Nihil
sine Deo
(Recenzie)
Teodor
Dume ni se descoperă cu eleganță și rafinament în poezie. O poezie existențialistă din care
aflăm că în viața pe lângă dezlănțuitele iubiri există prezențe nevăzute înscrise
în ordinea ei atât de firească, una
dintre cele mai răscolitoare fiind moartea. Fin cunoscător al vieții, prin
cunoaștere, experiențe și autodepășire, poetul dă prioritate în poezie
trăirilor umaniste. Sufletul asemeni umbrei este făuritorul unor imagini care
ne duc cu gândul la florile tristeții de tip baudelairean. Și poate că, asemănarea
nu este întâmplătoare dacă ne gândim că volumul anterior celui de față,Quand
les ombres traversent la rue, semnat Teodor Dume, apare la început de an 2019, în Franța.Am putea crede
că între poet și Univers există un fluid nevăzut purtând energiile creatoare,
un fluid presărat cu evenimente și trăiri variabile pe etape, reprezentat ca un
segment al existenței, mărginit de două constante primordiale: nașterea și
moartea. Evenimentele dintre cele două constante: copilăria, adolescența,
maturitatea cu încărcăturile și trăirile specifice, par să fi ordonat și
contribuit la creșterea spirituală și știința poetului de a transpune în poezie
forța ideii, a emoției, menite să seducă prin vers cititorul.Aflându-se pe un
traseu ascendent, cu fiecare carte tipărită (nouăsprezece),poetul pătrunde în abisul
metafizicii arzând etape și
ajungând la o smerenie care dă
înțelegere și greutate cuvântului, iar
eul împlinit doar întors spre înăuntru se eliberează prin ferestre deschise într-un anume loc, un loc unde nimeni
nu intră/ nimeni nu iese/Ferestre
spre marginea lumii. Alte ori
același lăuntru devine abis într-o
singură zi, ziua în care nu poate privi în ochi pe nimeni,ziua în care
propriul ochi îl analizează critic: atunci
cobor în mine precum ploaia/ peste
verdele ierbii/ îmi privescsângele/ și nu spun nimic/ deși/n-am apucat să văd/ ce mai lipsește din mine/ Lăuntrul înlăuntrului.Ca o
dominantă a viziunii poetului este prezența imaterială a sufletului. O viziune
bogat ornamentată de experiențele și trăirileunui spirit profund. Sufletul său are
răni, cicatrice, devine monedă de schimb pentru inima cuiva drag: în schimb îți voi dasufletul/Supravețuire
în doi.Deși: niciun gând nu-mi
poate schilodi sufletul/Decolmatarea
prin rugă, vomdescoperi:sub cicatricea rămasă pe suflet/ Fotografia în formă de inimă și
altfel de răni: singurătatea, indiferența, neliniștea, lacrima, aminitirile. Toate
în strânsă legăturăformează un cerc imaginar cu semnificații larg valabile, un cerc neînchis încă de acel binecunoscut:
nu pleca, tată!/În memoriam, copilăria.
Poezia este cartea de vizită a poetului atras de ideea însingurării, a
cufundării în propria melancolie sau poate că a unei dureri însoțită de supoziții, închipuiri și goluri ale ființei
care precipită versul prin reacții și
stări cum sunt: tristețe, reculegere,
uitare sau slăbiciuni aproape senzoriale. Ideea de proiecție a trăirilor
contopite trupului creează o realitate ușor astrală, o părelnicie tactilă, asumată
prin rostire și scris: câteva umbre navighează/
în zigzag prin sângele meu// din toamna care-și scutură tristețile/ peste
umerii mei/ Nu-i bai;ducându-mi tăcerea în spate/ ca pe un rucsac/Îndeajuns
cât să-mi pot grava numele;de
atunci sub cicatricea rămasă pe suflet/ simt furnicături/ Fotografia în formă de inimă; nici nu știu cine sunt/ negreala
sufletului îmi iese prin pori/ Rătăciri..
