Mihaela Meravei:Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

„CRONICĂ DE CARTE: Matrioșka umbrelor

Printre poeții neoexpresioniști ai liricii actuale românești, Teodor Dume se remarcă nu doar prin structura profundă a poemelor și tematica meditativă, adesea metafizică, cum vom vedea și în cel de-al doisprezecelea volum apărut sub penița sa la Editura Princes Multimedia, în anul 2018 și intitulat simpatetic „ Devoratorul de umbre”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași. Temă universală a literaturii, motivul umbrei care însoțește destinul oamenilor este frecvent întâlnită și la scriitori români ( L. Blaga, T. Arghezi, C. Petrescu). „Când murim, - scria Blaga - nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră" (Cuvinte pe o stelă funerară). Ei bine, Teodor Dume în volumul său de poeme încercă să țină Moartea în șah, să o agonizeze, să o îndepărteze, devorându-i până și urma umbrei. Timpul devine un factor decisiv în această luptă cu stihiile morții, efemeritatea lui fiind cu atât mai zdrobitoare raportată la viață: „ vine o vreme când începi să semeni/ cu un fum de țigară/ te așezi între noapte și zi/ (…)/ umbrele se mișcă de acolo – acolo/ cineva scormonește prin tine/ te scurgi încet dar/ nu zici nimic// devoratorul de umbre înghite orizontul” ( pag 9, „ Timpul, devoratorul de umbre”). Poetul pare că a uitat de sine în această încercare, aproape că nu mai întrevede „ nicio perspectivă existențială/ (…)/ între ceea ce sunt și ceea ce ar trebui să fiu” ( pag 12, „ Perspectivă”) , singurul pilon de susținere al acestui zbucium interior fiind legătura cu divinitatea : „ când mi-am adus aminte de mine/ Dumnezeu a lăcrimat// acum stăm amândoi între două drumuri/ și ne privim…” ( pag 10, „ Țipătul umbrei”). Credința poetului este mai mult decât cathartică și salvatoare, când este vorba despre lupta cu viața sau cu moartea, va ține la distanță „ umbra ațipită pe trup” care „ adaugă încă o zi jocului de-a viața” când „ liniștea e ca un fel de moarte”, atunci „ nimeni și nimic nu mă poate convinge că/ nu există Dumnezeu atât timp/ cât lumina din așteptarea zilei/ trece prin mine/ nu știu dacă durerea trecerii/ e o simplă moarte/ știu însă că/ înainte de orice alt cuvânt/ există Dumnezeu/ singurul care îmi contabilizează/ fiecare promisiune” ( pag 17, „ Nu știu dacă durerea trecerii e o simplă moarte”). Copleșit de trăirile interioare, poetul Teodor Dume alege „ un alt mod de viață” pentru a da sens lucrurilor și anume poezia, respectiv cuvântul, pe care autorul îl sădește în versuri de o lirică sensibilă și emoționată , cu simplitate și onestitate, în aceeași „singurătate devenită om ”, așa cum afirmă Friedrich Nietsche : „ am lipit cuvintele între ele/ cu puțin suflet/ sigur nu le-am inventat eu/ nici cel puțin virgula/ n-am inventat-o/ deși pare-se că trebuia/ după propriile reguli/ oricum este și acesta un mod/ de a scrie pentru veșnicul mâine// de fapt ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte” ( pag 27, „ Un alt mod de viață”). Poezia lui Teodor Dume este reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman. În tot acest spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka umbrelor , destul de asemănătoare cu „Matrioșka mincinoșilor” a lui Marian Voicu, carte care propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi , autorul volumului „ Devoratorul de umbre”, ne vorbește nu despre sinele său, ci despre sinele unei societăți ajunsă devoratoarea propriei conștiințe, infestată, coruptă, care nu mai are timp să respire, nepăsătoare la tot și toate, centralizată pe nevoile zilnice, în care cu toții ne creștem copii „imaginându-ne că trăim”. Remarcabil poemul de la pag 69, „ Respirații politico-economice”, de factură neomodernistă, o frescă tristă a societății și vieții în care trăim: „ de la o vreme oamenii nu se mai bărbieresc și/ somnul și-l împlinesc între două stații/ de autobus sau tramvai/ micul dejun și-l iau în pauza de țigară // nu nu le mai pasă// copiii au spart tabla la școală se fumează/ pe la colțuri în wc și-n ghereta portarului/ fondul clasei a mai crescut un părinte/ repară tavanul altul rașchetează parchetul// la trezorerie trei bugetari aliniați/ la ghișeele de la parter/ încasează o penalizare de un leu// medicul de familie te palpează/ contra sumei de cinșpe lei/ la spital te internează numai cu/ algocalminul în buzunar și o fașă și/ ceva tinctură de iod// de iubit se iubește în picioare/ de două ori între salariu și avans/ poștașul și-a dus bicicleta la vulcanizare/ așa că nu mai vine alocația și/ nici pensia majorată cu promisiuni// vecina cu vocea-i pițigăiată/ te exasperează mâine vine renelu/ să-ți taie curentul/ în cutia poștală s-a mai pus o înfățișare/ de plată de la bancă apă și gunoi și/ multe alte necesități// la știri se anunță cod galben// nu nu încerca să te sinucizi/ pentru un minut vei fi fericit/ mâine e zi de salariu/ șase sute de lei minus șomajul/ pensia ceasul și impozitul/ egal patru sute optzeci de lei// guvernul anunță creșterea salariului minim/ la șaptesutecinci lei la anu// arsura din stomac nu mai doare/ și eu îmi imaginez că trăiesc” . Realitatea poetului devine volatilă măcinat de probleme existențiale, singurătate interioară îl duce la pierderea identității și doar sufletul este acela care îl mai ține pe linia de plutire: „ uneori privesc dintr-o altă realitate/ doar sufletul mi-a mai rămas același/ într-o lume în care / nu mai sunt eu și/ nici umbra nu mai pare să fie ce a fost/ las semne din loc în loc/ pentru atunci/ când mă voi întoarce” ( pag 39, „ Câteva gesturi”). Printre temele esențiale ale cărții se află și aceea a mamei, temă abordată și în volumele anterioare, care va mări emotivitatea versurilor. Mama pentru poetul Teodor Dume este acel cineva care „ îi umblă prin suflet” și despre care va vorbi doar cu Dumnezeu, mai ales în prejma sărbătorilor Crăciunului, când dorul devine mirabil, durerea înlăcrimând cerul sufletului autorului: „ cineva îmi umblă prin suflet/ e mama/ o strig/ dar/ nu spune nimic…/ durerea topită în lumina unei lumânări/ se întinde peste tot/ nu-i nimic/ într-o bună zi mă voi întâlni cu Dumnezeu/ și-l voi întreba despre mama// știu că în așteptarea asta/ la distanță de-o lacrimă/ sunt doar eu// …și-o dorință” ( pag 14, „ De Crăciun”). Sentimentul de akedia, starea de inutilitate și vremelnicie , problematica vieții și a morții pe care o vom regăsi în multe din poeme, alungește umbra din versuri, acestea devenind tot mai grave, cititorul fiind invitat la retrospecție și meditație asupra tuturor acestor stări și sentimente: „ eu știu că viața și moartea/ sunt două realități în care oscilez// una se descompune (sfârșită)/ în propria umbră/ și alta/ mistuie așteptarea/ într-o lume în care/ sângele dizolvă lumina…// și nu-i totul pierdut// între mine și ele există un drum” (pag 71, „ Moartea o iluzie sau capătul celălalt al vieții…”). Semantica textului este una simplă, ferită de livresc, cuvintele se leagă natural în idei fluente, palpabile cititorului. Lirica textului se naște din emanația sentimentului cu care poetul Teodor Dume își încarcă poemele prin metafore și comparații mai mult mișcotoare decât epatante. „ Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut și nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil” (Daniel Corbu). Volumul „ Devoratorul de umbrea” demonstrează cu prisosință acest univers liric desfășurat din interior spre exterior, într-o singurătate care pătrunde până în miezul propriei umbre a autorului, marcată de un timp al întrebărilor profunde, invitând cititorul la o lectură meditativă, reflexivă, intimă și psihologică în același timp. Poezia lui va avea întotdeauna, încă ceva de spus, chiar și după ce copertele cărților sale au fost închise.

