Geo Galetaru: Cineva schimbă regulile

a trecut și asta
și a trebuit să vorbesc
dar cheile erau la locul lor
un fel de apoteoză a mâinilor crescute din ceață
ca niște orfelinate aduse la suprafață de o respirație atroce
da
a trecut și asta
am crezut că îmbătrânirea e înserarea aceea blândă
care crestează scoarța copacilor
și împinge păsările spre malul acela albastru
din care se aud uneori tristeți definitive
un fel de cor al pădurilor învinse
a trecut și asta
și am învățat să mergem împreună
cu ochii închiși
în pauza dintre două ninsori
ca și când
ca și când
cineva schimbă mereu regulile
și noi încă nu am aflat

Viorel Boldiș: Mamele noastre din țară

Voi ştiţi din ce-s făcute mamele de copii plecaţi prin lume?
Ele nu sînt aşa ca celelalte mame, ele au ceva mai anume:
Le-a pus Dumnezeu în sânge şi-n carne şi-n oase,
nişte mirodenii de-ale lui, secrete şi miraculoase.
Că altfel, cum oare-ar putea rezista trupurile lor
să nu se prăpădească de atât amar şi de atâta dor?

Voi ştiţi în ce măsoară timpul mamele lăsate singure în ţară?
În concediile noastre de Paşti şi de Crăciun, şi în ăsta din vară.
Între ele, mamele aproape că nici nu trăiesc, stau aşa şi aşteaptă,
doar doar se va-ntâmpla o minune şi vom bate la poartă.
Că altfel, cum oare ar putea rezista trupurile lor
să nu se prăpădească de atât amar şi de atâta dor?

Oh, Doamne, de ce nu te-ai născut şi de ce n-ai murit în fiecare zi?
Că aşa am avea doar Crăciun şi doar Paşti şi musai ne-ar fi
să ne întoarcem acasă mai des, sau, de ce nu, chiar de tot.
Voi ştiţi de ce mamele noastre încă mai pot?
Că altfel, fără ele, am pieri printre străini,
am fi ca şi pomii-ncărcaţi, dar fără rădăcini.

Viorel Boldis

Carmen-Maria Mecu***

hai să facem lucruri simple
să cojim foarte atent o portocală
să ne tragem cu grijă șosetele

dumnezeu s-a plictisit de vorbele noastre mari
îl împiedică la mersul pe ape

Elena Volcinschi:Sub limpeziri celeste

Purced cu pas de dor prin fire de lumină,
Calc treptele-abrupte ce urcă pân’ la nori...
Mă scald-n albii de brumă și-n astă zi senină,
Și apoi alerg spre crângul ce-i împlinit de flori.
Ascult un cânt sublim-murmurare de Apus
Și simt gonind prin mine, turme de armonie...
Pe iarba vălurită trupu-mi întind sedus
De alintul ce-mi contemplă porii în simfonie.
În grațiile lui simt că mă vrea și vântul...
Mă mângâie cu boarea-i gingaș-despletită...
Sub limpeziri celeste, unde surâde cântul,
Iubirea mă inundă și nu se vrea oprită...
„Să o opresc? Nici vorbă; cum să vreau?
O las ca să m-afunde cât poate în visare...
S-alerg cu buze aprinse de picioare sau,
Să mă împleticesc prin ierburile-n chemare”?

Vol.LA MARGINE DE AMURG-2014

Marin Rada:Izvoare

Am mai pus trei lalele
și o cană de lut într-o glastră...
ca o fata - morgana
trece plină de flori
primăvara
pe la fereastră

n-am voie să - i spun
vorbe dulci la ureche,
primăvara își scoate la drum
câteva flori de crin
nepereche.

eu privesc de la geam
într-o grea izolare...

pe ușa mea
e un lacăt de frunze verzi
cu o cheie de floare.

