Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Alexia Ema Ema: caut un oraș

       Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, versuri, Versuri, Versuri, versuri, 
caut un oraș
în care totul să fie pe dos
râsul să fie tristețe
iar tristețea să fie un hohot de râs
nașterea să fie moarte

iar moartea ritmul în care inima îți bate până te naști
aș umbla decedată pe fiecare stradă
pe care aș putea să te reîntâlnesc
și abia atunci
aș simți că m-am născut
lângă tine în mormânt
***
tristețea asta va trece
și nu vreau
doar așa te simt aproape
când mi se umezesc ochii
te întorci
nu trebuie să mă atingi
ca să-ți simt degetele
nici să-mi vorbești te aud oricum
e de ajuns să plâng și
mormântul se deschide
ai tricoul puțin șifonat și după zâmbet
îmi dau seama că ai chef să dansăm
oprește-te
e miezul zilei și plaja plină
fetița noastră nu știe că sunt nebună
și nici lumea asta toată n-ar înțelege
că umbra de pe nisip
ești chiar tu

Alexia Ema Ema

RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***RESTITUIRI***

Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri, Restituiri  

IOAN ALEXANDRU
IMNUL, din IMNELE TRANSILVANIEI, 1976

Greu de rostit e Imnul, și mai greu
De încălzit această casă moartă,
Vrednic să fiii să-mbraci acel veștmânt
Pe care numai îngerul îl poartă.

Imnul, strigătul față de grai
De spaimă sacră și de bucurie
Când Mirele străvede prin perdea
Mireasa-mpovărată de vecie.

Puteri se cer grozave să despici
Catapeasma cea despărțitoare
Căci numai sângele din ceruri picurat
Poate aprinde pielea pe izvoare.


Ion Minulescu - Cu toamna in odaie


Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
https://Versuri.ro/w/tiy1
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame... "

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...


FLORIN MUGUR

Marginea de apă

Ne citim unul altuia poeme până ne vine rău
și ne rezemăm clătinându-ne de zidul ud
privindu-ne sfârșiți, desfigurați
ca după un imens hohot de râs.
Și dacă – întreabă cineva – și dacă ne-am desprins
noi înșine ca o lacrimă
din marginea de apă a bătrânului imperiu corupt?
dacă ne e tată? cum să ne omorâm tatăl?
Istoria fricoasă a imperiului
făcută din tresăriri și mușcături și desprinderi
ca istoria unui iepure turbat.
Și dacă totuși ne e tată?
Răspunde, imperiu celest!
El e măreț, nici nu ne-aude
el e stăpân pe dușmănia lui profesională
el se uită peste capetele noastre
și numără sorii teribili.
(din Portretul unui necunoscut (1980)
*

Ionel Bota: borderline. cât să poți locui o viață într-o lacrimă

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, zăpadă, în aer liber şi natură
borderline. cât să poți locui o viață într-o lacrimă
îmi purtau oasele într-o lectică a flagelatului din sărbătoarea supunerii
încercam să aflu dacă viața e aceeași astfel ascuns de ura ta
cerșind statuilor bucuria de a crede și de a fi crezut
morții mei deghizați în îngeri visau înălțarea la cer
sinucigașul nu se mai poate reinventa
sub cascheta cazonă diavolul dă cu tifla speranțelor
e un război care se poartă
pe toate fronturile
tu nu îndrăzneai să mă părăsești
așteptând al treilea cântat al cocoșului
dar era numai raiul promis gladiatorului din poemul despre femeia care te-a amăgit pe peronul verii
culege spinii coroanei și scoate-mi ochii
dumnezeu are o iesle a nașterii pentru fiecare
o groapă în care îi vei citi morții cântecul de leagăn
până când numai într-o singură lacrimă vei mai putea adormi