 Mihaela Meravei 11.01.2019”

Concert simfonic în pădurea din Băile 1 Mai,județul Bihor

(sursa:eBihoreanul.ro)
Pădurea în septembrie,2019.Băile 1 Mai, județul Bihor

Daniel Corbu:Obscure Klarvision (traducerea: CHRISTIAN SCHENK,)

Poezia - lacrima sufletului (t.dume)

Nicolae Nistor: Să pot să te respir prin mine

și aș ruga frunzele să mai aștepte

și ți-aș atinge părul cu mâinile disperate,

așa, să simt mirosul tău prin adierile toamnei,

să simți întârzierile din mine,

m-ai crede fără să eziți?

Dacă ți-aș spune de inima mea slăbită

ce bate numele tău de floare,

şi încă ticăie asemeni unui ceas adormit,

și oxigenează rătăcit sufletul meu,

să pot să te respir prin mine în diminețile noastre

când ne îmbrățișează lumina lumii

m-ai ocroti renunțând la părăsire?

Tu știi ce tristă este singurătatea nopților

fără iubirea ierbii, fără anotimpuri,

fără soarele lumii, de vezi cărucioare plimbând

amnezia într-un spital final,

unde nu mai sunt cărțile și pipa,

nici mirosul cafelei noastre din iubire,

eu privind în gol prin ferestrele ferecate

pe care pictez amintirile noastre.

Cum tu ești urma mea pe nisip,

o zână cu tâmple de zăpadă,

și nu aud, și nu simt temperatura noastră.

Dacă ți-aș spune că florile mele nu au vârstă,

că ele vor pleca odată cu noi,

că vocea ta tăcută se vede prin pupile,

că fiecare pas al tău este în mine

și nu pot înțelege viața fără tine,

crede-mă, nu renunța la mine!

Dacă ți-aș spune, acum,

când frunzele ne mai așteaptă

că sigur vom păși în doi, în altă viață?

Nicolae Nistor

Valeriu Dg.Barbu: Hai, fă-o o vreau

domnule doctor, faceţi ceva
de-atâta bine mi-e rău
daţi-mi un leac, la nevoie extirpaţi
vreun organ vinovat
iubesc permanent şi fără motiv
în toate femeile lumii o văd doar pe ea
şi mă răs'drăgostesc la oricare privind

domnule doctor
nu ştiu unde mă doare când nu-i, fiindcă e
şi orb de m-ai face, o văd şi mai şi
ea e Eva, Edenul răspândit peste tot în care
iminent o să cad

şi atât de aproape de ea, deja mă-n-fior
glasul plesneşte ca păstaia, picioarele-mi mor
un colac de salvare vă rog, mă înec
ca un peşte zevzec, ca o pasăre-n flăcări
în oceanul total din privirea ei

de-atâta bine mi-e rău
domnule doctor, mai e vreo scăpare?

îmi închipui doar o secundă că ea
n-a existat şi
îmi smulg coasta, i-o-ntind:
Milostive, ştiu că Tu poţi, hai fă-o, o vreau

şi cum nimic nu scapă dilemei -
Iubire... sunt eu sau e ea?

domnule doctor, faceţi ceva...!

