Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Atila Racz: Bătrânul


Ies ca un bătrân
Să stau pe bancă din fața casei
Peretele albastru e ca cerul
Prunul a prins muguri
Au crescut frunzele
Florile s-au deschis
Din merele coapte se ivesc fluturi
Apoi
Se strecoară toamna printre noi
Da
A trecut multă vreme
Pe bocanci a început să crească iarba
Sub tălpi piatra
Din nori cad flori albe
Liniștit ma întorc in copilul
Legat sub sâni
Cu mâinile mame

Ella Poenaru:Naștere


Sus
ceruri deschise
cortegii de sfinți
îngeri uimiți
rugăciuni furibunde
200 de bătăi
pe minut
jos
corpul umflat
sfârtecat de durere
valuri de sânge
dejecții
pretutindeni
Dumnezeu
la mijloc
copilul meu
nenăscut

Regal de poezie:Pentru tine, Nichita...

Nichita Stănescu (Author of Necuvintele)
GEORGE TERZIU
POEM PENTRU FRUNZĂ                                                                      
(Se dedica lui Nichita)
Omul plutea printre copaci
Tresărea fiecare frunză...
Frunzele se lăsau mângăiate
Pentru că omul era blând
frumos, educat şi subţire...
Omul scria poeme frunzelor
Unele se îndrăgosteau subit
Tremurând sub bătaia adierii de primăvară...
Prieteni,
Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?
Ea se schimba la faţă, se îngălbeneşte
Tremură
Şi cade.
Prieteni,
Aţi văzut vreodată o frunză îndrăgostită ?
Ea seamana cu lungile nopţi de iarnă
În aşteptarea poetului trist…

***

ELLA POENARU

ViS CU NICHITA

Azi noapte am încălcat consemnul
și am ieșit să beau la un bar vintage
o cafea expresie
și un coniac Lacrima lui Nichita
Șchiopătam puțin
sărutul poeziei
îmi atinsese talpa piciorului
La măsuță centrală
trona poetul așa cum mi-l închipuisem
trăgând dintr-o țigară fără filtru
metafore bio
și sorbind dintr-un pahar
vorbă pură
M-a privit cu un zâmbet vag
ca și când m-ar fi cunoscut de undeva
adoram aceeași patrie
a limbii române
eu purtam un abecedar mic
el o Biblie uriașă
mi-a șoptit
să tăcem puțin
ascultă cum crește
cuvântul în vers
Pluteam în poezie
ca pe un ocean de sensuri neîntrerupte
necuvintele mă trăgeau
spre marele Nespus
Când am deschis ochii
nu l-am mai văzut
cred că îi crescuseră aripi până la cer
și ajunsese lângă Cuvânt.
*
ELENA VARZARI

RANA 
când umbli
la o rană veche
ISTORII LITERARE: NICHITA – 85: Deşi urăsc punctul, Doamne ...te doare                                                                                    
              si chiar dacă
              te doare
              tu o apeși
mai tare
până te doare
si n inima
            si n suflet
            si n ochi iți
            apare o mare
de lacrimi
nu ca rana
te doare
           doar pentru că
           ai rana
           să te doară

***
                                                                   VIOLETTA PETRE

SĂ-MI FII POEMUL CEL DINTÂI...
Iubite,-mi plâng poeme-n crâng, pe frunze de ferigă,
Un vers uitat, nevinovat, te caută şi strigă.

La rădăcina unui plop îşi odihneşte fuga,

Te caută c-un ochi miop, abandonându-şi ruga.

Pe frunze moi, de caprifoi, el fruntea şi-o apleacă,
Un gând de-al tău, ca un ecou, aşteaptă ca să treacă.
De-auzi viori, pe-un câmp de flori, să ştii că poezia
Aleargă printre migratori, cântându-şi rapsodia...


Întoarce-te din drum, e timp, pentr-un concert de seară,
Doar pentru noi un anotimp, din mine-o să răsară.
Întinde braţul şi mă ia ca pe-o promisiune,
Să te aşez în palma mea şi-n palmă, tu-mi apune!


Să ne-ntâlnim pe inelar, poeme fără nume,
La nunta versului stelar, de dincolo de lume.
Voi scoate inima din piept, să-ţi bată-a veşnicie
Eu, fără ea, pot să aştept, dar fără poezie,


Sunt primăvară în arest, cu rodul în atele.
Iubite, cu un simplu gest, tu urcă-mă la stele
Şi fii poemul cel dintâi şi noaptea cea din urmă,
Între silabe să-mi rămâi şi agonia-mi curmă!