De la Ovidiu Bojan citire

Un bărbat e adus în fața judecătorului pentru că și-a omorât soția.
- Fapta dumneavoastră e extrem de gravă.Ce aveți de spus în apărare ?
- Domnule judecător, soția mea era așa de proasta încât m-a scos din minți și am aruncat-o din balcon.
- Incredibil ce spuneți .Ce argumente aveți ?
- Păi să vă povestesc. Locuim într-un bloc cu 10 etaje, la ultimul etaj, iar la parter locuiește o familie de pitici. Părintii au 1 metru iar copiii, cel de 12 ani, 70 de centimetri și cel de 14 ani are 90 de centimetri.
În ziua respectivă i-am spus soției:
- E teribil sa fii pitic. Săracii vecini de la parter, toți sunt așa de mici!
- Da, răspunde soția, o adevărată familie de pirinei.
- Pigmei ai vrut sa spui!
- Nu, pigmei e ceea ce are omul în piele și de la care se alege cu pistrui.
- Ăla se numește pigment.
- Mă lași? Pigment e chestia aia pe care scriau vechii romani.
- Ăla se numește pergament.
- Cum poți dragă sa fii așa de incult? Pergament e când un scriitor publică o parte din ceea ce a scris.
- Domnule judecător, vă închipuiți că mi-am înghițit cuvântul „fragment“ ca să nu mai continui discuția asta aberantă. M-am așezat pe fotoliu și am luat un ziar să-l răsfoiesc. Nici nu m-am așezat bine că apare soția mea lângă mine cu o carte în mână și îmi spune:
- Uite dragă, asta e ceea ce scrie un scriitor și se numește carte , dacă nu aveai idee ce e aia. Ia și citește ,Veranda de la Pompadur.
Iau cartea în mână și ii spun :
- Draga mea, asta e o carte in limba franceza Marchiza de Pompadour, nu trebuie să traduci numele în română .
- Asta e bună dragă, îmi dai tu lecții de franceză, mie, care am făcut meditații cu un vector de la facultate !!
- Ăla nu se numește vector, se numește lector.
- Ești prost, Lector a fost un erou grec din antichitate.
- Ăla a fost Hector și era troian.
- Hector e unitate de măsură a suprafeței, blegule.
- Ăla e hectar, draga mea.
- Ma uimești cu incultura ta. Hectar e o băutură a zeilor.
- Ăla se numește nectar, spun eu oftând din adâncul sufletului.
- Habar nu ai, eu știu sigur ca era și o melodie pe tema asta pe care o cântau două prietene în duo.
- Nu se spune duo se spune duet.
- Mă scoți din sărite, cum dracu de ești așa de încuiat? Duet e când doi bărbați se bat cu săbiile.
- Ăla se numește duel.
- Pe dracu, duel e gaura aia neagră din munte de unde apare trenul.
- Domnule judecător , aveam tunel pe limbă, dar am simțit că mi se face negru în fața ochilor și nu m-am mai putut stăpâni așa că am aruncat-o pe geam.
Liniște în sală… judecătorul ia ciocănelul de pe masă, lovește cu el puternic și spune:
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
- E clar,a fost legitimă apărare,sunteți liber. Eu o aruncam deja de la Hector

Ileana Popescu Bâldea: BUN RĂMAS, GAUDEAMUS!