Meravei Mihaela:azi m-ai locuit

cum Dumnezeu mă locuiește zilnic
înălţând în mine o flacără
densă și virtuoasă
ardere întreținută cu untdelemnul iubirii
azi m-ai locuit

m-ai aprins ca pe o întrebare rătăcită-n neant
încadrându-mă pe elipsa cosmică a adevărului

unde ești tu este curatul cel mai adânc

Mihaela Meravei
„Semantica luminii”, Editura Ex Ponto, 2019

Viorel Birtu Piraianu***

am întârziat printre crengile sufletului
prea mult
puteam să cobor într-o zi
am ales asfințitul
ochii tăi, tainic descânt
era demult
nu-ți amintești ultimul cuvânt
atâtea nopți
eu căutam să fac din noapte zi
într-un sărut

George Sangortya:Cortegiu

Și simnt o tăcere apăsătoare
În jurul meu roiau fluturi negri
Pe acest drum ,fără de întoarcere
Ceva îmi arată calea în cortegiu
Dar sunt gândurile mele
Care s-au făcut scrum
Fiind chipul meu angelic
Dar ,imi simnt moartea care îmi dă târcoale
Ca sa-mi ia și inima iubită
Și din morți, nici un sentiment
, nu o să mă mai scoale
Că eu pe lumea asta am fost pana mai ieri
,o dragoste rătăcită

Știu că cei ce ,mă vor privi

În lacrimi îndurerați

Nici florile, nu mă vor mai învia

Dar catafalcul meu ,din esență tare

Și mi de candele, ce îmi ard triste

Sunteți lângă mine acum

Chiar daca destinul doare

Dar nu priviți în urmă

Acum sunt, doar o legendă

S-au poate......

O amintire din trecut

Și preoți, îmi cântă un ultim cântec

Omagii, ce mi se-aduc

Acum ,că îmi sunteți alături de mine ,pe ultimul drum

Dar știu .....

Că nu am vrut să plec ,atât de repede

-

Si-acum în ultim ceas
O ultimă despărțire
Mulțimi în jurul meu, mă plâng
Și valuri de lacrimi ce mă udă
În mine ceva se stinge
De departe, moartea mea privește bucuroasă
Dar nu cu o coasă
Cu un pahar de vin
Să îl bea în memoria mea
Și-n slujba adomirii mele, în cele veșnice
Mirosul de tamaie, ce se resimte în cortegiu
Coroane de flori, ce-mi vor îmbrăca mormântul
Peste piatra de mozaic
Totul se va pierde cu mine într-o tăcere
Și salve de tun se vor trage
În memoria mea....

-

Iar trupul meu fără de viață

, ce coboară în mormânt

Și lacrimi ce-mi sună a jale

Și câte vor mai plânge în suspină

Pe buzele tuturor, tremurând cuvinte

Peste al meu loc de veci

Scriind cu litere mari

,numele meu pe crucea de lemn

Dar câți vor înțelege

Că cei ce m-au iubit

Le voi apărea în vise

Și mă vor închide , în întunericul rece

Capacul peste mine se va pune

Dar știu ,că timpul nu iartă

Iar cei dragi mie ,mă vor regreta

Că Dumnezeu, mă vrea lângă el

***

Acestă poezie mi-am dedicat-o pentru mine ,când voi pleca din această lume și îngerii mă vor plânge !

Verganom / București 2020. Autor George Sangortya

Radu-Andrei Popa:îndoiala e o pasăre plecând

prin norii ăștia de granit
se-mpung fulgerele în tunete
peste bulgării de pământ
ploile cad și hrănesc
din soare curg pene negre și lungi
un zgomot de gheare pe tablă
ciocul pică-n cărări

și ochii se privesc mutând sentimente
aici mulțumesc spre răsărit
îndoiala e o pasăre plecând
strângând sub aripi dureri și trecut
iar ploile pică-nspre cer
ca lacrimi aruncate spre lumină
-sting lumânarea și dorm-

pe mâinile mele am șoapte de zeu
și sângele freamătă speranță
cum aș putea cădea din picioare
când respirația mă duce spre calm
-paltonul se-fășoară ca un stindard-

prin norii ăștia de granit
păsările continuă să zboare
din tunete și fulgere și sânge de zeu
lumina devine un soare
lumea devine univers trăind în caiși
și fericire infinită într-un inel

Vasile Ionac: ***

În satul meu cu puricii pe masă,
Se bea în salturi numai vin acrit;
Când s-or întoarce și păduchii-acasă,
Să vezi ce ne-om lăți la ospetit.

