atunci, adormise imediat.
Însă, se trezi brusc. În casă, luminile stinse. Fratele său se culcase şi el. Avea tot mai clară, senzaţia că aude ceva. În aer, deasupra lui. Îşi scosese o mână din plapumă şi o mişcase în aer. Simţise ceva. Dăduse cu mâna peste o insectă. Se înfioră. Îşi băgase imediat mâna la loc. Ce să fie? Ţânţari, poate. Dar dacă e fluturaşul de molie? Dacă a ajuns în camera lui? Sunetul semăna mai mult cu o mişcare intensă de aripi, care se apropia tot mai mult de el. Îşi scosese încă o dată mâna din plapumă, luase telefonul de lângă, îl deschisese şi aprinsese lanterna. Îl săgetase o durere în partea arsă a umărului. Dintr-o dată se înspăimântă. Se băgă cu totul în plapumă. Telefonul rămăsese deasupra, pe plapumă. La lumina lanternei, în aer planau zeci de fluturaşi de molie. Acum, se apropiau şi mai mult de lanternă. George îşi revenise. Îşi spusese că e ridicol ce face, doar e bărbat şi vorba fratelui său, nu muşcă insectele ăstea. Aşa că, foarte încet, tremurând puţin, începea să dea la o parte plapuma. În acel moment, roiul de fluturi se abătu asupra lui cu o forţă incredibilă. Îl înconjurară, se puseseră pe el, se comportau ciudat şi voiau să îl atace. George se frământa, dădea din mâini, din picioare. Plapuma căzuse jos. Erau atât de mulţi, încât degeaba dădea cu mâna după ei. Dacă îi izgonea pe unii, veneau alţii. La lumina lanternei se putea zări, într-un perimetru restrâns, cât de mulţi erau şi deveniseră extreme de agitaţi.
La un moment dat, George auzi un sunet ciudat, ca o sfâşiere şi imediat îl străpunsese un junghi în pulpa de la piciorul drept. Parcă se scurgea ceva pe cearşaf, ceva care era sânge. Chiar asta era, căci un roi de molii îi sfâşiau pielea de la picior. Nu atât de durere, cât de groază, George încercă să se ridice. Zecile de molii care se aflau pe corpul său, reprezentau o greutate serioasă, îi învăluiau corpul treptat într-un înveliş vibrant. Se ridică cu greu. Părea că intrase cu totul într-un stup de viespi. Se împiedicase de un scaun şi încercă să ajungă prin întuneric la uşă. Moliile îl acoperiseră aproape în întregime. Simţea, auzea activitatea din cameră, din interiorul acestui înveliş viu, cu un miros pronunţat de naftalină. În cameră se auzeau alţi zeci de fluturaşi agitați. Până să ajungă la uşă, începuse să se petreacă ceva monstruos. În interiorul acelui înveliş, pătrunseseră alte molii mai mari care au început să îi sfâşie din nou bucăţi din piele. Toate acestea se întâmplau cu o rapiditate incredibilă. Nici nu avea timp să se dezmeticească şi, în mod bizar, nici durerea nu mai era atât de mare. Cu cât sfâşiau bucăţi mai mari din pielea lui, cu atât durerea scădea până când dispăruse cu totul. Era straniu. Şi forţa, foamea acestor molii monstruase. Parcă aveau nişte cleşti imenşi la gură, cu care sfâşiau încontinuu. Însă, cu cât scăpa mai repede de bucăţile din ce în ce mai mari de piele, cu atât se simţea mai uşurat. Parcă ieşea din propria-i piele ca dintr-un înveliş mult prea strâmt, prea rigid. Acum se elibera.
A încercat şi putea să se mişte din nou. Deschisese uşa camerei şi ajunsese în holul întunecat. Arăta caraghios, îşi spunea. Ca un cosmonaut în costumul ăsta de insecte. Groaza, încordarea îl părăsiseră total. Putea să gândească limpede. Se simţea calm şi, oarecum confortabil în costumul său ciudat. Părea că şi moliile care îl alcătuiau, adormiseră.
După un timp, moliile dispăruseră din cameră. Cele care fuseseră pe corpul său, căzuseră moarte. La atingere, jos, formau un covor de chiciură. Era încă întuneric. Totul era cuprins de o linişte încordată, ca o urmă a vibrării ce avusese loc înainte. Putea să vadă cât de cât prin beznă. A aprins lumina. Nici pe pe jos nu mai era nimic. Se îndrepta spre baie spunându-şi că a avut un coşmar teribil. Până când a ajuns la oglindă.

