Albăstruiu
(19)
Pătrunde-n miez ca-n
propria sa casă,
desculț, lăsând afară
toată zarva.
Și-a scuturat din sine
toată pleava
de litere cu voce
lipicioasă.
Afară a lăsat scrumul
din vise,
idei hibride înmuiate-n
ceață.
Ca niște pești zvâcnind
la suprafață,
se-ntorc lumini din
lumile închise.
Aici nu-i timp uitat
între crevase,
să-și roadă clipa,
cinic, în măsele,
nici glasul vreunei
umbre ușurele,
să-i intre Albăstruiului
în oase.
Din sine întru sine,
doar minunea
cântă domol o melodie
lină,
purtată de-un ecou în
serpentină,
care-i asigură
conexiunea
cu miezul grav, pulsând
în plasma oarbă
ca fătul în placenta
unei mame.
Cântec purtat de
infinite game,
în sine însuși iar să se
absoarbă.
Vrăjit e Albăstruiul,
cum nu-i altul,
sorbit de-o notă-n
ritmurile fine.
Trecut în cântec,
resorbit de sine,
va ști, de-acum, cât e
de sfânt înaltul.
(5)
- Scoate-ți mămăliga
dintre dinți, Albăstruiule,
și nu uita, puiule,
că eu nu mi-s una din
alea crescute la coada vacii,
ador aplaudacii
care-mi fac temenele din
zori până-n seară.
Pe când tu ești o fiară:
dai drumul muzicii -
atunci când nimeni nu se așteaptă -
pentru lumea deșteaptă;
de nu mai are nimeni
feeling pentru fluxul meu poematic,
tocmai atunci când părea
mai simpatic.
De-aceea, du-te, puiule,
în lanul tău de secară,
că prea m-ai făcut de
ocară!
Așa-i grăi Albăstruiului
o poemă fină de la oraș,
cu boiul gingaș,
cu picioare metrice
inegale
și mersul agale.
Cu inima strânsă,
Albăstruiul îi vorbi pentru ultima oară:
- Așa vorbușoară
nu-i de cinste pentru o
poemă ca tine,
cu fine botine.
N-oi fi eu veun
luceafăr, dar am sânge în vers
cât să pun în mișcare
textualul demers.
Rezonează vreo stea sau
vreo umbră de lună?
N-o să am pentru asta pe
vreunul ranchiună.
Toți suntem - laolaltă:
poemașe, poeme -
picături de-adevăr
strălucind în noeme.
Dacă noimă nu e, nici
frumos nu există,
geaba inșii fățarnici
sau vreo stea verslibristă
au să bată-n țimbale
sau în oalele goale,
spre-a trezi doar prin
zgomot atenția,
generând, implicit,
intervenția
vreunui expert în pauza
dintre cuvinte;
geaba, zic, ia aminte,
oi fi eu un poem cu
mămăliga-ntre dinți,
dar am leac pentru
ieșiții din minți!
(18)
Albăstruiul îmi zice că
postmodernismul e mort.
Doar scrie-n raport
că seamănă cu un tort
de pe care unul mai
pofticios a luat frișca
folosind brișca,
apoi l-a tăiat în
bucăți:
una pentru cel care
scrie din cărți,
alta pentru mecanicul de
sunete goale,
una mică pentru dama
care-și ține poezia sub poale,
una mai mare pentru
autorul de epopei,
alta la fel de mare din
care să ciugulească miile-i de lachei.
Și-n fine, când tortul
s-a terminat,
se-nțelege că postmodernismul
a sucombat.
Fie-i țărâna ușoară, că
mult bine a adus omenirii
consumând tot caimacul
din cafeaua gândirii
celor ce mai ‘nainte,
fini dresori de cuvinte,
au făcut icoană din
simțire și vers!
Aprig a fost la mers:
străbătea vioi toate
drumurile bătătorite,
o lua mereu pe ocolite
să nu fie prins cu
cioara vopsită
ascunsă, cu grijă, sub
pulpana cosmopolită.
Fie-i iertate
păcatele toate
că prea mult a iubit
să dea foc poeziei, și-n
cenușă de mit
să-și înjghebeze un
sălaș provizoriu,
devenind, mai apoi, atât
de notoriu,
încât plebea să creadă
că-i vreo nouă magie,
bazată pe tehnologie
și pe alte răcnete de
ultimă oră!
Drept îi, depășea poezia
ierbivoră
cu paștișe, răstălmăciri
deocheate,
cu adevăruri,
deja-spuse, trunchiate.
Dar nu e catastrofă, va
rămâne din el
ceea ce-i nesupus
vreunei norme defel.
Că nu totul s-a spus,
nesfârșit e cuvântul
ce va ține mai mult
decât însuși Pământul.
Un curent sau vreun
altul nu au cum să impună
ce cuvânt să răsară, ce
cuvânt să apună,
care junghi e mai nobil,
care e mai plebeu,
ce culoare s-admiri
dintr-un vis-curcubeu.
Curentu-ți provoacă doar
vreun junghi trecător,
de nu se întâmplă să-l
găsești pe covor
adormit, după opintirea
din ușă,
căutând agitat vreo
mătușă,
să-i deschidă, să-i dea
bună-ziua,
când mai simplu-ar fi să
strige: „Piua!”
(21)
Albastrul e ceva etern:
străbate spații după spații,
se-ntoarce-n timp; în
viitor, încântă alte generații.
Și-auzi pe-un cinic
tinerel, ștergându-și cașul de la gură:
„Ești cam aiurea în
tramvai, deși te crezi mare figură.
Căci Dumnezeul tău e
mort, iar zei pragmatici îi iau locul.
Ce-atâta cântec fără
rost? Doar file bune
de-aprins focul.
Azi, poezia e un moft
(să nu spun pierdere de vreme),
nu te ajută nicidecum,
chiar de-ai să scrii antipoeme.”
Trist, îl ascult pe
tinerel, fără a-l lua prea mult în seamă.
Albastrul râde-ncetinel
și către june-acum exclamă:
„Vai! Aflu că deja sunt
mort, cu Dumnezeul meu odată,
că doar nimic sunt pe
pământ, iar lumea ta e-așa bogată,
încât și coada de topor
are un diamant în frunte.
Ce să mai zic?
Felicitări! Ai grijă doar când treci pe punte,
că-i prea fragilă spre-a
lansa pe cer o stea așa de mare.
(Mă tem că invers ai
zbura, și-o baie rece-ar fi salvare.)
Mergi fără teamă! Drumul
tău nu ți-l ia nimeni, n-avea grijă!
Răniți suntem cu
toții-oricum, chiar neloviți de nici o schijă.
Și iată adevărul crud:
totul se mișcă-ntre cuvinte,
din gol să iasă forme
noi călcând pe vii și pe morminte.”
"De fapt, nu este vorba despre citate, ci despre idei. Conștient sau nu, vrem să răspândim ideile care ne plac. Citatele sunt doar vehicule pentru asta"
-500-500.jpg)