Nu știu dacă literele, separat sau legate între ele, au îngeri. Nici dacă aceștia le veghează întotdeauna. Cred, însă, că înregimentarea lor în cuvinte și a cuvintelor în povești ține de ceva SF, cumva. Chiar dacă SF înseamnă Dumnezeu sau dat genetic – ca joc al unei conștiințe pe care fiecare o denumește cum poate, cum simte, cum înțelege sau cum o percepe. Și, odată scrisă, povestea merge mai departe. Pe un drum îngust sau larg, drept sau sinuos. Și, chiar dacă se oprește, trecută doar prin câteva gânduri, tot și-a atins menirea...
24 noiembrie 2019. Ultima zi de Gaudeamus. Îmi propusesem să particip la Ceremonia acordării premiilor concursului "Nicolae Velea" și la lansarea antologiei - ”Rația de libertate” – editată cu această ocazie, antologie care cuprinde 35 de proze selectate din cele trimise la concurs, proze despre evenimentele din 1989. Într-o sală generoasă, departe de vacarmul Târgului, în general, Editura Betta, avându-l ca moderator al evenimentului pe însuși directorul editurii, domnul Nicolae Roșu, s-a întrecut pe sine. Spectacolul, bine regizat, dirijând privirile noastre de la un vorbitor la altul (Gabriela BANU, Victoria MILESCU, Eliza ROHA, Paula ROMANESCU, Aureliu GOCI, Emil LUNGEANU, Nicolae GEORGESCU, Victor ATANASIU, Lucian GRUIA) a adus în prim plan autorii premiați și volumele lor (publicate de Editura Betta, ca elogiu pentru meritul de a fi căștigat acest concurs): Ana DOBRE- PELIN, ”Secretele Otiliei”, Dan TIPURIȚĂ, ”Triunghiul Bermudelor”, Geni DUȚĂ, ”La porțile vieții”, Oana Anca OPREA, „Exod în lacrima lui Dumnezeu”, Marina COSTA, ”Ocrotiți de sirene”, Tudor CICU, ”Don Quijote pleacă la râzboi”, Gabriela STANCIU PÂSĂRIN, Daniela ALBU... Premiul ”Nicolae Velea” a revenit scriitorului Florin ANGHEL VEDEANU.
Chiar dacă: ”Nu există un roman al revoluției” - (Emil LUNGEANU) și ”Literatura nu s-a cristalizat, încă, este o epocă fluidă, volantă, nu sunt genii” - (Aureliu GOCI), concursul și tematica sa reiterează faptul că încă ne întrebăm: Ce facem cu anii noștri, în ce, unde ne punem amintirile și, mai ales, câtă vreme ne rămâne pentru a vedea cum visul nu mai aleargă besmetic înaintea noastră?
Cu semnul grafic al întrebării pe pereți și în creier, am părăsit sala printre autorii aplecați asupra autografelor, printre volumele emoționate, printre privirile de culoarea adâncului împlinit. Și treptele către parter le-am coborât nu pe tălpi, nu în mâini, ci pe aripi. Aripile acelea ale îngerilor de cuvinte, împrumutate cu grație de ei, cei nevăzuți, dar aflați deasupra noastră și a tuturor lucrurilor, întotdeauna.
Am mai trecut o dată prin fața Editurii Școala Ardeleană, unde îmi lansasem cu o zi înainte volumele: „Extrasenzorial” și „Ziua care-ți trece prin minte”, le-am mângâiat cu privirea și le-am ordonat în locul acela al lor, doar al lor. Nu le-am atins, dar le-am promis că într-o zi voi povesti și despre ele. „Fiecare are un moment al său. Va veni și al vostru. Și nu voi aștepta să vă cățărați spre urechile mele și să întrebați ce fac cu voi” – am zis încet, sigur, transmițând, prin canalul energetic dintre noi, întreaga mea duioșie. Am strâns pleoapele și am plecat așa, ca un orb, amintindu-mi, ca de fiecare dată când am câte o lansare, cuvintele lui Ciprian Chirvasiu: ”Ileana, poți să să ai o certitudine. Într-o zi se va întoarce. Știu ce spun, sunt om bătrân. După ce schimbă lumea, cuvintele se întorc să se odihnească puțin… Dar acum las-o liberă, las-o să-și facă de cap!”
Am înclinat capul greu de gânduri. Zgomotul a rămas în urmă. Frigul îmi biciuia obrajii. Geanta și plasele doldora de cărți îmi tăiau parcă degetele. Un portar amabil m-a ajutat să achit contravaloarea tichetului de parcare. Din mașină zăream silueta Pavilionului cu jucării din cuvinte și suflete. Câteva lumini unduiau umbre. Bariera s-a ridicat singură. Și nu știu de ce m-am simțit, pentru o clipă, un pitic într-o mașină cât o cutie de chibrituri, o mașină care-și făcea loc pe străzi, în lumea asta mare-mică!
Ileana Popescu Bâldea
IPB / 27 noiembrie 2019

Traian Abruda‎ : pe alunecate


pe alunecate
nu săruta când
expectorezi ! - în curând
se vor încurca
în gura ta mai multele limbi
pe care le-ai crezut consumate -
nu
nu e pe dezbrăcate
e doar pe alunecate
Traian Abruda 

Daniela Marchetti: amurg

Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, versuri, Versuri, Versuri
Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber şi apăprivește cum adoarme copacul sub cerul acestei toamne de aur doar el mai lăcrimează la marginea golfului unde a îngropat Dumnezeu cuvintele unde stâncile sunt pietre funerare
îl așteptăm pe Verlaine să coboare îi dăm binețe păsării sărutăm amurgul pe frunte
refacem năvoadele apoi bântuim povestea cu un nou
capitol

