Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ion Calotă: revista Monitorul de poezie,nr.14,ian.2020


Cele mai frumoase poezii ale lunii ianuarie, dintre cele pe care noi le-am monitorizat, sunt publicate acum în noul număr al revistei "Monitorul de Poezie"!
Veţi descoperi în această ediţie poezii de colecţie scrise de: Sorin Dananae, Anan de Amiranda, Aurel PanteaMugur GrosuDaniela Toma, Ionuţ Calotă, Ion CristoforArtiom OleacuEugen PohontuBarbu MarianTeodor DumeIulia TomaLeonard AncutaNicoleta CrăeteGabriela Ana BalanValeriu Dg BarbuElena Lucia Spatariu-TudoseDorin CroitorMaria VasilescuFlorin GolbanAdi FilimonGavril BaleAny TudoranMarilena ApostuCarmen-Maria MecuOana Putina, Ionuţ Dumitru, Savu PopaCostel StancuStefan MoldovanIonuț-Tiberiu Balan, Mugur Dumitriu, Maxim CioranElena Katamira‎, Ildi SerbanBota Lucian-VictorBogdan Gagu IndartMihaela Borzea şi un In memoriam Geo Bogza. Veţi găsi şi un editorial pe subiectul premiilor literare, o traducere realizată de Ionuţ Calotă din poezia poetului nigerian Chinua Ezenwa-Ohaeto, semnale de carte semnate de Daniela Toma despre volumul lui Eugen Pohonţu şi Comsa Pompiliu despre cărţile lui Nicolae Mărunțelu şi desigur Colecţia de metafore, dar şi o rubrică nouă cu poezia votată în Cenaclul maximinist. Sunt sigur că v-am făcut curioşi.
Citiţi şi distribuiţi o revistă altfel!

Miloş Petru: Epigrame


1.
La o clinică privată
Unde n-a lipsit nimica,
A născut frumoasa-i fată,
Tare scumpă...nepoţica.
2.
Bunicului
,Imagini pentru epigrame
Moşule, când nu mai poţi                                     
De eşti trist şi dacă sângeri,
Că-s adevăraţii îngeri.  
Îți revii lângă nepoți                                                                        

3
.Mie care mă apropii de trei sferturi de veac.
Deşi-s bătrân, eu am un crez,
Că viaţa nu-i atât de scurtă,
Noi suntem astăzi la botez,
Şi-aş vrea să ne-ntâlnim la nuntă.

Armina Flavia Adam: Poezii pentru copii

Câteva poezii de iarnă pentru copii, din volumul„Cuib de rouă”, Ed. Nico, 2015.
FULGII CERTĂREŢI
A tot nins, şi-a nins, şi-a nins...
Albul peste tot s-a-ntins!
Pe căciulă şi palton,
Fulgii fac pe rând planton.
Cu bundiţe, rotofei,
Zgribuliţi şi vai de ei,
Înarmaţi cu fes şi şal,
Au sămânţă de scandal:
-Ia te uită! Cât tupeu,
Să te-aşezi în locul meu!
De-ai fi fost mai educat,
Altul ţi-ai fi căutat...
-Etichetă nu-i pe el...
Ori mă crezi mai orb de fel?
Nu te supăra! Parol:
Ăsta-i post de protocol!