În satul meu cu fete drăgăstoasă,
Copiii se cam nasc din sens oprit;
Și preoteasa e ades miloasă
Cu sluga pe imașuri surghiunit.

În satul meu cu lămpi fără feștilă,
Se bea răchia numai din borcan;
„Nu-i bai că-i lungă, dacă e și groasă”,
Zice azi una ce-a scăpat din ham.

În satul meu nici moartea nu-i utilă,
Căci popa prohodește pe salam.

02 prier 2020, Căpâlna

Savu Popa***

diminețile
mama ne învelea inima
într-un ștergar
ca pe pâinea caldă
scoasă din cuptor.

Ionuț-Tiberiu Balan***

dacă acesta ar fi ultimul sărut
între două bucăți de piatră
necioplite

buzele lor ar rămîne astfel cuprinse
o veșnicie

Eduard Bucium: Omul-femeie

Nu sunt doar sâni, e-o inimă, o doare,
Iar în poşetă, între ruj și ojă
Ascunde-un vis, de teatru ori de lojă,
E om-femeie, nu sunt doar picioare...

Nu e blindaj de tanc și nici motor

Dar epiderma ei respinge gloanțe

Adaugă în curcubeu alte nuanțe

Și garantează veacul viitor.

I-ai făcut pui dar ea nu vinde lapte
Ți-l dăruie-mpreună cu copilul
Cuminte, se aliniază-n șirul
De Ane, nezidite încă-n noapte

Visează-n schimburi: unu', doi și trei

Când se-odihnește plămădeşte pâine

Se vrea frumoasă, s-o dorești și mâine,

N-o vezi? E ea, nu-i doar oglinda ei...

E amforă de-argint plină cu vin
Gust-o și te îmbată, doar i-a ta!
Nu-i face piedestal căci nu va sta,
Decât de-i ești prieten, nu străin!...

Ori, în altă grădină să-nflorească,

Dă-i pace, de nu te închini la Venus,

E-al ei Olimpul, muritorule, și nu-s

Destule slove, cazna să-i slăvească...

E patimă și foc, sclavă și zeie,

E carne și lumină-i om-femeie!...

Gheorghe Apetroae: Literatura:Irina Lucia Mihalca - IEȘIREA DIN LABIRINT

(comentariu)

”Ieșirea din labirint” este unul din poemele reușite, prin care Irina Lucia Mihalca își exprimă o viziune cosmică asupra iubirii, ca fiind atât interastrală, cât și interumană. Si aceasta, printr-o transfigurare reușită a erotismului genuin, uzitând de elemente mitologice în construcția poemului său, cu principiul luminii ” strânsă în cercul iubirii”, atunci când ” ard clipe la temelia templelor”.

Irina Lucia Mihalca, precum Deianira lui Heracles, prin frământările sale existențiale cunoscute iubitorilor de literatură, de poezie bună, reușește ”Ieșirea din labirint”, mimând erotismul sisific: ” urnind lespedea simți vaierul lanțurilor”, doar spre a se săvârși actul solar al apropierii apollinice.

Prezența transfigurată a autoarei în actul iubirii, în imperiul flăcării, nu poate fi decât condiția învingerii lui Achelous.
Apariția telurică și apollinică-antinomică a iubirii, unde poate fi în alt loc decât din pelagicul marin, de acolo unde poeta se poate identifica cu ” insula virgină apărută din mare” și cu care se poate personifica și identifica, asigurând, astfel, accesul la ea a iubitului, care nu poate fi altul decât ” Un mesager nevăzut, vântul călător mi-a dăruit sărutul.”.