Valeriu Dg Barbu

Dumitru Ichim:Eastern Shore,Halifax, Nova Scoția

EASTERN SHORE, Halifax, Nova Scotia

Care e diferența între un turist și o cutie de conserve? Niciuna. Și la unul și pe alta este scrisă aceeași etichetă cu data expirării. De aici graba turistului de a fotografia cât mai mai mult, justificarea că în această perioadă până la expirarea concediului ''produsul'' turistic a cunoscut cei mai mulți ghizi și a fost inclus în cele mai multe grupuri. E bine și așa. Dar e o diferență, ca între pantoful apreciat de lustragiu și piciorul care prin cățărarea lui îți oferă ce este esențial din truda și jertfa timpului tău.
La munte, sau la mare se merge în pelerinaj. Precum la locurile sfinte. Un răsărit sau un apus de soare nu-și iau magnificul lor de la ''turismul'' impus de pendulă, sau nu pot fi programate între niște cifre scrise pe un bilet de avion.
Numitorul comun al turistului și pelerinul, metaforic vorbind, ar putea fi cel ar respiratului. Primul stă sub stresul ''expirării'' . Suflarea e folosită, oxigenul consumat, ultima suflare, moartea nu e altceva decât un ex+spirare. După data expirării produsul
e aruncat la gunoi, iar turistul se întoarce la servici, un cerc închis ca-n ''Metamorfoza'' lui Kafka.
Cel care se caută pe sine, folosind excursia în acest scop, este pelerinul care în toate descoperă un dincolo, un in+spirare, inspirația fiind metafora învierii. Niciodată nu vorbim la un mort de ultima lui inspirare. Lucrurilor din jurul nostru, dacă nu le vezi noul, acea parte nevăzută a mărului de care vorbește Jose Ortega y Gasset, dacă nu ne oglindim în esența lor ca să ne căutăm pe noi înșine atunci sunt ''natură moartă'' . Dar natura e ceva viu, natura, fără a cădea în animism, sunt cuvinte vii prin care Creatorul se revelează oferindu-ne cel mai profund poem.
Sunt multe plaje în apropierea Halifaxului. Am plecat spre Eastern Shore ( litoralul din partea de răsărit). Îmi plac indicatoarele de pe autostradă cu mesajul ca Eastern Shore este țărmul care te face să fii inspirat în natură.
Matei căuta plaja perfectă precum cele de la Marea Neagră, dar eu căutam să cunosc cât mai multe fețe al oceanului. Una din ele era cea cu oceanul care se lasă a fi căutat. Din parking a trebuit să ne cățărăm pe un drum de pietre destul de mari. Cu multă atenție să nu alunecăm printre ele am ajuns la plaja perfectă, cu nisip alb, cu semne că e interzis cu animalele sociale, cu pâlcuri de lume ici și colo și singurătatea de a alerga descult pe nisipul ud, sau a te tolăni la soare în cel cald și îmbietor.
Era oceanul tânăr, cu valuri de doi metri, care ne aruncau în sus. Acum îmi dădeam seama de ce era așa de mare coada unde puteai să închiriezi costume impermeabile de cauciuc și scânduri de ''surfing''. Realitatea trebuie gândită oceanic descojind-o de timp, de trecere, de moarte, ca fiind cuvintele lui Dumnezeu în corporalitate revelațională. Omul în relație cu aproapele lui se oferă în stare de cuvânt, care se umple cu sens din celălalt om care este cuvânt ca și tine. la rândul tău oferindu-te ca jertfă spre cunoaștere celuilalt. Gramatica lumii e cea oceanică: eu, tu, El! Oare nu e interesant că iubirea este oceanică, adică nu are de a face cu raționalul, că expresia ''a face dragoste'' înseamnă superlativul cunoașterii? ''Și Adam a cunoscut-o pe Eva și s-a născut Set''.
Așa iubește oceanul, dăruindu-se total, irațional, fără calculele minții. De asta oceanul nu are timp. Iubind, el nu știe de vreun ''sein zum Tode'', este veșnicul îndrăgostit a cărui dragoste se revarsă peste capătul lumii de unde începe cerul.