ŞI IARNA VISEAZĂ
Ce visează iarna, oare?
O ceşcuţă de cicoare,
Mere coapte-n jar de fag,
Ouă Kinder la cofraj,
Nori de puf şi frişcă albă,
Stropi de soare, flori de nalbă,
O-ngheţată de fistic,
Trei cafele la ibric
Sau o plajă însorită,
Cu spinarea rumenită?
O cunosc de mult, vă spun –
Ea visează că-i Crăciun!
FULGII NECIVILIZAŢI
După soi, mai mari, mai mici,
Fulgii, ţepişori de-arici,
Gheme de surâs şi nea,
Cad din bolţi de peruzea.
Rumeni, încotoşmăniţi,
Cu bocancii îmblăniţi,
Fac o zarvă, zici că-s roi
De albine, în zăvoi!
-Mai încet, dragi fulgişori!
Aţi căzut de-atâtea ori –
Niciodată n-aţi uitat
Să zburaţi civilizat!
PRIMA NINSOARE
Au căzut cu-nverşunare
Mii de fulgi cu-obraji crestaţi,
Peste ape şi ogoare,
Peste codrii marmoraţi.
Alb e cerul de splendoare,
Nu respiră niciun vis,
Dau ferestrele în floare
Şi-i parfum de Paradis.
Doar o cioară sclifosită,
Croncănind pe limba ei,
Sparge liniştea, grăbită:
-De Crăciun, eu vreau cercei!
Este posibil ca imaginea să conţină: text care spune „Armina Flavia Adam CUIB DE ROUĂ POEZII PENTRU COPII EDITURA NICO”
Armina Flavia Adam

Simona Serban: Tata


n-a avut timp să fie fericit
ne-a crescut
între serviciu și câmp
-apoi s-a dus-
ca un oftat
pe care altădată
îl ținea ascuns în pumn
și îl arunca în sobă
cu lemnele de brad
ce teamă
să nu-i deschidem palma
unde linia vieții îi sângera
printre bătături
odată m-a rugat
să-i scurtez sprâncenele
și
timp de o tăietură
mi-a privit inima
în lama foarfecii
abia atunci i-am văzut ochii
și cine știe câți ani
și-a petrecut tata
în spatele lor
în verdele acela al tăcerii
unde a început încet
să moară
Simona Serban

Domşa Lucian: Aneta (part.29)


