Atila Racz: umbre

când o să te îmbrățișez
ultima oara

îmi voi aduce aminte
gustul tău fraged
zilelele lungi in care
ne copilăream

poate o să simti
trecerea mea caldă
poate
o sa auzi copacii foșnind

aburul înserării

apoi

te minunezi cum oamenii
dispar
îi-n locul lor rămâne
doar adierea

Atila Racz

Pagina lui Adrian Păpăruz

culegem visuri
tu ai braţele pline                                                                       
eu mai scap câteva
-neîndemânatic

alergăm de frici împreună
ne ștergem amprentele
de pe toate iubirile

un Crăciun ni s-a rătăcit în suflet

culegem visuri
râdem de cerul dezbrăcat
steaua sus răsare
în noaptea sufletului
ninge cu amintiri
bradul e plin de lumini

***

ţi-aş intra în suflet
ca într-un ascensor

către Rai?

dar Cineva tot îmi repetă
în surdină că lifturile
mai și coboară uneori
indeferent de doleanța
pasagerului

de aceea încă stau și aștept
privind nehotărât lumea
care urcă sau coboară prin tine

nimeni nu mai ajunge înapoi
să întreb...

cred totuși
că o voi lua pe scări

***

miroase a mere coapte

a porumb a tristeţe

bărbaţi cu ochi de sticlă

îţi bâjbâie sânii braille

tu râzi de iubirile atârnate

din cel mai înalt castan:

"mă iubește nu mă iubește"

spânzuratori aleatorii

ai braţele crescute în cer

zbori deja printr-un Eden

cu inelarul întors

tiptil ești iarăşi femeie

lumea creşte tot mai mult

în pântecul tău fluieră Dumnezeu

din spintecarea sufletului

m-am trezit lumină

***

Legenda celor şapte existenţe
Amintiri din viitor

(din caietul Clarei) - fragment

Nu era o lumină, ci mai degrabă purta în propria-i conştiinţă un sentiment de luminozitate, un spaţiu nedelimitat, dar nu străin, mai degrabă prietenos, care îi acapara toate simţurile.
Plutea în această întindere fluidă încercând să îşi aşeze, într-o anumită ordine, gândurile străine care îi ocupau tot mai mult memoria. Erau multe strigăte disperate, multe tânguiri, ţipete, chemări de ajutor, lacrimi, suflete pierdute, rătăciţi în ei înşişi;
Se simțea o bucată de haos în propriul ei haos.
Îi fusese frică la început dar treptat îndepărtă frica şi deschise ochii.
Nu se miră, valuri de linişte o izbeau purtând-o tot mai departe, pe o mare ce nu şi-o imaginase niciodată: Marea Liniştii. Pacea universală.
Ar fi dorit să îşi caute întrebările pentru care avea acum, în sfârşit, răspunsurile; dar ceva o împiedica să o facă. Auzea doar o muzică nesfârşită, simfonia existenţei.
Trăia o altfel de viaţă, putea să îşi privească trupul rămas întins pe plaja oceanului, un trup gol sub ploaia inepuizabilă, fără să simtă ceva pentru acel trup aruncat pe nisip precum un ambalaj nefolositor, costisitor pentru sufletul ei eliberat acum de orice teamă, de orice remuşcare şi resentiment.
“Aceasta trebuie să fie moartea!” gândi, lăsându-se purtată pe valurile tot mai line ale acelui spaţiu. Apoi avu revelaţia: prin această stare mai trecuse cândva, mai fusese acolo, dar când?
„Înainte de a fi şi de-a pururi!” ţipă cineva dinlăuntrul său, iar ecoul acelei voci îi rămase sculptat în memorie: „de-a pururi, de-a pururi...!”
Murise!? Niciodată nu-I fusese teamă de moarte şi totuşi ceva se agăţa de sufletul ei liber, se agăţa cu disperare de cordonul fin de argint ce o lega încă de trupul întins pe plaja oceanului. Nu era viaţa, ci altceva, mult mai puternic. Era acea forţă care o trăgea înapoi, mai mult decât simpla dorinţă de a exista.
O teamă nefirească simţii cum îi zguduie noul trup, de lumină, neştiind cărei lumi aparţine, iar ţipetele acelea disperate izbucniră din nou. Peste toate strigătele, şoaptele celor doi copii îi răsunau clar ca un izvor în liniştea nopţii:
-Bine ai venit, mămico! Ne-a fost atâta dor de tine!
Copiii ei, erau atât de frumoşi! Ar fi vrut să le vorbească, dar cu toate eforturile, nu reuşi să scoată nici o silabă. Murise deci, ca şi Atalia, ca şi Leonard.
Îi va revedea, cu siguranţă, o altă fericire putea să înceapă.
Un dar.
Înţelese, totuşi, că nu aparţine încă în totalitate noii lumi care i se deschidea.
Atalia, Leonard, se îndepărtau şi de undeva din spatele lor, un bărbat cu un zâmbet trist îi vorbea pe un ton neutru:
-Hotărăşte-te, Clara! Eu sunt Nicolo, prietenul lui Rafael.
Ceva îi explodă în memorie şi simţii o lovitură, precum o ciocnire între stele undeva în trupul ei nou, care plutea între lumi.
Înţelese de ce se află acolo, de ce sufletul ei nu putea fi încă alături de cele ale copiilor ei.
Rafael, Rafael…
Lângă cadavrul ei un copil orb privea ploaia fără sfârşit, iar în spatele lui, Rafael în picioare asculta MOARTEA care îi luase totul: copiii, soţia, semenii.
-Vino mami…vinoooooooooo! se auzi chemată de Atalia şi Leonard…
-Hotărăşte-te! zâmbi trist Nicolo.

-fragment din " Cum s-a născut Dumnezeu"

Adrian Păpăruz

Mioara Băluță:dodecagon

ianuarie: încet, încet măștile bucuriei dispar. în locul orașului rămâne un acvariu imens cu oameni și câini

februarie: cineva a desenat o inimă pe un perete negru. m-am întors să-mi fac o fotografie de parcă în spatele meu ar fi plutit o lebădă

martie: drumul târâie o umbră peste pietre. gândul meu o strigă

aprilie: au înflorit merii. pe scoarța crăpată s-a întărit o lacrimă de rășină

mai: mut hainele groase dintr-un șifonier în altul. locul gol se umple de lumină. corpul meu e partea întunecată

iunie: mirosul teiului trece ca un glonț prin pieptul meu

iulie: mă uit printre poezii. aerul sărat adâncește marea din mijlocul dunelor de nisip

august: caut umbra ca pe un limbaj al supraviețuirii

septembrie: zile zgomotoase. diminețile miros a începuturi de poveste. continui să rămân mirată în fața lumii

octombrie: orizontul tremură de sunete înalte. chiar dacă totul pare o învârtire în cerc până la final se va găsi o cale

noiembrie: lumea nu mai are greutate. doar oamenii au. de aceea se scufundă încet în timp ce frunzele devin o forță

decembrie: mă întorc mai des în inima mea și aș vrea să-i găsesc pe toți acolo

Pavel Ilica, versuri

Sunt bolnav de iubire
mă clatin în profunzimile
ființei paradoxale
singur eu, deal vale
tăcerile prăbușite
rând pe rând