Poate de aici a surprins Blaga secretul tinereții, din acest sentiment de oceanitate că ''ești tânăr încă, atât timp cât admiri și în măsura în care admiri''. Cine ar putea să se simtă bătrân când auzi marea din fața ta scriindu-ți pe nisip din poeziile lui David: ''Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile tale''? Apropos de aceasta, citeam undeva despre secretul condorului din Munții Anzi. Pe la jumătatea vieții condorului i se îndoaie ghiarele și ciocul și astfel nu mai poate vâna. De asemenea, glandele care secretă uleiul protector la frigul înălțimilor încep să nu mai lucreze pentru că și-a făcut job-ul când vulturului îi creșteau aripile. Ce face atunci Vulturul? Își lovește ciocul de stânci până se rupe încovoierea de os și își rupe ghiarele ca să le facă din nou capabile să poată înșfăca prada. Apoi își smulge penele și intră într-o perioadă de post, retras în munți și flămând până îi cresc penele noi pe trup, iar glandele cu uleiuri protectoare încep din nou să lucreze. Mă întreb oare David o fi cunoscut aceste taine când a scris atât de straniu și aproape dincolo de malurile oceanice ale credinței, făgăduința Domnului că: ''Înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile tale''?
Oceanul nu te primește nici măcar în ograda lui dacă vii simandicos să-l impresionezi prin uniforma ta, fie sutană, fie hlamidă de împărat. Pe cât e de negrăită este imensitatea lui, pe atât de mare este smerenia lui. Mă uitam cu Matei la Bay of Fundy. După ce arată pământului măreția oceanică, un spectacol unic în lume, un flux , vorbind de cantitatea de apă a lui, egal cu cantitatea tuturor râurilor și fluviilor din lume, se retrage întru smerenia lui ascultând molcom tainele uscatului, făcându-l membru de dialog, dezvelindu-și adâncul oceanic pe care poți să mergi. Oceanul poartă și el ''chipul și asemănarea divinului prin imitarea virtuților spre care aspiră omul spre Om. După ce Dumnezeu și-a arătat măreția creației prin fluxul iubirii creative, după aceea și-a arătat adâncul inimii lui, în refluxul Intrupării ca superlativ al smereniei.
În fața oceanului trebuie să te dezbraci și de cuvinte. Ai venit nu să asculți pălăvrăgeala tărâței, ci minunea bobului care moare și învie cu fiecare val, mărunt, simplu, la nivelul tău de înțelegere.
Imensitatea oceanului nu te strivește prin ceea ce pare talerului de cântărire al ochilor omenești, ci te copleșește simfonic prin ridicarea ta în cerescul cosmic al nunții de albastru. Fiecare val vorbește de cer, vorbește de iubirea lui pentru mireasa veșnică a cerului. Privind cele două imensități începi să te cunoști mai bine. Ești invitat la dialog și observi că fără tărâța definițiilor tu ești o imensitate al sinelui tău, deopotrivă cu aceea a cerului și a mării. Și tu ești un negrăit al grăitorului și în oceanul cuvântului tău se poate întrupa Cuvântul. Și oare cine ar putea vorbi de miriadele de lumi ale Cuvântului? Și cum? Întreabă oceanul, scoate ceara din urechi și ascultă! Deja au început să fâlfâie aripile Spiritului Sfânt pentru că ''credința vine prin auz'' și oceanul le repetă.
Vezi? Aceasta se numește dezmărginire. Printre constelații tale intri in illo tempore, la rădăcina timpului care dormea în ghinda ADN-ului de foc când Lumina era peste tot, oceanica lumină a Lui - fără de soare, fără de lună, lumina feciorelnică a Celui născut din Fecioară. Și auzul tău se luminează și ești la începutul lumilor când Spiritul se plimba deasupra apelor.
Dacă în urechea ta nu auzi șoapta roditoare a fâlfâitului de ape ale Spiritului ești doar un bușnean și nu ai înțeles nimic din cărțile nescrise ale oceanului. Ăsta e Atlanticul și în el este Atlantida ta, e scufundată în tine și trebuie să o regăsești. Atlantida înseamnă aripă. Cerul fără de aripă nu poate să fie cer, și marea fără de cer nu poate să fie mare, ci o cantitate de apă cenușie cu Atlantida ei de albastru. Împărăția lui Dumnezeu, așa tună oceanul, începe cu aripa și sub aceeași aripă albastră ale Duhului s-a născut împărăția apelor mele!
Matei nu m-a observat ce fac cu ochii închiși. Credea că e semnul bătrânețelor așa că s-a dus mai departe. Încercam să decodific frecvența de undă a valurilor. Dacă ești atent există o succesiune a diferitelo forme de val pe care le recunoști după sunet. Dacă totuși există un Braille al oceanului?