Zamfira se dădea de ceasul morții că i se prăpădește feciorul și nu știa ce să facă și pe ce să pună mâna. Într-un târziu s-a așezat în pat, lângă Petrișor, cu mâna stângă îl mângâia pe cap iar cu cealaltă îl masa ușor, pe tâmplă, iar băiatul era chircit de durere și galben la față. „Dragu’ mamii, dragu’ mamii”, se tânguia pierdută femeia, când a apărut într-un suflet Aneta. A alergat la părintele Rodion, la telefon, să sune, să cheme salvarea de la spitalul din oraș. „O să vie salvarea tu, mică, să-l ducă la spital. Io o să mă duc cu el!”, zise fata hotărâtă. „Dumitale, mică, să stai acasă, cu copiii și cu animalele”, îi mai spuse ea mamei sale. Zamfira a vrut să spună ceva, dar nu a reușit și a izbucnit în plâns. „Copiii” erau cele două surori gemene Aurica și Adelina și Vasilică, mezinul. Așa erau ei alintați de către frații lor mai mari, dintotdeauna.
Era deja seară, curent nu era peste tot în sat, iar ei stăteau împreună, în odaia din față, la lumina slabă a unui lămpaș cu petrol, așteptând să vină salvarea. Aneta a luat-o deoparte pe mică-sa, ca să n-o mai vadă cum se văicărește, și i-a zis să pregătească cele de trebuință pentru spital. N-a fost niciodată internată într-unul, dar știa unele lucruri de la Viorica, muierea lui Aurel, care era asistentă medicală acolo. “Pijamaua aia curată, din fioc, că nu să cade să să ducă acolo în hainele de lucru, un ștergari curat, un sopon, o liungură, o furcuță ș-o brișcă. Șî ștrimfi curați”, i-a zis Aneta maică-sii. Femeia a înțeles și a început să le pregătească, mai mult pe pipăite, la lumina unei lumânări. Fata s-a dus în odaia cealaltă să-și ia alte haine și să se pregătească și ea de plecare. În mai puțin de o oră, în liniștea nopții s-au auzit sirenele de la salvarea venită în sat, la ei acasă, ca să-l ia pe Petrișor. Era ceva nou, pentru toți. În scurt timp locul s-a umplut de săteni curioși, atrași de luminile de la girofarurile de pe mașină. Peste tot se auzeau întrebări: „Ce s-o-ntâmplat?” „Cine-o murit?” „Pe cine duce duba?” „Ce-o făcut?” “Aiasta-i mașina de la miliție?” „O vin’t după copilu’ lu’ Mătrăgună!”, zicea o muiere bătrână, din mulțime. Alta, cu o năframă neagră-n cap și cu un sfetăr gros de lână în spate, a zis că „Ba nu, că o vin’t să-l ducă să-l bage la beci că n-o dat cota anu’ trecut”. Nicu A lui Țolea, vecinul lor, ieșit și el afară, s-a luat de oameni. „No ce-i baiu’? Ce staț tăț gură cască? Ce v-aț adunat aicea ca proștii? Ian mereț acas’! Copilu-i beteag, trăbă dus la spital! Ce, n-aț mai văzut beteșug la nime’? ”
Din salvare au coborît o doctoriță în halat alb și doi brancardieri ce duceau o targă. Au trecut prin mulțimea adunată la poartă și au intrat în curte. Aneta era afară din curte, lângă poarta cea mare, împreună cu Vasilică, mezinul. A luat-o în primire pe femeia în halat alb și a condus-o spre casă. Între timp a venit curentul, și era mult mai bine că aveau lumină. Zamfira a ieșit în tărnaț, roșie la față, cu ochii plânși, și le-a zis celor doi brancardieri „No bine c-aț vin’t”, iar unul dintre ei i-a răspuns „Bine v-am găsât, tu Nană”, apoi le-a zis să intre-n casă, în odaia aia din față, că acolo e bolnavul. Doctorița în halat alb a intrat prima și s-a așezat pe pat, în fund, lăngă Petrică, și-a scos stetoscopul de la gât și a început să-l consulte. Ceilalți, stăteau toți în picioare, în jurul patului și pe lângă ușă, așteptând parcă o vorbă bună, de încurajare din partea acelei femei. Însă femeia își vedea, liniștită de treaba ei, îl punea pe pacient să respire, să inspire, să tușească, după care a scos din buzunar un termometru și i l-a pus, lui Petrișor, subsuoară, zicându-i cu o voce calmă să-l țină acolo, strâns, câteva minute ca să-i ia temperatura. După care, s-a uitat către Aneta și i-a zis fetei: „Povestește-mi, te rog, ce s-a întâmplat.” Aneta a început să povestească, cu vocea ei fermă, cum s-a întors frate-său de la sapă cu arșăul, de la jie, cum i s-a făcut rău, dintr-o dată, și a început să vomite lichidul ăla gros și verzui. Ascultau, tăcuți, cu toții, doctorița, brancardierii, Zamfira și copiii, iar la finalul povestirii, femeia în halat alb a scos termometrul de sub brațul lui Petrișor și s-a uitat atentă la el, și a zis, încet, ca să audă doar ea, “treizeci și șapte de grade și jumătate”. După care s-a ridicat în picioare și le-a spus celor doi brancardieri că bolnavul trebuie dus la spital. Petrișor s-a ridicat, încet, în fund, și le-a zis că poate să meargă pe picioarele lui până afară, la mașină, iar unul din brancardieri