***

Doar cine cunoaște
poate să înțeleagă
ceva din tainele nopților
nesfârșite

***

Noaptea întreagă singur-

tatonat de o dulce ispită

gândul venirii ei inevitabil

te îngrozește

***

Tot ce e simplu
te aruncă în paradoxal
ființă mirată rămâi

Geo Galetaru: versuri

***

Poate că
vom lua viața de la capăt
și vom afla răspunsul
în scorburi
în peșteri
în mâlul de pe fundul oceanelor

FRAGILITĂȚI DE-O CLIPĂ

Nu te apropia prea mult de aceste mecanisme insurgente.
Vom prelua cadența frunzelor în cădere.
Vidul e o mătase fluctuantă în vânt, un catarg somptuos.
Impetuozitatea pietrelor, a venelor care nu mai știu drumul spre cer.
Cineva rezistă încă, ridică algoritmii la rang de virtute.
Nu mai rămâne timp pentru libertăți și selecții.
Cei din ultimul rând vor tăia nodul gordian
și vor afla secretul mâinilor abandonate pe mal.
Vocile care nu se aud răzuiesc teama copacilor.
Vocile care nu se aud: aceste fragilități de-o clipă.

                                                 FĂRĂ VOIA NOASTRĂ

Să spui, să spui, cineva se întoarce

la locul promis.

Am înțeles regulile și am adus apa

în spațiile permise: o mutare spectaculoasă

în arhitectura gesturilor care nu mai contează.

Un contrapunct al interiorității textualiste.

Să pui degetul pe foaia albă și să imaginezi

o casă cu contururi modificate,

un breloc intangibil al zilelor noastre calde.

Sau o umbră care-și pierde

dintr-odată

capacitatea de-a reconstitui traseul

acestei dispariții impudice.

Vom privi tablourile în aspra lor frumusețe.

Striviți de miracolele care

fără voia noastră

ni se lipesc de piele.

***

Aici unde
se întâmplă totul
lucrurile trec
într-un anonimat spectaculos
creierul adună
dovezile trădării
din copacii
dezintegrați de noapte

Valeriu.D.G.Barbu: Scrisoare nimănui

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Valeriu D.G. Barbu [valu ]

sursa: poezie.ro

aș fi început cu
dragă Moș Crăciun dar
auzi tu
de juma de veac
an de an
mi-ai demonstrat prea multe

când eram mic
la mine venea doar Moș Gerilă
fiindcă tu
te duceai numai la copiii secretarilor de partid
deși eu pe tine te voiam
pentru tine se certau părinții mei
în fiecare decembrie
la ziua de salariu

apoi
după ce ai venit la perechea aia controversată
cu niște kalașnikov-uri - eu eram deja sărit de 22 de ani
mă așteptam ca măcar începând din acel an
să recuperezi ceva pentru mine
tu, nimic - și ce să mai cred?

ascultă, moșu
părerea este deja o certitudine când
de milioane de copii din întreaga lume
te cam doare la bască
în aia a renului...
iar la cei puțini
pe care îi servești impecabil
o faci din interes

pentru tine
anul ăsta o să prepar
o colivă festivă

pentru tine
cos buzunarele
zidesc ușa
astup hornul
dau drumul la pitbull
pun alarma
și toate capcanele
ca în home alone
știi ce?!
mai du-te-n frigul tău acolo și nu mai minți lumea
ipocritule…
pun pariu că nici măcar nu ești moș
poate cumva doar o idee
de pe urma căreia profită negustorii
îndemnându-ne să fim ...doar noi
ăia mai buni
buni cu profitul lor… firește

anul ăsta mi-am propus să devin nou-născutul
îmi voi încropi din păcatele mele o iesle
voi aștepta steaua care-mi va lumina drumul
spre o vreme în care voi fi bunul anonim
cel puțin unui copil anonim

lumea a început deja să înțeleagă că
nu avem nevoie de tine pentru ca să devenim zilnic
ceea ce tu
nu ești în stare nici măcar
o zi din an

Valeriu D.G. Barbu [valu ]

Dumitru Ichim: Păstorii din Betleem și micul botezător

( Fragment din romanul în curs de apariție''Micul Botezător'')