Dumitru Ichim

Traian Abruda:ea te iubește

ea te iubește, îmi spune o mână

de petale de trandafir așezate

prin părțile uneori luminate

ale ființei din care

ies uneori să vânez : vânătoare

care mă recomandă, ah, unui stol

de înțepătoare

cu copitele în pământ căprioare

chiar în pământul

suspendat peste spinii rostogoliți

de un vânt - o

dată cu frunțile ce îi poartă în chip

de încoronare în chip

de chiparoși ai iubirii, abia altoiți

cu artere sălbatice !

Traian Abruda

Nicolae Vălăreanu Sârbu:Între mine și vis

s-au scris cuvintele și cerneala s-a uscat

foile de hârtie au ațipit pe birou

mi-au rămas gândurile de veghe-n somn

între mine și vis e o legătură de spirit

te-ai îndepărtat și dimineața m-a trezit

roua zorilor aduce un miros proaspăt

o să-ți aduci aminte de izvoarele cu ochi plutitori

unde se scaldă lumina vie

fără să te întorci la matcă

sufletul tău poartă căldura de acasă

și tânjește la lucruri sfinte

n-o să înțeleg niciodată

ruperea de întreg

de ce drumurile mele iubesc pietrele

și picioarele nu

se lovesc de ele și totuși merg mai departe

nimic nu mă îndeamnă la zbor

înainte de a căpăta aripi care nu se frâng

întinderea este nemărginită și n-o pot cuprinde

încerc alte mijloace

care-mi așează pe umeri simbolul păsării

pe care-l visează orice muritor

care nu se lasă prostit de niciun zvon

și pășește pe urmele înaintașilor săi

și schimbă viața

dragostea se închide-n inimă și pleacă

odată cu sângele-n trup

deseori ceața se ridică

dar singurătatea rămâne

și devine ucigașă

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Revista CETATEA LUI BUCUR,septembrie 2019

Sebastian Lupu:Picătura de râs...