***
amurg imperial

o presimțire de toamnă cu rod îmi aduce mai aproape apele râului
ceața e o mare neliniște în ținutul straniu
venea o corabie încârcată pentru orașul interzis
(- timonierul virgin nu mai era așteptat de nimeni)
debarcaderul devenise depozitul clepsidrelor uitate în manualul unei duminici
eu îl citeam pe Capek și fabrica lui de absolut ascundea pe dumnezeul lucrurilor bântuite
într-o fotografie un vârcolac se spânzura de steaua nordului eleva cu bicicleta se îndrăgostea de marinarul din cântecul de seară
el îi șoptea lunii că iubirea fusese uitată în amfora cariatidelor
călătorea spre ultimul ei exil o amintire braț la braț cu profesorul ventriloc
în ușa templului un pescăruș din alt veac invocă păstrăvii dintr-o poemă a muntelui blajin
acum a îngenuncheat umbra pe țărm iar întunericul devine el însuși un vis despre somnul nisipului alintat de povestea genezei
acum îngerul va interpreta sonata aripilor și mă va adormi și pe mine sub baldachinul acestui amurg imperial

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Un bătrân de poveste


Mâine dimineață beau apă din trei fântâni
înainte de răsăritul soarelui,
nu știu dacă voi izbuti să o deosebesc
cum fac degustând vinul.
Știu doar că un bătrân bea apă din ele
și face din asta un obicei zilnic,
unii îl consideră dus, dar el nu se lasă
și face umbră pământului.
Timpul trece și fostul prizonier de război
ce a venit pe jos acasă
luptă cu sine
și cu amintirile pe care le povestește,
i s-a făcut și înmormântare creștinească,
nevasta s-a măritat,
dar a iertat-o fiindcă a murit devreme.
Lumea lui a dispărut și ea
și a rămas doar câte o fantomă grăbită
care mai bântuie câte o casă părăsită
în care nimeni nu intră.
Credința sa în apa vieții sfințită
ce o păstrează în fiecare fereastră,
să o sărute lumina soarelui
și astfel bătrânul nu se teme,
uită de moarte.
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Dumitru Ichim: ÎN CĂUTAREA CU VISUL A LUI PEGGY DE LA PEGGY’S COVE, NOVA SCOȚIA