Intr’o seară ciobanii s’au trezit cu el că intră în ogradă ca şi cum ar fi fost de al casei. Mulgeau oile în ţarcuri şi mare le-a fost mirarea văzând modul cum câinii l’au întâmpinat pe străin. Erau câini mari, ciobăneşti, care nu o dată s’au bătut cu lupii care dădeau târcoale stânei, doar doar că vor găsi vreo oaie rătăcită de turmă şi să o sfârtece. De data aceasta câinii se strânseseră în jurul străinului, se gudurau în jurul lui ca şi cum ar fi fost stăpânul lor care a lipsit un timp din mijlocul lor şi acum se întorcea acasă. Isi arătau bucuria în felul lor, unii punând labele pe umerii lui şi lingându-l, iar străinul îi îmbrăţişa pe fiecare, mângâindu-i şi spunându-le pe nume. Ciobanii au lăsat oile unele mulse, altele nemulse, unii privind cu braţele încrucişate, alţii cu şiştarele în mână. Ca în armată se făcuse două tabere. De o parte erau ciobanii năuciţi de ceva ce nu văzuseră în viaţa lor, de partea cealălată Micul Botezător şi câinii ciobăneşti ridicând capul spre el,apoi privind spre ciobani Zise câinele bălţat, cel respectat de toţi: “Cum nu-l cunoaşteţi, sau vă faceţi că nu-l cunoaşteţi? “ Ciobanii n’au înţeles nimic din modularea vocii cu care câinele încerca să comunice ceva deosebit că ar fi vreo primejdie.Se adresă câinilor care se uitară unii la alţii şi din nou la stăpânii lor:”In fiecare zi mergem cu oile la adăpat şi ei se miră de parcă au căzut în cap şi nu l-au văzut niciodată. Curioşi mai sunteţi şi voi oamenii. De câte ori nu venea cu căuşul palmelor şi adăpa meii şi-i învăţa să bea apă şi de câte ori când era cald ne lua în braţele lui răcoritoare şi ne arunca pe mal , jucându-se cu noi ?” De unde să ştie săracii câini că firea omului e diferită de firea vieţuitoarelor şi că ochiul omenesc e pe jumătate orb şi nu e ca ochiul copacilor, sau animalelor curate, şi nici urechea lui ca urechea câinelui care e atât de fine că aude chiar şi luceafărul din noapte când păşeşte tiptil ca să răsară ca să nu deranjeze somnul mieilor. De mult ori se mirau de felul cum se comportau ciobanii ca nişte netoţi şi nu puteau să-i înţeleagă. Bunăoară Micul Botezător vorbea cu ei, şi ei în loc să fie bine crescuţi şi să-i răspundă, că doar Micul Botezător nu era un terchea berchea, nici nu-l luau înseamnă, ca şi cum nici nu l’ar fi văzut şi-şi continuau cu nepăsare unul altuia în cap căutarea de păduchi.”
De data asta Micul Botezător se arăta şi omului şi câinelui la fel: un tânăr de vreo 15-17 ani, cu părul blond lăsat pe spate, cu ochii albaştri care când te priveau spuneau multe, multe, multe. Unii ochi nu spun nimic ca nişte cocoloaşe de carne, alţii au ici colo câte o scăpărare de amnar, alţii plâng tot timpul deşi nu au lacrimi, ochi nefericiţi care n’au gustat niciodată din pâinea luminii, alţi ochi au dinţii rânjiţi. Te uiţi în ochii omului şi ochii îţi spun povestea lor. Când Micul Botezător le-a spus:”Am venit să stau cu voi pentru o vreme” ochii lui au împărtăşit inimilor lor tot ceea ce trebuiau să ştie despre el, aşa că toţi au privit unul spre altul ca şi cum ar fi întrebat dacă au înţeles bine, şi apoi ca la un semn toţi şi-au plecat afirmativ capul, iar câinii când au auzit au început să zburde prin curte spre mirarea ciobanilor care iarăşi s’au uitat unul spre altul, dar de data aceasta neavând nici un răspuns. Până şi celui care părea mai butucănos, proptit în bâtă şi cu un zâmbet sarcastic atârnat în colţul gurii, cu o faţă cioplită din trei lovituri de daltă, cel care ar fi vrut să-l ia la bani mărunţi bănuindu-l de vrăjitorie şi să-i reverse drept în faţă toate nopţile lui de neîncredere şi îndoieli ce le frământa în adâncurile lui, i se topi inima. Nu văzuse niciodată ochi atât de frumoşi şi curaţi, cum numai pruncii au şi fu primul care îi întinse mâna zicându-i “bun venit” şi începu să-i prezinte începând cu Ilie, cel mai bătrân dintre ciobani:
-Eu sunt Tobie, iar aceştia sunt Simeon,Daniel, Ion, Veniamin, Iona, Samuel, ceilalţi sunt pe-aici pe undeva. Dar tu cine eşti?
-Eu...eu am venit să stau pentru un timp cu voi, evitând să-şi spună numele, ceea ce îi făcu pe ciobani să se mire şi mai mult, în sinea lor, de acest vizitator atât de ciudat.
-Dacă nu vrei să-ţi spui numele nu e nimic. Noi nu suntem din garda lui Augustus, dar un nume tot trebuie să ai, aşa că de azi înainte o să te numim... Iosif.
-Bine atunci. Eu sunt... Iosif.
Ciobanii se obişnuiră cu Micul Botezător de parcă ar fi fost cu ei de când lumea şi pământul. Iosif, cum îl chemau ei, deşi stătuse câteva luni între ei, cu cât îl cunoşteau mai mult cu atât devenea mai misterios. Ion povestea că într’o noapte, pe la a treia strajă, a auzit câinii lătrând apoi l-a văzut pe Iosif mângâindu-i şi vorbind cu ei. După ce i-a liniştit Iosif a coborât colina şi că l-ar fi văzut vorbind cu lupii care stăteau în cerc împrejurul lui, toţi aşezaţi pe labele din spate şi cu capurile ridicate de parcă ar fi fost şcolari ascultând cuminţi lecţia învăţătorului.Nimeni nu s-ar fi îndoit de spusele lui Ion, văzuseră cu ochii lor cum câinii îl primiseră în prima zi, dar când Ion continuă povestea că l-ar fi văzut apoi pe Iosif vorbind cu lupii, că i-a văzut gudurându-se pe lângă el şi în cele din urmă sărutându-i pe frunte era prea mult să consideri că povestitorul e serios cu tine, de aceea de multe ori ciobanii îl luau peste picior, făcând mare haz: “Hai, mă, nici chiar aşa! Nu crede tu că suntem din cei care au supt la cloşcă şi nici copii ca să ne spui poveşti ca să adormim mai uşor.”