Ștefan Teodor Cabel: azi e septembrie

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, plantă, în aer liber, natură şi apă
Azi e septembrie
frunzele s-au plictisit de pom
valsează
pământul le așteaptă flămând
toamnele trec
mă trag după ele
mă țin de marginea zilelor
mă țin


Sintagme literare,,NR.4/2019


Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Ionel Bota:Septembrie


Este posibil ca imaginea să conţină: Ionel Bota, zâmbind, ochelari de vedere şi interior
săptămâna luminată
eu te-am întâlnit în ţara făgăduită ninsorii
acolo unde femeile trec din libertatea amintirii în somnul bărbaţilor
trupul tău aştepta mirele clipei
braţele tale repetau miracole invocând
atunci au strigat pelerinii în pieţele bethaniei şi deodată renăscând
culeasă din apa râului în paradis o lumină sădeşte copacul zilelor mele
astfel tulburătoare buzele tale cucereau noapte de noapte imperiul dintr-un vis
iar ochii vedeau pe muntele cuvintelor
înălţarea mea la cer
catargele zorilor purtau chipul tău ca un stindard
când pielea înflorise în cărţile diademei
înaltele cupe dizolvau sigiliul timpului trecut
dar cu un sărut ai destrămat anotimpul îmblânzind ceasul veacurilor mute
înhămat la carul stelei absolute eu rămâneam pe malul râului chemându-te
atunci am deschis pleoapele şi erai tu geamătul acestei clipe
astăzi până şi tăcerea obiectelor din camera mea
poartă mireasma coapselor tale

sursa,
Ionel Bota

Teodor Dume,pag.101, Revista ARTE,nr.8/13,august 2019

mulțumiri,
Ionel Bota , Daniela Marchetti 

Este posibil ca imaginea să conţină: text
Revista ARTE, nr. 8, 2019
CUPRINS
Daniela MARCHETTI,
Un an cu voi, prieteni dragi, colaboratori și cititori/3
ISTORIE ȘI CIVILIZAȚIE ÎN MITTELEUROPA
Ionel BOTA,
Dacii și Dacia/4
LA MEMORIA RITROVATA
Sabrina VALENT,
Archivio storico di Marano Lagunare: identità di una comunità singolare/30
ARTE ȘI ARTIȘTI ÎN MITTELEUROPA
Marino LECCHI/33
Tracce di un percorso artistico. Cenno Biografico/34
Joan Lluis MONTANÉ,
Marino Lecchi: dall’evoluzione verso la transizione/41
POESIS
Sandra DI DOMENICO/45
Olesea-Olga CHIRILOV/49
Lavinia Elena NICULICEA/62
Oana Maria DAMIAN/68
Maria ROGOBETE/71
Valentina BECART/76
Nicolae NISTOR/91
Teodor DUME/101
EPICA MAGNA
Marina DIRUL/119
Angela BURTEA/128
ESEU
Emanuel IAVORENCIUC,
Nocturne/164
PITORESC ÎN MITTELLEUROPA
Ion Gheorghe CHIRAN,
Cum am devenit speolog (poveste adevărată)/168
ISTORIA CULTURII
Gabriela ȘERBAN,
Ioan Vidu/173
LECTURI
Daniel MARIȘ,
Amintirea unei mari iubiri/177
Cumpăna zborului/179
ZIUA LIMBII ROMÂNE
Daniela MARCHETTI,
La Trieste, limba română a fost onorată în cadrul unui eveniment memorabil/181

Mihai Cimpoi:Hyperion și demiurg

Corbu Daniel
(sursa,
facebook)
I DRAMĂ EXISTENȚIALĂ, semnată de criticul și istoricul literar, Acad. Mihai CIMPOI.
Spectaculoasa carte a redutabilului eminescolog va fi lansată luni, 2 septembrie, la Academia de Științe a Moldovei,Chișinău, în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor, în prezența autorului.

Gina Zaharia:...și iederă să-ți fiu

... și iederă să-ți fiu dacă se poate
cât nu-i târziu
chiar de se face noapte
tu să mă crezi
tăcerile
din ce în ce mai verzi
sunt diamante răsfățate
le-am numărat de-atâta ori
și le-am făcut cuib
de culori...
... și drum să-ți fiu dacă se poate
cât e lumină în cetate...