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare, ocean, plajă, cer, copil, în aer liber, apă şi natură
Nu știu dacă cerusem prea mult de la acest pelerinaj la locul unic din lume, unde oceanul și-a ales acest culcuș cosmic, la Bay of Fundy, dar abia acum îmi dădeam seama că fascinația unei alchimii a timpului devenise o obsesie, o ecuație cu atâtea necunoscute ce trebuia să fie rezolvată. Rezolvam una, tabla neagră se umplea cu altele în care literele grecești apăreau în trufia lor ca niște castele inaccesibile muritorilor de rând.
Oceanul începuse să mă inițieze în hermeneutica unor palimseste fluide, adică pe niște valuri vechi care fuseseră răzuite era suprapus un scris nou al valurilor. Nu știu cum să spun, dar pentru un poet sau un sfânt se pot auzi cuvinte din spatele cuvintelor. Peste cuvintele cheie, cuvintele care ascund măduva tainei care au fost scrise cu altfel de condei au fost acoperite cu alte cuvinte cu sensuri antinomice, dar puse împreună cu grija lumilor opuse care se ating poți descifra Vocea care îți vorbește când ai reușit să deschizi porțile interioare ale inimii.
Pentru Matei călătoria în Nova Scoția era un cadou pentru mine și nimic mai mult. El se bucura de ambalajul strălucitor al unui ‘’package’’ ca orice turist pentru mine era ceea ce se ascundea înlăuntru ‘’jucăria’’ pe care mi-o dorisem toată viața - descifrarea basmului lui Ispirescu ‘’Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte’’, singurul basm, zic unii, cu un sfârșit tragic în care moartea învinge. Dar orice monedă are și un revers. Pe de o parte este cantitativul valoric, numărul, atenție! numărul, valoarea în drahme a morții, dar noi turiștii ne oprim aici. Orice excursie pentru un turist este un maraton al trecerii noastre, ceva care se încheie pe raftul de arhivă al morții. Dar dacă întorci moneda pe partea cealaltă, ceeace pentru pelerin este busolă și nu valoric financiar, vei descoperi ‘’chipul’’ împăratului care transcende numărul. Acest chip e pus pe toate monedele. Oprindu-te la număr, ca să dau un exemplu de ilustrarea a pildei despre timp, ai câștigat cele cinci drahme indicate prin cifra scrisă, dar dacă transcenzi numărul prin întoarcerea pe fața cealaltă ai în față ‘’chipul’’ celui care a emis banul, chip pus pe toți banii și care dă valoare în parte fiecărui ban datorită chipului imprimat. Deci aceasta este raportul din parabola timpului trecător în relație cu ‘’chipul’’ care dă valoarea personală al fiecărui timp din ‘’totul curge’’ cu ‘’totul te înveșnicește’’. Nu e nici o filosofie adâncă în asta. Fă o translare a parabolei la timpul omului, care spre deosebire de timpul biologic, este timp de pe partea cealaltă a monedei ‘’chip și asemănare’’ al Împăratului, ‘’vaccinarea’’ omului de a scăpa de moarte tocmai prin vaccinul morții. Aici e rezolvarea ecuației enunțată din titlu ‘’Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte’’. Nimeni nu s-a întrebat și nimeni nu a bănuit că pe partea cealaltă a obolului cu care plătim pentru barcă este chipul de Rege al Pescarilor. Iată finalul unicului basm universal cu finalul oprit pe obolul morții. Dar oare Păstorul din ‘’Miorița’’ nu ne sugerează nimic spre înțelegerea acestui final ca drahmă cu valoare eshatologică.
Avusesem la hotel un vis foarte straniu care se împletea de minune cu căutările mele de a trece pe sub timp. Era ceva care nu semăna nici cu legenda celor ‘’Șapte tineri din Efes’’, nici cu Faust, nici cu Thomas Mann. Cât am putut să înțeleg din tâlcuirile la cele spuse de ocean era schimbarea numelui, dar nu doar pe cel de pe buletin. Numele care strânge în el tot răul din timpul vieții trebuia curățat, adică la fiecare rău săvârșit să faci binele și această se numește metanoia, schimbarea prin katarsis, prin focul ruperii de trecut și ‘’trecerea pe sub timp’’ cu un nume nou. Era un fel cum se face atunci când cineva e tuns în monahism. După ce este dus înapoi prin toate odăile sinelui după ce a terminat de curățat printr-un fel de purgatoriu aruncă haina veche în foc și i se pune un nou nume. Eu venisem aici ca prin frumusețea munților și prin scripturile oceanului să ajung la ‘’kalos’’ - frumusețea care mântuie, trecerea la existență, evident păstrându-o, dar purificată, la ființare în și spre ‘’to On = Cel care Este’’. Frumusețea este strălucirea arteziană de lumină a iubirii. În greacă ‘’kalos’’ înseamnă și bun, iar un om nu poate fi bun dacă nu ajunge la starea de magnetism de la te înălța în iubire prin puterea de atragere a frumosului, a nopții care năpârlind de noapte devine Kosmos=exclamare kantiană pentru cerul înstelat și conștiința liberă din om.
Venisem aici să descojesc, metaforic vorbind, ‘’capătul lumilor’’ și să-i aflu limanul să mă **întâlnesc cu Ea - era una din cele cinci fecioare cu care a intrat cu Mirele la nuntă. Celelalte au rămas în lume. Prin fiecare o căutam pe Ea, dar Ea rămăsese în camera de nuntă și ușile s-au închis cu sunet mare ca niște porți.
(continuare)

Dăian Daniel: un del de Dăian...



Un fel de Dăian cu umbră și penumbră.
Ulei pe radiografia unei clipe.
după ce dezamorsezi cronometrul
care ne ține venele legate
într-un imn ușor tragic
vom intra amândoi în sala de dans
și ne vom intona unul celuilalt
sloiurile în care vibrează
coniacul
fericirea o să ne sticlească în palme
tu îți vei răsfoi a o mia oară portjartierul
eu voi înghiți în neștire șarpele din gât
și după ce ne ferim cum putem de aplauzele carnivor verzui
ale cordonului ombilical
vom dansa ca un răsuflu acest tango cumplit
de dragoste
Dăian Daniel