La stână nopţile sunt lungi. Deşi dormeau pe rând şi focul nu se stingea toată noaptea, de când venise Micul Botezător între ei era mult mai greu să se despartă unul de altul şi să meargă să se culce. Dar câte nu le povestea Micul Botezător! Pe unde nu umblase? Ce locuri de pe pământ nu văzuse? Pe care înţelept al lumii nu-l ascultase sau nu-l citise? Cei care au cunoscut ciobanii din cărţi, sau trecând cu oile habar nu au cine sunt aceşti oameni. Intre faţa ciobanului şi inima lui este diferenţă ca dintre cer şi pământ. Faţa e aspră pentru că e biciuită de ploaie, furtună şi vânt, crispată şi arsă de soare ca rădăcinile de pin suspendate peste prăpăstii, înfipte jumătate în cer, jumătate într’un pumn de ţărână, dar inima lor! Cine-ar putea să vorbească despre plaiurile inimilor lor pe unde cuvântul omenesc nu cutează să urce. Inima lor e mai curată decât apa izvoarelor, pe unde luceafărul îşi face cuib dimineaţa. Este inima celor săraci cu duhul, săraci ca stelele cerului care nu se îndoapă de una singură şi pe furiş, ci fiecare bucăţică de cer de la cina lor o împart cu celelalte stele, sărăcuţele de ele. Inima lor deşi este bună ca pâinea scoasă din cuptor, e totuşi dăltuită de lumina fulgerului aşa cum e cioplită poarta raiului. Nu vezi pe ea nici rugină, nici murdărie de cerneală toarsă în păienjănişuri cu vicleşug pe la colţuri ascunse. Oare nu aţi auzit de Constelaţia Ciobanului? Ea e formată din inimile curate ale păstorilor prin care Dumnezeu priveşte spre oameni. Dacă nu ar fi constelaţia aceasta lumea s’ar desprinde din cheutorile cerului şi s’ar risipi în noaptea nefiinţei . Aţi văzut vreodată inima curată a ciobanului atunci când doarme? In somn inima îşi dezveleşte picioruşele şi îngerul păzitor le acopere cu păturica albastră şi inima curată îi zâmbeşte îngerului. Cu toate acestea să nu credeţi că vreun lup îmbrăcat în costum de oaie, sau cineva cu subtilităţi de vulpe s’a putea apropia de mieii Păstorului. Păstorul viaţa lui şi-o dă să-şi apere oile. Aşa s’a întâmplat într’o noapte cu nişte soldaţi romani. Băuseră bine şi i-a luat pofta de un miel fript la proţap. Ce s’au gândit? Ei erau cuceritorii lumii. Cine ar putea să stea în calea săbiilor lor? Nişte bieţi, nenorociţi de păstori? Dar nu a fost nevoie să dea piept cu aceştia . Un singur fluierat a fost de ajuns că i-au alungat câinii pe ditamai romanii de li s’au părut că dealul e şes.
De obicei spre sfârşitul lui Decembrie nopţile erau încă răcoroase, aşa cum e primăvara pe la noi. Simion şi cu Iosif, cum era numit Micul Botezător, stăteau lângă foc făcând de strajă, iar restul se culcaseră în stână sub cergile miţoase. Cu o zi înainte plouase curăţind cărările de praf şi făcând iarba crudă să înmiresmeze aerul, mai puternic, cu acea tămâie pipărată a vegetalului sălbatic de care nu te mai saturi să o respiri. Simion cânta din fluier o melodie aşa de domoală de credeai că-i un cântec de leagăn. Iosif se uita fix la tăciunii din vatră şi dacă nu ar fi aruncat din când în când câte-un lemn ai fi crezut că doarme cu ochii deschişi. “Ce o fi vrut să spună Oseia?” zise dintr’odată cu voce tare, vorbind cu sine însuşi. Luna răsărise mai demult şi în vale se vedeau casele Betleemului presărate ca nişte boabe de fasole piestriţă. Parcă niciodată luna plină nu lumina aşa de puternic, ba încă şi oile se tot vânzoleau neliniştite în ceairurile lor crezând că e ziuă. Ceilalţi păstori şi ei se treziră crezând că o fi vreo dihanie prin jurul oilor. Veniamin şi cu Daniel ieşiră afară din stână, îşi puseră mâinile acoperiş ochilor şi rotiră de jur împrejur capul, apoi chemară şi pe ceilalţi să vadă aşa noapte frumoasă şi luminoasă că se vedea totul ca în palmă. Simion îşi continua din fluier melodia lui, un fel de somn sonor care se răspândea ca o ceaţă pretutindeni.
- “Hei, Simeon, ce-i cu Iosif? E somnambul?” Micul Botezător mergea în direcţia lunii cu paşi nesiguri, se oprea privind în sus, apoi se dădea înapoi câţiva paşi lăsându-şi capul pe spate.
- “ Ieh! Băiat bun, dar câteodată se poartă aşa de curios că te întrebi dacă nu cumva îi lipseşte vreo doagă.” , răspunse Simeon, apoi îl strigă cu sarcasm: “Iosife, hai acasă că a fiert mă-ta laptele.”
- “Bă, nu râdeţi de bietul copil, interveni al treilea , că vă bate Dumnezeu.. Nu aveţi milă de el de parcă aţi fi câini.E şi el sărac şi copil al nimănui de s’a aciuat pe lângă noi. Mai degrabă, hai să vedem ce se întâmplă cu el. O fi având febră sau cine ştie ce se întâmplă cu el”. Când se apropiară de el Micul Botezător acesta se aşeză în genunchi şi ridică braţele în extaz:
- “Uite, acolo sus! Vedeţi? Deasupra măslinilor.” Cei trei priviră în direcţia arătată de Micul Botezător, apoi unul către altul , apoi din nou deasupra măslinilor. In vremea aceasta, ceilalţi ciobani ieşiră din stână treziţi de lumina neobişnuită a lunii cât şi de discuţiile celorlalţi din mijlocul câmpului. Ilie, spirit practic, presupunând că e vreo dihanie venită la oi, sau ceva neobişnuit se întâmplă şuieră scurt şi câinii într’o clipă fură înaintea lor. Până să ajungă ciobanii în mijlocul câmpului câinii ajunseră lângă Iosif. Stăteau cuminţi pe picioarele din spate şi se uitau în aceeaşi direcţie unde priveau păstorii.
- “Drăguţule Doamne!”, zise Ilie privind cu mirare pe cei îngenuncheaţi. “ Dar ce-i cu voi? Ce se întâmplă aici?”
- E un înger prin împrejurimi, zise unul din cei care stăteau în genunchi.
-Măi, oameni buni, v’aţi pierdut minţile? Ce înger? Nu vedeţi că e lună plină?
- Uite, acolo sus, deasupra măslinilor. Vedeţi lumina aceea? Priviţi în direcţia unde se uită câinii.
- Parcă e ceva ca o lumină aurie care pulsează, dar poate o fi luna.
- Eu nu văd nimic.
-Nici eu.
- Iosife, spune şi nouă cu cine vorbeşti?