Iubitul și-l recunoaște ca fiind transfigurat în Eol, apărând aici ca un ” Parfum suav, mister printre stele, doar buzele tale în vise!”.
Eol poate configura, la Irina Lucia Mihalca, imaginea misteră a iubitului pe care îl consideră ideal și la care se poate tinde în marea iubire. De aceea, el vine doar un vânt în vis, în prima etapă, actul iubirii fiind doar imaginat, ireal: ” Misterul învăluie visele tale, o lume unde puţini au acces.”…
Acest Eol poate fi și gândul insidios, purtător de capcane ale iubirii, dar și natural, un vulcan în regres, prin disiparea iubirii:
” Capcane de gânduri despleteşti spre mâine, înaintezi în flacăra stinsă a torţei, printre voci, respiraţia ei îţi arde oxigenul”.

Ajungerea la tema soluționării iubirii presupune o prezență existențială magnetică, polară-antinomică a părților, printr-o extrapolare litotică și hiperbolică a acestora în temporalitate, la și de la mediile astrale:
” Două clipe-i separă
– atât de aproape şi-atât de departe...”.

Reușita împlinirii iubirii la Irina Lucia Mihalca constă și în travaliul reașezării pieselor pe acel puzzle-table, în așa fel încât printr-o așezare reușită să poată fi șoptită chemarea de apropriere a luminii, motorul apropierii în iubire, dar care poate fi și un eșec al misterului mitologic, întrucât cu ” Aripile grele îşi continuă zborul spre zenit. – lumină strânsă în cercul iubirii –”, un motor al magnetismului, al mișcării și al iubirii universale.

Sunt tulburătoare aceste versuri, prin care poeta reușește să ofere soluții, concentrând numai în câteva propoziții, excelent articulate, universul iubirii umane!
Felicitări!
Gheorghe Apetroae, Sibiu.

Ieșirea din labirint, 

Ard clipe la temelia templelor,

urnind lespedea simţi

vaierul lanţurilor.

Mai departe de soare,

insula virgină

apărută din mare

( cu fiori pătrunzi în ea ). 

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!

Un mesager nevăzut,

vântul călător mi-a dăruit sărutul. 

Parfum suav, mister printre stele,

doar buzele tale în vise!

Misterul învăluie

visele tale,

o lume unde puţini au acces. 

Capcane de gânduri

despleteşti spre mâine,

înaintezi

în flacăra stinsă a torţei,

printre voci,

respiraţia ei îţi arde oxigenul. 

Două clipe-i separă –

atât de aproape şi-atât de departe... 

Blocat printre ruine,

paşii lui călcau peste el. 

Ea trebuie să reaşeze

mozaicul pieselor,

şoptind o chemare. 

Aripile grele

îşi continuă zborul

spre zenit. 

– lumină strânsă în cercul iubirii – 

Irina Lucia Mihalca 

Traian Abruda: eu

dacă aș fi doctor
te-aș săruta draga mea
și
dacă pe moarte ai fi
dacă pe moarte aș fi
eu
te-aș ruga ușor să tușești să tușești să tușești
tu
să respiri totuși tu
să vezi că aș fi
și eu pe patul de moarte – o zonă cu celule trucate (?!) –
eu
doctorul tău cu o mare
seringă de vis draga mea
tu
să tușești

Dan Casuneanu***

se înmoaie unul cîte unul
îmi acordă prioritate de parcă
sunt singur cu întunericul
mi se umflă în vene
cînd în față cînd în spate
îmi aține calea la o aruncătură de băț
își face iluzii c- ar putea
să mă înduplece să nu
ajung la tine dintr- o parte în alta
te bazezi pe mine
lucrul acesta mă întărește
îmi crește aripi indiferent de substanță

Adrian Munteanu :,sonet: Gust și ating

GUST ȘI ATING

Vă invit să citiți și să ascultați. E darul meu zilnic pentru cel ce vrea să-l primească.