l-a ajutat să se dea jos din pat, ținându-l de mijloc. Copilul se deplasa încet, prin curte, sprijinit de brancardier, până a ajuns la poartă, lângă salvare, unde era plin de oameni. În spatele lui venea Aneta, cu o geantă în mână în care a pregătit haine și lucruri pentru spital, urmată de doctorița și celălalt brancardier care ducea targa goală. Oamenii de afară se uitau mirați la Petrișor, care venea încet, galben la față, direct spre ei, și la brancardierul care-l sprijinea și care făcea semne cu mâna către ei ca să se dea la o parte din calea lor: „Faceți loc, oameni buni! Dați-vă la o parte!” L-au ajutat pe bolnav să se suie înăuntru, în salvare, în spate, iar Aneta și doctorița în halat alb l-au urmat imediat. Cei doi brancardieri au luat loc în față și au pornit mașina, un TeVeu vechi de mai bine de zece ani, și au luat-o, încet, spre oraș. Lumea adunată în fața casei Zamfirei a început să se împrăștie pe la casele lor, iar ea a rămas afară, singură, în curte, în întunericul nopții, plângând încet...
Salvarea a ajuns destul de repede la spital. L-au dat jos pe Petrișor și l-au dus într-un salon de urgențe. Era o încăpere mare, aglomerată, cumulate paturi, în care mirosea a clor și a dezinfectant. Băiatul a fost pus în singurul pat liber, undeva în partea dreaptă, lângă geam. Pe Aneta nu au lăsat-o să intre, i-au spus să aștepte afară, pe hol. În salon era o lumină slabă, ștearsă, iar majoritatea bolnavilor dormeau. Petrișor stătea în pat, întins, destul de speriat și confuz, și nu știa ce trebuie să facă. Nu a mai fost niciodată într-un spital, pân-atunci. Îl durea stomacul, îi venea să vomite dar nu mai avea ce, și nu putea să doarmă. Spera să vină cineva să-l vadă.
Aneta s-a așezat pe un scaun, undeva pe holul spitalului, încercând să se obișnuiască cu mirosul înțepător de clor. Se afla pentru prima data într-un spital, și era destul de curioasă să vadă mai multe, acolo, înauntru. S-a făcut deja noapte, s-a lăsat liniștea, iar lângă fată mai erau câteva persoane care așteptau, la fel ca și ea. Unul, mai în vârstă, dormea întins pe două scaune lipite unul de celălalt, și sforăia zgomotos, destul de aproape de Aneta, iar alții doi, ceva mai tineri, jucau cărți și râdeau tare. Mai încolo, o femeie mărunțică și îndesată împreună cu un bărbat la fel de mic de statură, mâncau pâine neagră cu parizer și muștar, și ceapă, pe un ziar unsuros și mototolit. Beau apă minerală dintr-o sticlă de Borsec și râgâiau satisfăcuți, iar în scurt timp, mirosul de ceapă a ajuns până la Aneta. În față erau toaletele pentru pacienți, în stânga cea pentru femei iar în dreapta cea pentru bărbați. Într-unele momente, Aneta parcă simțea un vag miros de urină stătută. Era neliniștită, încă nu venise nici un cadru medical să-l vadă pe Petrișor, dar ea era hotărâtă să stea acolo toată noaptea dacă era nevoie. Nu avea cu ce să meargă acasă la ora aia târzie, cursă avea abia de dimineață. S-a așezat mai confortabil pe scaun, și-a lăsat capul pe spate, a închis ochii și a început să viseze.
Petrișor nu știa ce să facă. Stătea întins în pat, se uita când în tavan, când în salon. Aproape toți pacienții dormeau. În celălalt capăt, lângă ușă, era un băiat cam de-o vârstă cu el, care stătea în fund, rezemat de o pernă și se uita în gol. Avea părul negru, zburlit și era îmbrăcat într-o pijama verzuie. La două paturi distanță de el, dormea un om gras, întins pe spate, îmbrăcat într-un tricou soios, găurit, și sforăia îngrozitor de tare. Un altul, chiar lângă patul în care stătea Petrișor, sforăia la fel de zgomotos. Omul avea pe el o pijama ponosită, murdară și era în fundul gol. Pătura cu care trebuia să fie învelit era mototolită și căzută undeva, la picioarele lui. Dinspre el venea un miros acru de transpirație și grajd. Petrișor ar fi vrut să deschidă geamul, dar nu îndrăznea, și încerca să respire pe gură. Se abținea destul de greu, îi venea să geamă, de la durerea ascuțită din stomac, dar oricum nu l-ar fi auzit nimeni și nu se cădea pentru că era bărbat. Iar bărbații nu plâng și nu gem niciodată. Absolut niciodată! Așa l-a învățat Nea Ion când trăia. Oare ce-ar fi făcut ticu-său dacă era și el acolo, în acel salon? Cum a rezistat dumnealui, în lagăr la ruși, atâția ani, așa trebuie să reziste și el, Petrișor, fiul său, câteva nopți, în salonul de spital, până se va face bine și se va duce acasă. Găndul la ticu lui parcă îi mai domoli durerea din stomac, și reuși să zâmbească. Apoi adormi, respirând aerul greu, cu capul întors spre geam...
(VA URMA)