- “Cu el. Nu-l vedeţi? “ Câinii se ridicară în picioare ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine şi dădeau din coadă fericiţi. Această îi punea pe cei care nu vedeau într’o situaţie destul de neplăcută. Era uşor de negat , dar nebuni nu erau cei care vedeau, ci dimpotrivă. Oamenii pot să înnebunească, sau să li se năzărească ceva, sau să mintă, dar ce faci cu bietele animale, curate în faţa lui Dumnezeu, câinii care vedeau şi ei ceva. Ciobanii care nu vedeau nimic priviră la cei care afirmau că văd şi crezându-i că halucinează întoarseră spatele, dând din cap nedumeriţi : “Cu lucrurile astea nu te joci”. Era vorba în popor că cine vede înger, moare. Nu făcură nici măcar câţiva paşi că o lumină puternică le aruncă umbra în faţa lor. Când întoarseră faţa rămaseră cu gura deschisă. Voiau să ţipe, dar nu puteau, voiau să fugă dar picioarele nu-i mai slujeau şi îi cuprinse acea frică groaznică din visele de coşmar când cineva rău te urmăreşte şi se apropie de tine încet, încet, iar tu nu poţi să te smulgi ca şi cum cineva te-ar ţine încleştat în nişte chingi de piatră din care nu poţi scăpa. Si îngerul le-a grăit: “Nu vă fie frică! Nu vă speriaţi!” Era o voce atât de melodioasă cum nu auziseră niciodată, o voce care nu era sunet ci, cum aş putea să spun, ca o mireasmă pe care nu nasul, ci inima o sesizează. Stiu că nu se poate ca inima să miroase , dar era ceva ca o mângâiere de lumină. Cu toţii căzură în genunchi. Nu se mai săturau să-l privească. Da, da, sătura este cuvântul, pentru că era o foame a ochiului pe care lumina nu putea să o sature, ca atunci când îmbrăţişezi persoana ce o iubeşti Nu te mai saturi. Era îngerul îmbrăcat într’o lumină deosebită de cea a becului, a farului de camion, sau chiar a lunii sau a soarelui. In noaptea aceea cu lună plină lumina îngerului lumina o altfel de lumină, care nu-i toarsă cu furca fotonului. Lumina îngerului era iubirea pe care o simţeai fizic. Respirai şi miroseai lumina aşa cum poate miroseau hainele lui Dumnezeu când Adam I-a adormit în poală. Ingerul părea un tânăr, cu un stihar alb şi orarul încrucişat peste umeri, era de aur curat ţesut din primul răsărit al soarelui încercat timid, pentru prima dată de-a firea timpului, pe coama raiului. Ciobanii uitaseră ţarcul oilor deschis şi acestea veniseră şi ele să vadă îngerul. “Nu vă spăimântaţi!” zise a doua oară îngerul desfăcându-şi aripile, un mod de a le arăta ciobanilor dragostea, esenţa iubirii, mireasma creaţiei pure, acea mireasmă care încă îşi mai aminteşte de vocea Creatorului. Deasupra măslinilor aripile lui întinse luminau dragoste, acea lumină pe care omul ar fi putut să o vadă, dacă nu şi-ar fi pierdut acea vedere, numai din privorul atomului unde grosimea materiei se subţiază atât de mult că încă mai poţi auzi în spatele electronului ecoul Creatorului. Fiat lux! Dar ce fel de lumină? Că timpul nu era, iar soarele şi luna încă nu fuseseră slobozite la păscut. Din prima lumină a creat pe îngeri şi inima omului, iar din cea de a doua aripa la păsări şi mintea la om. Dar cum să vezi dragostea? Cum să vezi acea lumină care se arăta ciobanilor în lumină? Unul din păstori îmi povestea că era o lumină care mereu se începea ca lumină, veşmântul lui fiind ţesut parcă dintr’un nor de licurici care se aprind şi se sting, având strălucirea soarelui, dar strălucire care nu oboseşte ochiul, ci dimpotrivă face din ochi potir născător de altfel de lumină. Acum ciobanii nu puteau să se mişte nu din cauza fricii de noapte, ci din cauza aripilor de lumină deschise în semn de veste bună. Parcă ar fi ieşit din ei înşişi şi se hrăneau din extaz, fiecare fibră vibrând de lumină - de acea dragoste prin care inima poate vedea chiar lumina cea neînserată.
-“Iosife”, şopti bătrânul Ilie la urechea Micului Botezător, “întreabă-l tu ce vrea de la noi, că mie mi-e frică?”, dar îngerul îi citi şoapta înainte de a fi rostită.
- “Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că astăzi vi s’a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul , în cetatea lui David.”
- “Iosife, îndrăzneşte şi-l întreabă-l ce vrea să spună? Să ne dea un semn să înţelegem şi noi., şopti din nou Ilie privind , temător, cu coada ochiului spre înger.
- “Un semn? Acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat , culcat în iesle., şi cu vârful aripei arătă pe cărarea dintre măslini care cobora spre Betleem. Apoi îngerul coborâ şi mai aproape, îşi strânse aripele ca o lebădă şi îşi aplecă bărbia de piept ca şi cum s’ar fi rugat împreună cu păstorii, oile şi câinii. Ciobanii se aplecară până la pământ. Când nu mai auzi vocea îngerului ridicară capul, dar acesta dispăruse. Il căutară cu privirea şi spre mirarea lor văzură în locul stelelor şi lunii mii şi mii de cete îngereşti care se roteau până în străfundurile cerului şi lumina lor era cântec. Păstorii, cu oile şi cu câinii îşi roteau ochii de-a lungul şi de-a latul cerului care era de un albastru atât de intens, de parcă ar fi fost seninul fără de fund al cerului de vară.
- “Eu am venit să stau cu voi numai un timp, zise în cele din urmă Micul Botezător.Să mergem şi să ne închinăm şi noi Pruncului. ”De data asta Micul Botezător se arăta şi omului şi câinelui la fel: un tânăr de vreo 15-17 ani, cu părul blond lăsat pe spate, cu ochii albaştri care când te priveau spuneau multe, multe, multe. Unii ochi nu spun nimic ca nişte cocoloaşe de carne, alţii au ici colo câte o scăpărare de amnar, alţii plâng tot timpul deşi nu au lacrimi, ochi nefericiţi care n’au gustat niciodată din pâinea luminii, alţi ochi au dinţii rânjiţi. Te uiţi în ochii omului şi ochii îţi spun povestea lor. Când Micul Botezător le-a spus:”Am venit să stau cu voi pentru o vreme” ochii lui au împărtăşit inimilor lor tot ceea ce trebuiau să ştie despre el, aşa că toţi au privit unul spre altul ca şi cum ar fi întrebat dacă au înţeles bine, şi apoi ca la un semn toţi şi-au plecat afirmativ capul, iar câinii când au auzit au început să zburde prin curte spre mirarea ciobanilor care iarăşi s’au uitat unul spre altul, dar de data aceasta neavând nici un răspuns. Până şi celui care părea mai butucănos, proptit în bâtă şi cu un zâmbet sarcastic atârnat în colţul gurii, cu o faţă cioplită din trei lovituri de daltă, cel care ar fi vrut să-l ia la bani mărunţi bănuindu-l de vrăjitorie şi să-i reverse drept în faţă toate nopţile lui de neîncredere şi îndoieli ce le frământa în adâncurile lui, i se topi inima. Nu văzuse niciodată ochi atât de frumoşi şi curaţi, cum numai pruncii au şi fu primul care îi întinse mâna zicându-i “bun venit” şi începu să-i prezinte începând cu Ilie, cel mai bătrân dintre ciobani:-Eu sunt Tobie, iar aceştia sunt Simeon,Daniel, Ion, Veniamin, Iona, Samuel, ceilalţi sunt pe-aici pe undeva. Dar tu cine eşti?