*Un polițist oprește un student pe stradă pentru a-i verifica actele:

- Așa , văd că nu lucrăm ....
- Așa este.
- Înseamnă că trândăvim pe banii statului...
- Exact, trândăvim .
- Se pare că suntem studenți ?
- Ei, cu asta nu pot să fiu de acord! Student sunt numai eu!

*

Un tată sever către fiică:
- Mary, ieri te-am văzut făcând dragoste cu un tânăr într-o maşină. Cine este el?
- Ce culoare avea mașina ?..

*

- Măi, vecine, cum o mai duce fiu-tu? Tot în Germania?
- Daaa, o terminat luna trecută facultatea de drept.
- Seriooos? Bravo! Şi acum ce face?
- Acum o mutat schela Ia faţada facultăţii de medicină.

(Sebastian Lupu

Sursa,facebook)

Parnas XXI - versuri de ieri și de azi, o prezintă pe Irina Lucia Mihalca

Semne primordiale

Cu ea în gând.
O clipă, o clipă voluptoasă!
Locul unde zidurile se topesc.
Fiecare undă – catifea netezită cu căldura buzelor
înmuiate
de catifeaua fierbinte.

Crud, dar cald, verdele atins de ea devine fierbinte.
Străbați câmpia spre izvoarele secrete.
În prezența râurilor învolburate,
liniile curbe devin spirale unghiulare.
O ridici în trepte efervescențe,
netrăite, încă,
spre culmi necunoscute,
spirală cu volute multiple,
îmbrățișate-n lanț, în oglindă.
Apa și viața!...

Continuarea aici:

https://parnas21.blogspot.com/…/irina-lucia-mihalca-in-caut…

„Parnas XXI - versuri de ieri și de azi” 

Ilica Pavel:micropoeme, micropoeme, micropoeme, micropoeme, micropoeme

*                                                   *                                                     *                            *

Stăpân peste luntrea                 o romanță de toamnă -         spre dimineață -       Frunză pe apă
precară                                       tainic genunchii zdreliți        cum trece ostenită  totdeauna un petic
culegătorul de vise albastre     ți-i sărut                                 viața precară            precar de viață
nicicând în derivă

*                                                  *                                                           *

uneori pășesc pierdut               flămând în noapte -                           cocorii în zbor
pe nisipul încă atât                    mă satur râvnind la trupul                străbat întinderile -
de fierbinte-                                mirosund a floare divină de tei        mesaje de vis
paradoxal rănile dor

Ilica Pavel

Melania Cuc:Cele mai bune parfumuri

                                                                    

Bătrânul măr nu mai face fructele cunoscute .  

Viermii s-au camuflat în mătase.  

Eva şi Adam, goi puşcă,  

Intră în cea de-a douăsprezece-a lună  

A anului în care exersăm.  

Flik flakuri  

Cu fervoare, cu bucuria succesului.  

Oasele orhideelor vor fi macerate  

În borcanele cu semne frumoase şi indescifrabile.  

Cele mai bune parfumuri se vând  

La licitaţie,  

Şi spectacolul poate să înceapă.  

Mă îmbrăţişezi cu mănuşi de urzică,  

Îmi aşezi capişonul de piele  

Pe ochii care simt  

Iepurele tremurând peste dune.  

Un pământ mototolit  

Se iveşte  

Peste grădina îngerilor neascultători.  

Aici se exersează tirul cu arcul,  

Se dansează strânşi în braţe  

Oameni şi păsări,  

Un singur duh, vânător din plăcere  

Şi aripile mele efemere,  

Şi gura ta smălţuită cu dinţii de fiară,  

Au prins mirosul merele  

Printre care s-a târât un şarpe fără solzi de aur.  