Spiridon Maleficul‎ : Trecutul care vine


O nouă dimineață,
un alt trecut care vine,
luptând pe un drum prea aproape,
sau mult prea departe,
pentru astăzi îmi amintesc
lacrimile amare de cădere,
Ți-am văzut ochii în frunze de chihlimbar,
ți-am auzit plânsul în repaos,
mi-am băut lacrimile cu apă,
am simțit urmele tale în carne,
toate aceste momente
atunci când confortul a trecut,
iar lumina zilei îndepărtate
mă încântă cu melodiile ei goale,
Și amândoi știm
că durerea ar crește prin mine
dar ne-am preface că solurile vor înflori
din momentul în care ne întoarcem spatele...
Spiridon Maleficul 
25.01.2020

Daniela Marchetti: potir de început


trebuie să știi
pentru cine plângi
pentru cine râzi
pervazul unei înserări
găzduiește porumbelul
are în cioc litera dar în memoria frunzei dospește
ziua de mâine
acum o rândunică planează
spre strugurii podgoriei din ceruri
e primăvara amintirilor
și a miresmei teilor în floare
în timp ce strig se face ecoul tot mai mic
până când și el devine
o biată literă negociată
strada mă duce spre centrul medaliei
cerul dintâi s-a spart
cerul al nouălea ține lumea intactă
în potirul începutului
dacă aș visa pecetea
visul ar dobândi suflet -
ție-ți dedic
dălțile scribului...
în piramidă vântul de miazăzi cântă
prin aortele cariatidelor
șarpelui regal i se face sete
și caută golful marelui Unu
țipătul păsării
nu-l mai aud
decât vânătorii clipelor
poleind drumurile pădurii
cu o altă poveste
ultima zeiță gângurește catrene în grădina deliciilor

/ Michel Chevalier - versuri în traducerea Amaliei Achard


Munţii Arrée*
- Stellamaris / Michel Chevalier -
Cuprinde-n braţe cerul coline verzi şi mlaştini,
Păduri fără de seamăn… o, suflete, te clatini?
Iubesc aceste plaiuri, emoţia mă-neacă,
«Realul», «Irealul» aceleaşi straie-mbracă!
Cuprinde-n braţe cerul coline verzi şi mlaştini,
Păduri fără de seamăn… o, suflete, te clatini?
Un vis se face visul, şi spaima nu-l înfrână,
Legenda prinde viaţă şi poţi s-o prinzi în mână!
Atâta feerie pe celticele locuri
Că inima tresaltă parcă jucând pe focuri;
Iubesc aceste plaiuri, emoţia mă-neacă,
«Realul», «Irealul» aceleaşi straie-mbracă!
În câmpul sterp vezi, seara, trecând korrigi în bandă
Râzând, cântând, dansând întro lungă sarabandă;
Iar uneori, pe mlaştini – şi-adoarme cine-o vede -
Cu pletele de aur – o zână se-ntrevede!
În câmpul sterp vezi, seara, trecând korrigi în bandă
Râzând, cântând, dansând întro lungă sarabandă;
În horă de te cheamă, măsoară-ţi bine-avântul,
De nu rezişti, renunţă, căci ei fug precum vântul!
Vor fi şi unii sceptici s-o pună la-ndoială,
Şi totuşi bucuria, credeţi-mă,-i loială,
Iar uneori, pe mlaştini – şi-adoarme cine-o vede -
Cu pletele de aur – o zână se-ntrevede!
E-un vis? Adevarat e? Când mă trezesc cocoşii
Eu încă mai simt focul din buzele ei roşii:
Ce chin, ce bucurie, un spin ce-n suflet creşte,
Launtrică - o rană, şi arta-mi se trezeşte!
E-un vis? Adevarat e? Când mă trezesc cocoşii
Eu încă mai simt focul din buzele ei roşii;
Prozaică e lumea pierdută pe vecie
Dar zi si noapte-n minte, mie mi-a rămas vie,
Şi nu mai sunt acelaşi, gândirea mi-o blestem:
Nu-mi pot cânta cuvântul, decât printrun poem!
Ce chin, ce bucurie, un spin ce-n suflet creşte,
Launtrică - o rană, şi arta-mi se trezeşte!
(traducere de Amalia Achard)
* Munţii Arée sunt un bătrân lanţ muntos din Bretania occidentală, făcând parte din masivul armorican.
***
Les Monts d'Arée
Collines et marrais que le ciel bas tutoie,
Haute selve enchantée où mon âme se noie,
Que j'aime ce pays magique, plus qu'aucun;
Car "Réel", "Irréel", là-haut, ne font plus qu'un!
Collines et marrais que le ciel bas tutoie,
Haute selve enchantée où mon âme se noie,
Le rêve s'y fait songe, et, sans s'effaroucher,
La légende y prend corps, on pourrait l'y toucher!
Nombreux sont les hauts lieux, en la terre celtique,
Nul autre n'est si près du royaume féerique;
Que j'aime ce pays magique, plus qu'aucun;
Car "Réel", "Irréel", là-haut, ne font plus qu'un!