Ziua limbii române.La mulți ani!

Teodor Dume,Aforism.Cea mai frumoasă formă de a dărui:Zâmbetul


Viorel Boldiș:Când trebuie



Când trebuie
Deci, femeie, te iubesc,
şi îngheţat te iubesc
iarna ca pe-o vară,
şi-ţi mângâi sufletul
ca toamna frunza cea rară,
şi-ţi stau de veghe
ca prin trecători plăieşii,
şi mă-nfloresc de tine
ca corcoduşii şi ca cireşii.
Da, femeie, te iubesc,
şi când eşti pe ciclu şi ai draci
şi n-ai dreptate dar vrei să ai,
şi am grijă de tine
ca un sequoia de un bonsai,
şi plâng cu tine ca prostul
la o telenovelă,
şi dacă-mi ceri, intersectez
o paralelă cu o altă paralelă.
Asta e, te iubesc, femeie,
aşa aricioasă cum eşti,
ilogic şi tantric şi cast la un loc,
şi dacă-mi ceri,
raiului cu iadul îi dau foc...
Dar dacă după toate acestea
încă ochiul privirea ţi-o ascute,
te trimit la mă-ta...
da du-te, tot du-te...
sursa,
Viorel Boldis

Istoria denumirii orașului Oradea



istoria denumirii


Să ne întoarcem în trecut: de ce e Oradea mare? Haideți să aflăm istoria denumirii de Oradea.
În 1658 a fost pentru prima dată consemnată forma denumirii româneşti Oradea, de către cărturarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei şi redescoperită de Nicolae Iorga. Se presupune că această denumire provine din combinarea cuvintelor turceşti orada/oraya(în acel loc) cu denumirea maghiară a oraşului, Várad. Orad seamănă foarte mult cu Várad, denumirea ungurească veche. După expediţia turco-tătaro-moldo-valahă din 1658, soldaţii turci i-au auzit pe localnici că rostesc Varad şi au preluat sunetul ca familiarul orad, prin ceea ce se numeşte etimologie populară. Numele unguresc  Varad împreună cu orad, orada şi oraya a dat forma Oradia, pătrunsă apoi şi în limba română ca urmare a cooperării româno-turce din acea perioadă, trupele auxiliare moldo-valahe însoţindu-i pe turci cel puţin în expediţia din 1658.
Acesta ar fi momentul istoric de referinţă consemnat de cronicarul Miron Costin, în dreptul anului 1658, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fiind prima atestare a formei româneşti a numelui oraşului, Oradia, la pagina 211, şi de două ori la paginile 212 şi 227. El a trecut prin oraş însoţind trupele moldo-valahe, stând probabil de vorbă cu românii de aici, scriind mai apoi şi o relatare a asediului cuceritor din 1660 asupra cetăţii.
Denumirea originală Oradia s-a pierdut apoi în negura timpului, stăpânirea turcilor asupra Oradiei durând doar trei decenii. Turcii au fost alungaţi de către austrieci – care numeau oraşul Wardein – după ce au distrus tot oraşul. În secolul al XIX-lea, de exemplu, denumirea Oradia nu mai exista. Prima carte tipărita la Oradea în limba română – cert atestată – figurează ca fiind tipărită în Urbea Mare. E vorba de volumul Biografiile celor vestiţi români şi române, de preotul Ioan Munteanu, din 1859. Cea mai veche hartă în care oraşele transilvane au nume româneşti consemnează Varadia Mare, nu Oradea Mare. Varadia este un nume de localitate mai comun, existent şi în alte regiuni. Atât Urbea Mare cât şi Varadia Mare sunt etimologii populare după Nagy-Varad, adică după denumirea maghiară, pe atunci dominantă.
Marele istoric Nicolae Iorga redescoperă vechea formă Oradia în opera lui Costin şi aşa se face că, după  Primul Război Mondial, în 1919, când Regatul României preia oraşul – majoritar de limbă maghiară pe atunci – forma Oradia Mare redevine denumire oficială românească. Aşa apare şi în primele cărţi poştale din 1921. În câţiva ani devine Oradea Mare şi apoi doar Oradea.
Fotografi: Adam Freundlich, Claudiu Oros.
sursa,
ghid local Oradea

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10