Savu Popa:Un carnaval de voci

Martin deschisese larg fereastra, în ciuda draperiei voluminoase, care se înţepenise între fereastră şi uşa dulapului. Era trecut de miezul nopţii. Zgomotul traficului se menţinea însă, ca pe timpul zilei. Din timp în timp, în mod discordant oarecum, cineva cânta la o muzicuţă, în faţa unui mic restaurant de vizavi.
Se cazase la un hotel central. Mai era şi năduşala aceasta, care nu îl lăsa să doarmă şi care pătrunsese tentacular, în subteranele aerului, mai ales, prin cel din cameră. Simţea că trăia astfel, izolat de restul lumii, închis în vidul năduşelii. Venise în capitală pentru o conferinţă despre modul de producere a noilor aparate de senzori de deschidere automată a uşilor garajelor. Firma la care lucra, era producătoare de astfel de chestii. Călătorise cu autocarul unei firme cunoscute, însă maşina era una veche, de abia mai accelera şi, atunci când o făcea, scotea un zgomot teribil, încât aveai senzaţia că toată acea hardughie pe roţi, avea să explodeze. Opriseră astfel, aproape în fiecare benzinărie pe autostradă şi din cauza scurgerilor de ulei, cam repetate. În sfârşit, cu patruzeci de minute întârziere, pe la patru şi ceva, a ajuns în capital, a luat un metrou până în centru, s-a cazat, au urmat mici formalităţi de rigoare, a ajuns aproape leşinat în cameră, un duş prelungit, apoi se schimbase în haine lejere, de vară. Pe la un şase şi ceva, ieşise din hotel, după cină. Şi o luase spre centrul vechi. A rămas la prima cafenea. Şi-a petrecut timpul singur, băuse două cafele şi un cola, obiceiul lui de seară. Credea că astfel, amestecate cele două băuturi, îi vor ridica nivelul de zahăr în sânge. Îl vor face mai activ. Cei câţiva prieteni din capitală, pe care îi sunase ieri, fie, urmau să rămână la muncă până târziu, fie erau plecaţi. Seara, centrul vechi era foarte aglomerat. Imediat, începuse să îl deranjeze amestecul de sunete, care crea o agitaţie stânjenitoare pentru nervii săi încă încordaţi după drum. Pe lângă asta, curgeau apele pe el. Îi era, în continuare, o sete groaznică. Apoi, fără să înţeleagă ce se întâmplă, îl cuprinsese o ameţeală puternică, care se abătuse asupra lui cu viteza unui fulger invizibil. De abia se mai putea ţine pe picioare. Începuse din senin. Nu ştia ce să facă, dacă să ceară o apă sau să plece. Dar parcă nu se putea nici ridica. Rămăsese înţepenit, îşi simţea picioarele ca doi bolovani. Curgeau apele şi în interiorul lui. Şi apoi se liniştise brusc. Privea calm mulţimea. Parcă, o contempla. Avusese şi o durere de cap, sub forma unui burghiu care îi pătrunsese în creier lent, tot mai lent, dar care trecuse o dată cu ameţeala. Şi acum îşi dădea seama că aude sunete, cu zecile, poate cu sutele, le simţea, oarecum, consistenţa, formele diferite, bizare. Gândurile acestea se materializaseră în capul lui, erau obiecte plutitoare pe apele memoriei, ale minţii. Gânduri care se mişcau, vii, de un viu straniu. Păreau, mai degrabă mici monştri ai minţii, senzaţie care îl făcuse să se cutremure, mici vietăţi care se mişcau în el, miriapodic. Uneori, aceste gânduri luau forma unor cercuri concentrice, rotitoare, care se intersectau vibrând. Şi capul lui devenise un stup plin de energie vibratilă. Era o vibraţie în vibraţie, la cele mai înalte cote ale ameţelii. Dar, totodată, acele corpuri de gânduri îi dădeau o linişte paralizantă. Se uita în gol, dar acel gol părea mai mult ca un spaţiu intim, cald, matern, un gol care făcea parte din el, proiectat la suprafaţă, un gol al minţii lui, de care nu ştiuse până acum. Şi dintr-o dată, tresărise, ca trezit dintr-un coşmar. Gândurile nu mai mişcau, cufundate în beznă. Încremeniseră. Se făcuse întuneric, atât afară, cât şi în el. Însă, un întuneric de adânc de peşteră, un întuneric din interiorul întunericului. Şi atunci înţelesese că acele sunete erau vocile interioare ale celor care treceau pe lângă el, acum. Vocile celor care se amestecau în mulţimea ce se scurgea prin pasajul strâmt al pietonalei, c printre mese, scaune, afişe, cărucioare, bastoane, furgonete, vânzători ambulanţi, culori, papagali. Mulţimea forma un singur corp de reptilă care se târa prin spaţiul înghesuit al acelui loc. Voci de copii, voci de oameni maturi, vocile obiectelor, ale insectelor care nu se vedeau, dar se izbeau mereu de aerul respirat, voci îndepărtate, unele apropiate. Un carnaval de voci. Însă fiecare voce spunea ceva diferit de cealaltă, avea un corp numai al ei, care se izbea de corpul altei voci. Lumea din jur, o lume de voci- reptile, care se intersectau, treceau una prin cealaltă, se devorau. Voci insecte, care alergau oarbe în marele muşuroi al respiraţiilor din jurul său. Martin putea să audă atâtea voci interioare, care însă nu îi spuneau nimic concret. Fragmente, cioburi de sunete. Un vacarm al vacarmului.
Deşi, el auzea şi vocile oamenilor din jur, cele obişnuite, cele vocale. Acestea îi transmiteau frânturi de mesaje clare, banale. Dar celelalte voci erau teribile. Voci insecte care se mişcau lângă el, treceau prin el, insecte oarbe care îl hăituiau invizibil. Se simţea ameninţat. Senzaţia că eşti într-o clădire părăginită, întunecată şi printre picioarele tale simţi cum îţi trec tot felul de insecte. Sau eşti culcat la pământ şi peste tine trec insecte ciudate, care încă nu îţi fac nimic, pentru că nu te simt încă.
Chemase chelnăriţa, plătise, se ridicase şi porni în direcţia hotelului. Pe drum, aceeaşi situaţie. Vocile se izbeau de el, de parcă era un tren rapid de geamurile căruia se izbesc insectele. Mergea repede, la un moment dat începuse să fugă, cu toate că hotelul era tot mai aproape. Ajuns în cameră, răsuflase uşurat. Parcă scăpase din infern. Era aproape miezul nopţii. Deschisese larg fereastra. Zgomotul traficului, cel al muzicuţei, cel al vocilor fizice. Erau încă acolo. Nu le mai auzea decât pe acestea. Şi totuşi nu înţelegea nimic. De ce i se întâmplase tocmai lui, ceea ce i s-a întâmplat. Avea senzaţia tulburătoare că îl dor nişte răni necunoscute, aflate într-o parte a corpului, la fel de necunoscută.. A închis fereastra. Se simţea calm. Să audă el voci, ce chestie! Se aşezase în pat şi aproape că adormi. În liniştea ce se lăsase ca o pată de cerneală în paharul cu apă, îşi putea auzi vag, propriile voci. De undeva, din bezna lui interioară, mai ajungeau până la el cioburile acelea de sunete, pe care le auzise înainte. O viermuială de sunete, agitată, care ameninţa să iasă din nou la suprafaţă.