L'on croise les korrigs, chaque soir sur la lande,
Riant, chantant, dansant en longue sarabande ;
Quelquefois, sur la marre - et qui la voit s'endort -
Une fée apparaît, peignant ses cheveux d'or!
L'on croise les korrigs, chaque soir sur la lande,
Riant, chantant, dansant en longue sarabande ;
Ils n'ont peur des humains, les invitent souvent;
Il faut être endurant, ils courent tel le vent!
Les sceptiques riront, disant "c'est une fable",
Mais pourtant, croyez-moi, quelle joie ineffable,
Quelquefois, sur la marre - et qui la voit s'endort -
Une fée apparaît, peignant ses cheveux d'or!

Est-ce un rêve? Est-ce vrai? Car, quand je me réveille,
Je sens encor le feu de sa lèvre vermeille:
Quel tourment, quel bonheur en mon cœur; c'est un dard,
Une blessure intime, et s'éveille mon art!
Est-ce un rêve? Est-ce vrai? Car, quand je me réveille,
Je sens encor le feu de sa lèvre vermeille:
Ce monde prosaïque à jamais s'est enfui,
Je vois le petit peuple à présent, jour et nuit,
je bannis ma raison, je ne suis plus le même,
Je ne puis plus chanter autrement qu'en poème!
Quel tourment, quel bonheur en mon cœur; c'est un dard,
Une blessure intime, et s'éveille mon art!

"Histoires d'Armor et d'Argoat", recueil signé Stellamaris / Michel Chevalier

Mioara Băluță: versuri


avem timp de pierdut sau, cine știe, clipind de câteva ori
vom spune răspicat: nu avem altceva de făcut.
aici e totul.
așa cum nicio întâmplare nu are miezul diferit de al alteia,
fiecare om se simte în siguranță cu întunericul lui
însă doar atunci când o așchie de lumină i se va strecura aproape de inimă și toate umbrele se vor închide înăuntru
pentru că nu vor mai avea unde să se ducă
va veni și ea
să cântărească pâinea și să termine vinul,
cu privirea unui copil dornic de atenție va zâmbi
și ne va răscoli, lâsând în urmă totul
ca după o explozie