SONETOTERAPIE 18

2 aprilie 2020

Gust şi ating, miros şi-aud frământul
Atâtor semne în străfund rotite;
Fac şi desfac înlănţuiri sortite,
Dar nu îmi iau spre-nseninări avântul.

Se-ntâmplă tot, dar patimi istovite
Stârnesc în jur şuvoaiele şi vântul;
Înec cu frica de tumult cuvântul
Într-un torent de spaime răvăşite.

Când vine ceasul greu de neputinţe,
Mă-ntorc la primul pas schiţat târziu
Şi-l port în cercul noilor credinţe.

Dar mi-e străin şi nu ştiu dacă-s viu.
Robot pierdut în spaţiu şi dorinţe,

Îmi uit fiinţa într-un corp pustiu.

(2004 - nepublicat)

https://youtu.be/siPEEL6YguE

Dragnea Gabriel: Soldații mei se odihnesc în Mausoleul Copilăriei

Aveam doar șase ani
când m-am suit prima dată într-un copac!
De prima creangă, cea mai bătrână
am lăsat să atârne micile vise, jocul,
păsările, zborul lor plâns, convulsiv
desenat de mama pe geamul înghețat,
pe retina tatălui meu obosit și pe conștiința cerului.
Pe o creangă mai sus, într-un camuflaj perfect,
printre culorile pale ale unei primăveri perfuzate,
într-un plictisitor pe loc repaus
doar soldățeii din plumb cu armele lor
cioplite în zâmbetul meu tot mai rar,
tot mai ascuns în păsări și vitralii.

Astăzi, printre restricții și hoți cibernetici de vise,
îmi vine să mă sui din nou în copac,
dar soldații mei se odihnesc în Mausoleul Copilăriei.

Am o rugăminte! Dacă îmi zăriți îngerul,
acela tatuat pe aripi cu viori
spuneți-i în șoaptă să revină zâmbind
pentru un ultim spectacol al inimii,
în sala de așteptare a trenului cu amintiri și regrete ciobite.
Parcă e prea multă poezie la ferestre,
evadată dintr-o copilărie îmbrăcată cu haine de camuflaj.

Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale"

Atila Racz: Bătrânul

Ies ca un bătrân

Să stau pe bancă din fața casei

Peretele albastru e ca cerul
Prunul a prins muguri
Au crescut frunzele
Florile s-au deschis

Din merele coapte se ivesc fluturi

Apoi

Se strecoară toamna printre noi

Da

A trecut multă vreme
Pe bocanci a început să crească iarba
Sub tălpi piatra

Din nori cad flori albe

Liniștit ma întorc in copilul
Legat sub sâni

Cu mâinile mame

Ella Poenaru:Naștere

Sus
ceruri deschise

cortegii de sfinți
îngeri uimiți
rugăciuni furibunde
200 de bătăi
pe minut
jos
corpul umflat
sfârtecat de durere
valuri de sânge
dejecții
pretutindeni
Dumnezeu
la mijloc
copilul meu
nenăscut

Regal de poezie:Pentru tine, Nichita...

GEORGE TERZIU

POEM PENTRU FRUNZĂ                                                                      

(Se dedica lui Nichita)

Omul plutea printre copaci

Tresărea fiecare frunză...

Frunzele se lăsau mângăiate

Pentru că omul era blând

frumos, educat şi subţire...

Omul scria poeme frunzelor

Unele se îndrăgosteau subit

Tremurând sub bătaia adierii de primăvară...

Prieteni,

Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?

Ea se schimba la faţă, se îngălbeneşte

Tremură

Şi cade.

Prieteni,

Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?