Savu Popa

Din Antologia aforismului românesc contemporan

"De fapt, nu este vorba despre citate, ci despre idei. Conștient sau nu, vrem să răspândim ideile care ne plac. Citatele sunt doar vehicule pentru asta"
(Lucian Velea,
președinte Asociația Culturală Citatepedia)

* Nu va zbura mai repede ca vântul cel dus de vânt (Valeriu Butulescu)

* Muzica poate să facă dintr-un suflet răvășit o Catedrală
(Vasile Ghica)

* Timpului nu-i tremură niciodsată mâinile.Își plimbă încet bisturiul pe fețele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
(Ionuț Caragea)

* Cu toții trăim din scris; cum ne e scris, așa trăim ( Victor Martin)

* Cel care ocolește suferința moare încet pentru că nimeni și nimic nu poate înlocui atingerea
(Teodor Dume)

* Sunt plecat să bat câmpii. Revin imediat.
(Lucian Velea)

* Visătorii sunt singurii învingători adevărați.
(Boris Marian Mehr)

* când iubești, gestul îți îngăduie să iei forma zilei și să respiri (Teodor Dume)

* îngenunchează doar în fața lui Dumnezeu, nu și în fața oamenilor (Teodor Dume)

Nicolae Labiș,asasinat!

Nicolae Labiș  a murit în dimineața zilei de 22 decembrie.
A fost asasinat .
„Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș.
Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.
Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:
„De când îl cunoșteam,doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor [...] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. [...]”
În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:
„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din București fără urmă.”
Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor... Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș simțea că este vânat. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.
Mihail Stoian, citat de Portik Imré, își amintește o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat acccidentul... îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capșa», apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» [...] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «țineam ochii mari deschiși– i-a spus Nicolae Labiș lui Mihail Stoian − și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.

Daniela Marchetti:Vis

Ochii-mi te aleg
dintre stele
aici, doar în veacul
bastard,
dincolo-n
nopțile mele,
mă dezbraci de cuvinte
și ard.

Atila Racz:levitații

o lumânare roșie
trandafirul galben
și patul

în rest
nu trebuie să fie nimic

e toamnă
și ploaia plânge pe ziduri
timpul adună culorile părului tău

mă adâncesc sub tine

și cade cortina

întotdeauna sfârșitul
lasă o pată ruginie

când pe buzele tale mușcate
învie zâmbetul

e dimineață

nu-ți fie frică

iubirea te ocrotește

Atila Racz