Silvia Bodea Salajan: versuri

VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, 

                                              A VENIT UN ÎNGER                                                                                    
a venit un înger și mi-a spus
că dincolo este doar pace

că prăpastia dintre bine și rău
tot mai adâncă se face
că Dumnezeu
ridică poduri peste care vor trece
doar cei cu uleiul nerisipit
iar din stânca-ndurării cu chipul cioplit
izvoarele o să sece
mereu
doar eu în disperarea tăcerilor
ștergeam cu mirul lacrimilor
urma pe drumul crucii
și mă regăseam între pruncii
nenăscuți
și nu eram decât o geană de lună
pe-un căpătâi de noapte
uitată
TRANSFIGURARE
De ce-aș fi trist se întreba poetul
Și înșira motive tot mai multe
Fotografia de profil a Silviei Bodea Salajan, Este posibil ca imaginea să conţină: Silvia Bodea Salajan, zâmbind, ochelari de vedere
Dar dincolo de-atâta fericire
Tristețea răzbătea peste cuvinte
Că arde nepăsarea-n crematorii
Cele mai minunate înfloriri
Iar deznădejdea crește-n poarta firii
Pe voalul nenutitelor nuntiri
Când bate toaca jalea lumii toată
Cum să nu fii cu lacrima pe tâmple
Că vrerile nicicând n-o să mai poată
Să lase fericirea să se mai întâmple
Poetul poposește-ades la poarta
Unor atâtea nopți de insomnii
Că mari orgolii i-au jefuit soarta
Și i-a lăsat speranțele pustii
Oare va mai cânta despre iubire
Când din vioară-i a rămas doar scrumul
Ori se va-nchide-n lacrima neplânsă
Ducându-se alăturea cu drumul
Nu nu va fi nimic din toate acestea
Ci va lupta cu morile de vânt
Si va sluji și cerul și pământul
Prin viața transferată în cuvânt

Tei George: Năluca

VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI, VERSURI
De dimineață s-a stins o nălucă,
Dar azi-noapte, căutând o stare,
Dintre gânduri s-a desprins o ulucă
Să mai intre puțină răcoare.
Umbra trecuse și cocoșul cânta –
Ipocritul mâncase grăunțe!
Mâna cerea, refuzând-o pe Sfânta
Că știa numele să-mi pronunțe.
Timpul trecea împletindu-se-n ore
Și gândeam: toate-mi sunt împotrivă!
Doar pământul își dorea să devore
O poveste aflată-n derivă.
Și căutarea căzut-a pe gene,
Nici nu știu cât și cum ea rămas-a!
Dar din clipa aceea Diogene
Mi-a lăsat felinarul cât casa...
Tei George

Stefan Teodor Cabel: picături de viață


Fotografia de profil a lui Stefan Teodor Cabel, Este posibil ca imaginea să conţină: Stefan Teodor Cabel, ochelari de vedere
Un soare cât o inimă de mamă                                                   
Un zâmbet cât un Guliver în țara piticilor
O iertare cât o naștere
Un sărut cât un izvor de ambrozie
O mângâiere cât un zefir
O privire cât un pod peste strâmtoarea
Gibraltar

Picături de viață...

Ionuț-Tiberiu Balan: debut revistă

DEBUT REVISTĂ, DEBUT REVISTĂ, DEBUT REVISTĂ, DEBUT 
***
sînt o locomotivă
trag durerea lumii după mine
pînă la capătul liniei
plîng în limba moartă a locomotivelor
pe abur
iar niciun vagon nu mă aude
am rămas ultima locomotivă
și trag durerea lumii după mine   

***                                                                                                                                                                           
eu îl port pe Hristos în piciorul drept
după ce am sărit gardul

iar un cui mi-a spulberat talpa
am poluat sîngele marilor iubiri
iar singurătatea nu omoară doar bătrîni de prin aziluri
***
ultima rugăciune am ridicat-o spre cel ce nu aude
înainte să fiu băgat în pămînt
am luat cîțiva pumni din grămadă
și i-am băgat prin buzunare
am fugit de tine
dar tu m-ai așteptat mereu pe banca
din care mi-au făcut nenorociții sicriul
numai tu ai crezut că sînt poet
astăzi poetul e piatră pentru floare
Ionuț-Tiberiu Balan

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10