Poetul Teodor Dume, pare să fi
descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern,
zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă,
în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre
gândurile sfârșite în cuvinte: umerii îmi
sunt acoperiți cu tăcere; ambianța
calmă, destinsă: tăcere…/undeva la capăt de zi se moare/Un fel de înstrăinare; mâine e o altă zi/ pe care o umplu cu
tăcere/ Îndeajuns cât să-mi pot grava
numele. Ideea de mișcare și reculegere sunt călătoria sau căderea în adâncul
ființei, urmate de zborul tainic, folosind simboluri ale înălțării:
aripi, sus, cer, explicate în vers: zborul
cu o singură aripă/ nu-i decât zbaterea clipei/ peste tot ce va urma// chiorâș
cineva mă privește de sus/Zbaterea
clipei.Tăcere, liniște, singurătate, sunt necesități absolute ale
reveriei pentru crearea universului propriu în care-și proiectează cu îndrăzneală ființa, lăsându-ne
totușiferestre deschise prin care
să-i descoperim sensibilitatea iar acele zbateri neștiute vor elibera în
ascensiune (zbor) eul creator cu o
bucurielucid reținută, ca o rugăciune izbăvitoare pentru suflet.Poezia este
pretext de reflecție și comunicare, reconstituie din fragmente disparate un
univers liric, un univers plăsmuit din umbre și lumina însoțitoare.
Interiorizat sau exilat în singurătate poetul decelează cu tristețe și
discernământ propria memorie, recuperând și transpunând în vers, amintirile. Dorul,
iubirea, singurătatea devorantă, sunt ipostaze frecvent revelate printr-o
exprimare meditativă, gravitatea transpunerii în verstrezindu-ne întrebarea:
oare ce eveniment, ce trăire specială îl determină pe poet să aducă în sfera
firescului, cu seninătate și dezinvoltură, subiecte ca: moartea, durerea,
tristețea. Aflâdu-se într-o permanentă comuniune cu un dincolo, observăm armonia, împăcarea dar și efortul până ladificultate pe care le
întâmpină în construirea relației cu Dumnezeu. Traseul este unul sinuos, dar se
poate ghici că demersul ideatic continuă și își atinge țelul; m-am aliat cu singurătatea și/ din când în când cu
Dumnezeu/În memoriam, copilăria;par
un comdamnat interogat de moarte/ Dumnezeu se face că nu vede nimic/ Dor de mama;l-am strigat pe Dumnezeu/
nu mi-a răspuns/ Dumnezeu nu mi-a
răspuns.
Raportându-se la divinitate din
perspectiva unui cunoscător intimist trecut de faza căutărilor:privilegiul de-a ajunge la capăt/ mi-l dă panorma din sufletul lipit/ de obrazul
lui Dumnezeu/ ca un sărut/ Nu-i bai;versul devine povață: în viața
asta/ așa se bate la ușa lui Dumnezeu/ Rugăciunea
dintre respirații. Prin
această raportare permanentă la divinitate înțelegem că Teodor Dume-poetul se află în etapa întâlnirii cu Dumnezeu, un
Dumnezeu atent la fiecare cuvânt al său. Pe parcursul lecturii vom întâlni o
superbie a morții din care nu lipsește credința și speranța aleatorie, că mai
presus zbaterilor umane există și un hazard al unui alt fel de împlinire, o împlinire a bucuriei prin cuvântul scris. Simplificând
pot spune că am reușit să identific trecerea comună dar cu folos a timpului
drept temă a poeziei dumiene. Fie că ne vorbește de revărsările unui azi înspre ieritrecând
prinanotimpul primenirii ființei niciodată pierdutcopilăria, cu reveniri în prezentul gânditorului matur, sensibil,cuminte (citat din prefața de Atila Racz) și culminând cu moartea (viitor), poezia lui Teodor Dume este înnobilată de binecunoscut
dicton latin: Nihil sine Deo.