-Eu...eu am venit să stau pentru un timp cu voi, evitând să-şi spună numele, ceea ce îi făcu pe ciobani să se mire şi mai mult, în sinea lor, de acest vizitator atât de ciudat.-Dacă nu vrei să-ţi spui numele nu e nimic. Noi nu suntem din garda lui Augustus, dar un nume tot trebuie să ai, aşa că de azi înainte o să te numim... Iosif.-Bine atunci. Eu sunt... Iosif.Ciobanii se obişnuiră cu Micul Botezător de parcă ar fi fost cu ei de când lumea şi pământul. Iosif, cum îl chemau ei, deşi stătuse câteva luni între ei, cu cât îl cunoşteau mai mult cu atât devenea mai misterios. Ion povestea că într’o noapte, pe la a treia strajă, a auzit câinii lătrând apoi l-a văzut pe Iosif mângâindu-i şi vorbind cu ei. După ce i-a liniştit Iosif a coborât colina şi că l-ar fi văzut vorbind cu lupii care stăteau în cerc împrejurul lui, toţi aşezaţi pe labele din spate şi cu capurile ridicate de parcă ar fi fost şcolari ascultând cuminţi lecţia învăţătorului.Nimeni nu s-ar fi îndoit de spusele lui Ion, văzuseră cu ochii lor cum câinii îl primiseră în prima zi, dar când Ion continuă povestea că l-ar fi văzut apoi pe Iosif vorbind cu lupii, că i-a văzut gudurându-se pe lângă el şi în cele din urmă sărutându-i pe frunte era prea mult să consideri că povestitorul e serios cu tine, de aceea de multe ori ciobanii îl luau peste picior, făcând mare haz: “Hai, mă, nici chiar aşa! Nu crede tu că suntem din cei care au supt la cloşcă şi nici copii ca să ne spui poveşti ca să adormim mai uşor.”La stână nopţile sunt lungi. Deşi dormeau pe rând şi focul nu se stingea toată noaptea, de când venise Micul Botezător între ei era mult mai greu să se despartă unul de altul şi să meargă să se culce. Dar câte nu le povestea Micul Botezător! Pe unde nu umblase? Ce locuri de pe pământ nu văzuse? Pe care înţelept al lumii nu-l ascultase sau nu-l citise? Cei care au cunoscut ciobanii din cărţi, sau trecând cu oile habar nu au cine sunt aceşti oameni. Intre faţa ciobanului şi inima lui este diferenţă ca dintre cer şi pământ. Faţa e aspră pentru că e biciuită de ploaie, furtună şi vânt, crispată şi arsă de soare ca rădăcinile de pin suspendate peste prăpăstii, înfipte jumătate în cer, jumătate într’un pumn de ţărână, dar inima lor! Cine-ar putea să vorbească despre plaiurile inimilor lor pe unde cuvântul omenesc nu cutează să urce. Inima lor e mai curată decât apa izvoarelor, pe unde luceafărul îşi face cuib dimineaţa. Este inima celor săraci cu duhul, săraci ca stelele cerului care nu se îndoapă de una singură şi pe furiş, ci fiecare bucăţică de cer de la cina lor o împart cu celelalte stele, sărăcuţele de ele. Inima lor deşi este bună ca pâinea scoasă din cuptor, e totuşi dăltuită de lumina fulgerului aşa cum e cioplită poarta raiului. Nu vezi pe ea nici rugină, nici murdărie de cerneală toarsă în păienjănişuri cu vicleşug pe la colţuri ascunse. Oare nu aţi auzit de Constelaţia Ciobanului? Ea e formată din inimile curate ale păstorilor prin care Dumnezeu priveşte spre oameni. Dacă nu ar fi constelaţia aceasta lumea s’ar desprinde din cheutorile cerului şi s’ar risipi în noaptea nefiinţei . Aţi văzut vreodată inima curată a ciobanului atunci când doarme? In somn inima îşi dezveleşte picioruşele şi îngerul păzitor le acopere cu păturica albastră şi inima curată îi zâmbeşte îngerului. Cu toate acestea să nu credeţi că vreun lup îmbrăcat în costum de oaie, sau cineva cu subtilităţi de vulpe s’a putea apropia de mieii Păstorului. Păstorul viaţa lui şi-o dă să-şi apere oile. Aşa s’a întâmplat într’o noapte cu nişte soldaţi romani. Băuseră bine şi i-a luat pofta de un miel fript la proţap. Ce s’au gândit? Ei erau cuceritorii lumii. Cine ar putea să stea în calea săbiilor lor? Nişte bieţi, nenorociţi de păstori? Dar nu a fost nevoie să dea piept cu aceştia . Un singur fluierat a fost de ajuns că i-au alungat câinii pe ditamai romanii de li s’au părut că dealul e şes.De obicei spre sfârşitul lui Decembrie nopţile erau încă răcoroase, aşa cum e primăvara pe la noi. Simion şi cu Iosif, cum era numit Micul Botezător, stăteau lângă foc făcând de strajă, iar restul se culcaseră în stână sub cergile miţoase. Cu o zi înainte plouase curăţind cărările de praf şi făcând iarba crudă să înmiresmeze aerul, mai puternic, cu acea tămâie pipărată a vegetalului sălbatic de care nu te mai saturi să o respiri. Simion cânta din fluier o melodie aşa de domoală de credeai că-i un cântec de leagăn. Iosif se uita fix la tăciunii din vatră şi dacă nu ar fi aruncat din când în când câte-un lemn ai fi crezut că doarme cu ochii deschişi. “Ce o fi vrut să spună Oseia?” zise dintr’odată cu voce tare, vorbind cu sine însuşi. Luna răsărise mai demult şi în vale se vedeau casele Betleemului presărate ca nişte boabe de fasole piestriţă. Parcă niciodată luna plină nu lumina aşa de puternic, ba încă şi oile se tot vânzoleau neliniştite în ceairurile lor crezând că e ziuă. Ceilalţi păstori şi ei se treziră crezând că o fi vreo dihanie prin jurul oilor. Veniamin şi cu Daniel ieşiră afară din stână, îşi puseră mâinile acoperiş ochilor şi rotiră de jur împrejur capul, apoi chemară şi pe ceilalţi să vadă aşa noapte frumoasă şi luminoasă că se vedea totul ca în palmă. Simion îşi continua din fluier melodia lui, un fel de somn sonor care se răspândea ca o ceaţă pretutindeni.- “Hei, Simeon, ce-i cu Iosif? E somnambul?” Micul Botezător mergea în direcţia lunii cu paşi nesiguri, se oprea privind în sus, apoi se dădea înapoi câţiva paşi lăsându-şi capul pe spate.- “ Ieh! Băiat bun, dar câteodată se poartă aşa de curios că te întrebi dacă nu cumva îi lipseşte vreo doagă.” , răspunse Simeon, apoi îl strigă cu sarcasm: “Iosife, hai acasă că a fiert mă-ta laptele.”