Ea seamana cu lungile nopţi de iarnă

În aşteptarea poetului trist…

***

ELLA POENARU

ViS CU NICHITA

Azi noapte am încălcat consemnul
și am ieșit să beau la un bar vintage
o cafea expresie
și un coniac Lacrima lui Nichita
Șchiopătam puțin
sărutul poeziei
îmi atinsese talpa piciorului
La măsuță centrală
trona poetul așa cum mi-l închipuisem
trăgând dintr-o țigară fără filtru
metafore bio
și sorbind dintr-un pahar
vorbă pură
M-a privit cu un zâmbet vag
ca și când m-ar fi cunoscut de undeva
adoram aceeași patrie
a limbii române
eu purtam un abecedar mic
el o Biblie uriașă
mi-a șoptit
să tăcem puțin
ascultă cum crește
cuvântul în vers
Pluteam în poezie
ca pe un ocean de sensuri neîntrerupte
necuvintele mă trăgeau
spre marele Nespus
Când am deschis ochii
nu l-am mai văzut
cred că îi crescuseră aripi până la cer
și ajunsese lângă Cuvânt.
*
ELENA VARZARI

RANA 
când umbli
la o rană veche
te doare                                                                                    
              si chiar dacă
              te doare
              tu o apeși
mai tare
până te doare
si n inima
            si n suflet
            si n ochi iți
            apare o mare
de lacrimi
nu ca rana
te doare
           doar pentru că
           ai rana
           să te doară

***

                                                                   VIOLETTA PETRE

SĂ-MI FII POEMUL CEL DINTÂI...

Iubite,-mi plâng poeme-n crâng, pe frunze de ferigă,

Un vers uitat, nevinovat, te caută şi strigă.

La rădăcina unui plop îşi odihneşte fuga,

Te caută c-un ochi miop, abandonându-şi ruga.

Pe frunze moi, de caprifoi, el fruntea şi-o apleacă,

Un gând de-al tău, ca un ecou, aşteaptă ca să treacă.

De-auzi viori, pe-un câmp de flori, să ştii că poezia

Aleargă printre migratori, cântându-şi rapsodia...

Întoarce-te din drum, e timp, pentr-un concert de seară,

Doar pentru noi un anotimp, din mine-o să răsară.

Întinde braţul şi mă ia ca pe-o promisiune,

Să te aşez în palma mea şi-n palmă, tu-mi apune!

Să ne-ntâlnim pe inelar, poeme fără nume,

La nunta versului stelar, de dincolo de lume.

Voi scoate inima din piept, să-ţi bată-a veşnicie

Eu, fără ea, pot să aştept, dar fără poezie,

Sunt primăvară în arest, cu rodul în atele.

Iubite, cu un simplu gest, tu urcă-mă la stele

Şi fii poemul cel dintâi şi noaptea cea din urmă,

Între silabe să-mi rămâi şi agonia-mi curmă!

Va fi mai linişte, apoi, pe-o margine de lună

Îmi vei fi muză, chiar, de ploi ne-or ţine împreună...

31.03.2020
***

Nichita
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU
..................................................................
În cuvintele sale s-a copt regina viilor,
pe sub arcuri de triumf trec cohorte de îngeri,
toamna nu se mai satură de arome
în iubiri de femei înalte
cu glezne subțiri,
leoaice de pradă.
Poemele îi cântă în trâmbițele veacului
nemurirea în harul divin
și din cer lumina i se așează pe umeri.
Dar Nichita rămâne rodul visării
unde sufletul se încuvântă apoteotic,
este sămânța din fructul universului
din care răsar luceferii.

Teodor Dume: de ziua mea 04.04 când împlinisem 22 de ani, un dar de suflet > Nichita Stănescu, manuscris

Acesta e un dar de suflet pe care l-am primit de ziua mea în perioada în care am avut onoarea și șansa de-al cunoaște pe Gheorghe Grigurcu (prin intermediul epigramistului Al. Silaghi)..Avem cam 22 de ani pe atunci.

***






Alături de acest manuscris, la un loc de onoare stă și cel de/al doilea Steaua

Al doilea manuscris STEAUA alături de CÎNTEC,de Nichita Stănescu,dăruite de ziua mea (04.04),în perioada în care am avut onoarea și șansa de-al cunoaște pe Gheorghe Grigurcu, la Oradea (prin intermediul epigramistului Al.Silaghi).Aveam cam 22 de ani pe atunci