Stefan Teodor Cabel :Revista Literadura,nr.14/2019


În acest număr puteți citi:
Poezie: Ion Nicolescu, Grigore Vieru, Mihail SoareRadu AndriescuCălin DengelMarin MoscuToni ChiraIonuț DumitruRamona Muller Ana Ardeleanu,Teodor DumeAlexandra-Mălina Lipară Ilona Pîrvan Ricardo Fernández Moyano traducere de Elisabeta Boțan; eseu de Mihaela Burlacu, Proză: Thanas Medi, traducere de Oana Anca Mihaela GlasuSavu PopaMarcel Vişa; umoristică Florentina Loredana Dalian; Ora de muzică, Sorin Călin (Fortele De Munca); Evocări, Florentin Popesc Tudor Cicu ( Cornelia) În Cartea din biliotecă prezintă carti semnate de: Gina ZahariaAnghel Aurel, Mihail Sălcuțan, Gheorghe Postelnicu; cronică literară semantă de Raluca FaraonDaniel LucaManuela Camelia Sava, Șerban Codrin.
La Info cultural despre Zilele Bibliotecii județene „V.Voiculescu” Buzău, Activități de la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”, Salonul de carte Noise Poetry și Aniversări scriitori buzoien.

LITEADUR.BLOGSPOT.COM

Teodor Dume în Revista TRIBUNA,nr.411 (16-31 oct.2019)

Este posibil ca imaginea să conţină: Teodor Dume

Dan Tipuriță‎ : fructele creației

acolo în ţara rece a plecării
ne-au rămas pe gânduri
nehotărâte drumurile zilelor noastre
de parcă nu răsărise încă steaua cunoaşterii
magii se rătăciseră în hăţişul filozofiei religiilor
s-au încâlcit în vechiul nostru obicei
al pizmuirii aproapelui
acum chiar şi aici
în mirajul trăirii exotice
ne lipseşte locul înţelelepciunii celulelor
nu putem fugi în universul gândirii
ne vindem rodul cugetului la preţ redus
mereu vin alţii şi ne confiscă tarabele
nouă ne rămâne numai locul gol
pentru depozitarea veşnicilor neînţelegeri
şi mai ales
a gunoaielor vocale
pe care ni le recunoaştem
ca fructe ale creaţiei

Badescu Alexia: Versuri

    Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, 
în mâinile tale măiestre
un murmur pierdut de lume
e sufletul meu
poate că mâine va plânge încă o iluzie
moartea ei nu va aparține nimănui
nepăsarea își va face din nou culcuș în craniul meu hâd
de furnică latentă
dar acum
aici
suntem doi derbedei
ce uită de toate
ce uită de ei
născuți din sudoare și scâncet de zei
în brațele tale fecunde
îmi caut iertarea

***
da iubito știu
nu ți-am mai scris demult
nebunia noastră antigravitațională era ca apa pe marte
la capătul minții
ca lupul ce urlă a pustiu
a fost necesar doar un brânci
orgoliile noastre ascuțite la maxim călcau în picioare revolte cu iz de fecioare perverse
cu rânjete strâmbe
și-acum e târziu
da iubito știu
nu am fost prea romantic
nu flori nu perfuzii nu drame-nfășate în plastic
pledez vinovat
iubirea se temea de propria-i umbră
de propriul ecou
cântam ca și nero ascuns în fierbinți
la marginea romei urlam
sunt liber sunt eu
da iubito știu


***
domnișoara era mlădioasă era sublimă
avea zvâc avea spectru avea adrenalină
picioare unduioase ca nilul
sâni mai glorioși decât grădinile suspendate ale semiramidei
învățase tehnica îmbrobodirii alături de mama ei vrăjitoare
aruncase la gunoi secvențele din copilărie
podeaua de lut frigul lipsa de afecțiune le dăduse de pomană altor copii ca pe o moștenire amară
domnișoara ducea o viață glamour
gramatica mai scârțâia dar era vedetă pe sticlă
primea săptămânal cereri în căsătorie sfaturi inutile câte-o răstignire în scris și îndemnul proletar de a se duce la muncă
se simțea în largul ei în lumea asta de prădători fără suflu
dar uneori îi lipsea ceva
inima ei era fără un minut
albastrul nu i se născuse încă

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10