- “Bă, nu râdeţi de bietul copil, interveni al treilea , că vă bate Dumnezeu.. Nu aveţi milă de el de parcă aţi fi câini.E şi el sărac şi copil al nimănui de s’a aciuat pe lângă noi. Mai degrabă, hai să vedem ce se întâmplă cu el. O fi având febră sau cine ştie ce se întâmplă cu el”. Când se apropiară de el Micul Botezător acesta se aşeză în genunchi şi ridică braţele în extaz:- “Uite, acolo sus! Vedeţi? Deasupra măslinilor.” Cei trei priviră în direcţia arătată de Micul Botezător, apoi unul către altul , apoi din nou deasupra măslinilor. In vremea aceasta, ceilalţi ciobani ieşiră din stână treziţi de lumina neobişnuită a lunii cât şi de discuţiile celorlalţi din mijlocul câmpului. Ilie, spirit practic, presupunând că e vreo dihanie venită la oi, sau ceva neobişnuit se întâmplă şuieră scurt şi câinii într’o clipă fură înaintea lor. Până să ajungă ciobanii în mijlocul câmpului câinii ajunseră lângă Iosif. Stăteau cuminţi pe picioarele din spate şi se uitau în aceeaşi direcţie unde priveau păstorii.- “Drăguţule Doamne!”, zise Ilie privind cu mirare pe cei îngenuncheaţi. “ Dar ce-i cu voi? Ce se întâmplă aici?”- E un înger prin împrejurimi, zise unul din cei care stăteau în genunchi.-Măi, oameni buni, v’aţi pierdut minţile? Ce înger? Nu vedeţi că e lună plină?- Uite, acolo sus, deasupra măslinilor. Vedeţi lumina aceea? Priviţi în direcţia unde se uită câinii.- Parcă e ceva ca o lumină aurie care pulsează, dar poate o fi luna.- Eu nu văd nimic.-Nici eu.- Iosife, spune şi nouă cu cine vorbeşti?- “Cu el. Nu-l vedeţi? “ Câinii se ridicară în picioare ca şi cum ar fi vrut să vadă mai bine şi dădeau din coadă fericiţi. Această îi punea pe cei care nu vedeau într’o situaţie destul de neplăcută. Era uşor de negat , dar nebuni nu erau cei care vedeau, ci dimpotrivă. Oamenii pot să înnebunească, sau să li se năzărească ceva, sau să mintă, dar ce faci cu bietele animale, curate în faţa lui Dumnezeu, câinii care vedeau şi ei ceva. Ciobanii care nu vedeau nimic priviră la cei care afirmau că văd şi crezându-i că halucinează întoarseră spatele, dând din cap nedumeriţi : “Cu lucrurile astea nu te joci”. Era vorba în popor că cine vede înger, moare. Nu făcură nici măcar câţiva paşi că o lumină puternică le aruncă umbra în faţa lor. Când întoarseră faţa rămaseră cu gura deschisă. Voiau să ţipe, dar nu puteau, voiau să fugă dar picioarele nu-i mai slujeau şi îi cuprinse acea frică groaznică din visele de coşmar când cineva rău te urmăreşte şi se apropie de tine încet, încet, iar tu nu poţi să te smulgi ca şi cum cineva te-ar ţine încleştat în nişte chingi de piatră din care nu poţi scăpa. Si îngerul le-a grăit: “Nu vă fie frică! Nu vă speriaţi!” Era o voce atât de melodioasă cum nu auziseră niciodată, o voce care nu era sunet ci, cum aş putea să spun, ca o mireasmă pe care nu nasul, ci inima o sesizează. Stiu că nu se poate ca inima să miroase , dar era ceva ca o mângâiere de lumină. Cu toţii căzură în genunchi. Nu se mai săturau să-l privească. Da, da, sătura este cuvântul, pentru că era o foame a ochiului pe care lumina nu putea să o sature, ca atunci când îmbrăţişezi persoana ce o iubeşti Nu te mai saturi. Era îngerul îmbrăcat într’o lumină deosebită de cea a becului, a farului de camion, sau chiar a lunii sau a soarelui. In noaptea aceea cu lună plină lumina îngerului lumina o altfel de lumină, care nu-i toarsă cu furca fotonului. Lumina îngerului era iubirea pe care o simţeai fizic. Respirai şi miroseai lumina aşa cum poate miroseau hainele lui Dumnezeu când Adam I-a adormit în poală. Ingerul părea un tânăr, cu un stihar alb şi orarul încrucişat peste umeri, era de aur curat ţesut din primul răsărit al soarelui încercat timid, pentru prima dată de-a firea timpului, pe coama raiului. Ciobanii uitaseră ţarcul oilor deschis şi acestea veniseră şi ele să vadă îngerul. “Nu vă spăimântaţi!” zise a doua oară îngerul desfăcându-şi aripile, un mod de a le arăta ciobanilor dragostea, esenţa iubirii, mireasma creaţiei pure, acea mireasmă care încă îşi mai aminteşte de vocea Creatorului. Deasupra măslinilor aripile lui întinse luminau dragoste, acea lumină pe care omul ar fi putut să o vadă, dacă nu şi-ar fi pierdut acea vedere, numai din privorul atomului unde grosimea materiei se subţiază atât de mult că încă mai poţi auzi în spatele electronului ecoul Creatorului. Fiat lux! Dar ce fel de lumină? Că timpul nu era, iar soarele şi luna încă nu fuseseră slobozite la păscut. Din prima lumină a creat pe îngeri şi inima omului, iar din cea de a doua aripa la păsări şi mintea la om. Dar cum să vezi dragostea? Cum să vezi acea lumină care se arăta ciobanilor în lumină? Unul din păstori îmi povestea că era o lumină care mereu se începea ca lumină, veşmântul lui fiind ţesut parcă dintr’un nor de licurici care se aprind şi se sting, având strălucirea soarelui, dar strălucire care nu oboseşte ochiul, ci dimpotrivă face din ochi potir născător de altfel de lumină. Acum ciobanii nu puteau să se mişte nu din cauza fricii de noapte, ci din cauza aripilor de lumină deschise în semn de veste bună. Parcă ar fi ieşit din ei înşişi şi se hrăneau din extaz, fiecare fibră vibrând de lumină - de acea dragoste prin care inima poate vedea chiar lumina cea neînserată.-“Iosife”, şopti bătrânul Ilie la urechea Micului Botezător, “întreabă-l tu ce vrea de la noi, că mie mi-e frică?”, dar îngerul îi citi şoapta înainte de a fi rostită.- “Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că astăzi vi s’a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul , în cetatea lui David.”- “Iosife, îndrăzneşte şi-l întreabă-l ce vrea să spună? Să ne dea un semn să înţelegem şi noi., şopti din nou Ilie privind , temător, cu coada ochiului spre înger.- “Un semn? Acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat , culcat în iesle., şi cu vârful aripei arătă pe cărarea dintre măslini care cobora spre Betleem. Apoi îngerul coborâ şi mai aproape, îşi strânse aripele ca o lebădă şi îşi aplecă bărbia de piept ca şi cum s’ar fi rugat împreună cu păstorii, oile şi câinii. Ciobanii se aplecară până la pământ. Când nu mai auzi vocea îngerului ridicară capul, dar acesta dispăruse. Il căutară cu privirea şi spre mirarea lor văzură în locul stelelor şi lunii mii şi mii de cete îngereşti care se roteau până în străfundurile cerului şi lumina lor era cântec. Păstorii, cu oile şi cu câinii îşi roteau ochii de-a lungul şi de-a latul cerului care era de un albastru atât de intens, de parcă ar fi fost seninul fără de fund al cerului de vară.- “Eu am venit să stau cu voi numai un timp, zise în cele din urmă Micul Botezător.Să mergem şi să ne închinăm şi noi Pruncului. ”De multe ori noaptea, în jurul focului, discuţiile dintre Micul Botezător şi ciobani, deveneau atât de aprinse că trebuia să intervină Moş Ilie să liniştească pe zeloţi care aproape că erau gata să sară cu cuţitele la Micul Botezător când argumentele lor ţipate se refereau la venirea în lume a lui Mesia.- “Si ce fel de Mesia aşteptaţi voi?”, întreba Micul Botezător.- “Pe cel promis de prooroci. El ne va libera din robie. Si nu numai atât. Atunci să vezi răzbunare.” , sărea cu răspunsul Simon Zelotul.- “Or să plătească şi laptele supt de la mă’sa”, completa cu sete Veniamin.”O să dărâmăm Roma piatră cu piatră, o să le luăm tot aurul, o să le necinstim nevestele în faţa lor şi pe mamele lor , născătoare de năpârci, şi pe fiicele lor, şi nepoatele lor şi tot neamul lor de curve.”-“ Dinte pentru dinte!” zise unul.- “Ochi pentru ochi!” completă altul.- “Ce dinte, ce ochi?” replică enervat Simon. “Loveşte-i la cap ca pe şarpe, să le zboare creierii pe Capitoliu şi stârvurile lor spânzuraţi-le pe cruci, sute de cruci, mii de cruci. Să nu se mai vadă soarele deasupra Romei de mulţimea corbilor şi vulturilor, păsările lor dragi pe care le-au închipuit în aur şi argint.”- “Si după ce vor termina cu cadavrele, tot vulturii lor din stemele lor, atât de trufaşe, să le croncănească pe leagănul urmaşilor lor. Si va zice Mesia: “Blestemată să fie Roma!” şi noi vom răspunde: “In vecii vecilor.Amin”, “Blestemate să fie ruinele ei!”, “In vecii vecilor .Amin!”, “Blestemate să fie oasele lor, vatra şi cenuşa.”, “In vecii vecilor.Amin!” Acum ai înţeles, cap sec, pe cine aşteptăm? De câte ori să-ţi repetăm despre împărăţia lui Mesia? Acum ai înţeles, ori iar ai să mai scoţi din traistă vreo bucată de piele?” Am uitat să vă spun că atunci când a venit Micul Botezător avea în spate o traistă plină cu pergamente. Pe când dormea, zeloţii au vrut să cerceteze ce ascundea în traistă şi au găsit nişte bucăţi de piele. Nici măcar nu erau curate, ci aveau tot felul de semne scrise. Cum nu ştiau să citească, le-au dus speriaţi curelarului din oraş iar acesta i-a liniştit că nu e nici un fel de vrăjitorie, că bucăţile de piele sunt pergamente scrise pentru a fi citite şi că nu sunt bune nici pentru sandale, nici pentru hamuri, nici pentru curele pentru că sunt prea subţiri ca să poţi face ceva din ele.- “Pot să scot?” , întrebă calm Micul Botezător.- Să vedem , după ce ţi-am închis gura, ce poţi să mai zici.- Nu eu, ci el zice aşa: ” ... noi L’am văzut, dar El n’avea nici chip,nici frumuseţe. Ci îi era chipul nevrednic de cinstire şi mai prejos decât acela al fiilor oamenilor.El era om în suferinţă...”- Ce? Cum să nu aibă chip şi frumuseţe? Mesia cu chipul nevrednic de cinstire? Mesia om în suferinţă? Nu ţi-e ruşine? Ce citeşti tu acolo? Cine a zis aşa ceva?- Dă-mi voie. “El păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, dar noi Il socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere,chinuri şi necaz. El pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era şi noi prin rana Lui ne-am vindecat. Noi toţi ca nişte oi ne-am rătăcit, iar Domnul pe El L-a dat pentru păcatele noastre. Din pricina chinului El nu-Si deschide gura; ca o oaie la’njunghiere s’a adus şi ca un miel fără de glas în faţa celui ce-l tuned, aşa El nu-Si deschide gura...”- “Stai, stai, stai...Uşurel, uşurel că ai luat-o razna şi tu şi ăla din care citeşti”, interveni Simon Zelotul. “ Cine-o fi ăla nu contează, dar bate câmpii. Ascultă Iosife, spuse Micului Botezător încercând să -şi păstreze calmul, tu eşti cu noi la stână de o grămadă de vreme, aşa că poţi să-ţi dai seama de inepţiile debitate ce acest ins, o înşiruire elegantă de nonsensuri. Bre, omule, cum poţi să fii atât de tâmpit şi să încurci borcanele în felul ăsta?Se cunoaşte că e de pe la oraş. Până când şi un copil din satul nostru ştie că mielul se junghie şi oaia se tunde. Cum ai putea, spune-mi şi mie, cum ai putea să tunzi mielul? Cine a scris nerozia asta?”- Unul pe care voi l-aţi tăiat cu ferăstrăul.- Bine i-a făcut pentru că şi-a meritat soarta. Si-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala. Nu-i aşa?-Nu-i aşa. Si iată de ce. Se vorbeşte aici de Mesia ca despre Servul Domnului care va fi răstignit pe cruce pentru păcale noastre.- Dumnezeu răstignit? Hai, c’am mai auzit ceva! Cine-a zis asta?- Isaia. Proorocul nostru care a cunoscut păstoritul poate mai bine decât Amos, dar care a cunoscut şi obiceiurile altor neamuri păgâne. Acum vreo câţiva ani am fost de faţă şi am văzut pe romani cum pregăteau mielul. Intâi l’au tuns cât au putut. Zbiera sărăcuţul de miel de ţi se rupea inima. Văzând cum este umilit, am chemat deoparte pe centurion şi l-am întrebat de ce fac aceasta şi mi-a răspuns că nu vor friptura să miroase a păr. I-am întrebat din nou de ce nu-l junghie şi apoi să-i scoată pielea aşa cum facem noi. Mi-a răspuns că nu e pe gustul lor. Deci Isaia vorbeşte de Mielul lui Dumnezeu care înainte de a fi răstignit, trebuia să fie batjocorit şi umilit cât mai mult cu putinţă.” Când Iosif, adică Micul Botezător, făcu o pauză Simon, în loc să spună că a înţeles ceva, ridică mâna dreaptă în sus şi strigă:- Moarte Romei!- “Moar-te Ro-mei!”, strigară toţi în cor. “Moar-te Ro-mei!, moar-te Ro-mei!”Nimeni nu observă că focul adormise cu botul în câţiva tăciuni şi nimeni nu-și dădu seama când Micul Botezător plecă din mijlocul lor dând din cap cu amărăciune că nimeni nu a înţeles nimic. Se reîntoarse cu un braţ de lemne. Se făcuse straja a treia şi era rândul lui.















Dumitru Ichim