Va fi mai linişte, apoi, pe-o margine de lună
Îmi vei fi muză, chiar, de ploi ne-or ţine împreună...
31.03.2020
***
Nichita
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU

..................................................................
În cuvintele sale s-a copt regina viilor,
pe sub arcuri de triumf trec cohorte de îngeri,
toamna nu se mai satură de arome
în iubiri de femei înalte
cu glezne subțiri,
leoaice de pradă.
Poemele îi cântă în trâmbițele veacului
nemurirea în harul divin
și din cer lumina i se așează pe umeri.
Dar Nichita rămâne rodul visării
unde sufletul se încuvântă apoteotic,
este sămânța din fructul universului
din care răsar luceferii.

Teodor Dume: de ziua mea 04.04 când împlinisem 22 de ani, un dar de suflet > Nichita Stănescu, manuscris

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.




Acesta e un dar de suflet pe care l-am primit de ziua mea în perioada în care am avut onoarea și șansa de-al cunoaște pe Gheorghe Grigurcu (prin intermediul epigramistului Al. Silaghi)..Avem cam 22 de ani pe atunci.



***






Alături de acest manuscris, la un loc de onoare stă și cel de/al doilea Steaua

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Al doilea manuscris STEAUA alături de CÎNTEC,de Nichita Stănescu,dăruite de ziua mea (04.04),în perioada în care am avut onoarea și șansa de-al cunoaște pe Gheorghe Grigurcu, la Oradea (prin intermediul epigramistului Al.Silaghi).Aveam cam 22 de ani pe atunci

RESTITUIRI: Nichita Stănescu

Nichita Stănescu - WikipediaÎmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
https://Versuri.ro/w/4p17
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut


                                                                                         *
Leoaică tânără iubirea


Leoaică tânără, iubirea
mi-a sarit în faţă.
                                                 Mă pândise-n încordare                                                       
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strîngere de ape.
Şi privirea-n sus ţîşni,
curcubeu tăiat în două,
https://Versuri.ro/w/d4t2
şi auzul o-ntîlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprînceană,
la timplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică aramie
cu mişcările viclene,
incă-o vreme,
si-ncă-o vreme...


*
Necuvintele


El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
https://Versuri.ro/w/0q17
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

NR: 5-6 (21) 2020. ISSN 2668 - 5620

REDACȚIA:
- Teodor Dume, redactor șef
- Mioara Băluță, redactor
- Veronica Pavel Lerner, redactor onorific

Gina Zaharia:parcă o schijă s-a oprit în brațul meu și nu pot s-o scot.


Singurătatea ieșise înaintea noastră. Odată cu ea, tot timpul din lume. Puteam să-l întreb câte și mai câte,
dar m-am prefăcut că mă închei la șireturi ca și când aveam drum lung
prin pagina de astăzi.
.
La colț am zărit cerșetorul de ieri. Privea în gol.
În ochii lui, fluturii conturau desene abstracte. Din flori de măr și cais. Din răsărituri și apusuri.
Iar zborul între continente era simplu, simplu de tot. Însă cei mai mulți poposiseră la marginea deșertului...
.
- Ți-e foame? mi-a zis.
Ia de aici pâinea pe care mi-ai dăruit-o iarna trecută.
Mi-a înghețat în palmă un anotimp întreg. Când au venit păsările călătoare
le-am împărțit câteva firimituri,
și era dulce și am păstrat-o.
Ia-o, e sfințită cu răbdare, acum grâul a învățat să crească singur.
Am să-l ascult cum se face mai înalt decât noi. Îl vor treiera păsările cerului și vom primi de la acestea binecuvântarea.
.
Apoi am văzut zidul cel nou. Meșterii uitaseră scara înăuntru. Pentru razele soarelui era ca o clapă de pian pe scena pământului. Și se auzeau îngerii cântând în cor
și se făcea ecou divin pretutindeni. Și săreau peștii în bărci, iar lebedele împodobeau stuful cu liniște.
.
Când m-am întors, purtam în suflet cea mai luminoasă fotografie făcută vreodată.
Fotografia de duminică.

Eduard Bucium: O rândunică-n plus


De fapt eu nu-s poet, sunt doar un om
Ce n-a-ncăput în veacul adecvat
Două păcate contopite-ntr-un păcat
Născut în zi de post, precum un pom

Ce l-a-nflorit mămuca-ntr-o copaie
Vineri cu soare ori miercuri cu ploi
Râzând, dau calendarul înapoi
Şi-ntre duminici mai lipesc o foaie.

Această zi va fi pentru cocori
Și pentru un copil chircit pe vine
Ce-mparte flori la fluturi și albine
Să îi găsească-un zmeu pierdut în nori.

Va fi o mână de nisip în plus
Hoţeşte, în clepsidră strecurată
(Praf de copilărie ne-ntâmplată)
Și-întoarsă cu cealaltă parte-n sus.

E ziua ta, copil cu iarnă-n tâmple
Și-n piept cu-n stog întreg de primăvară
E-o rândunică-n plus, a venit iară
La cuibul ei, trei pui să i se-ntâmple.

Hai, recunoaşte-o!... A mai fost pe-ici...
În cuib, la pui, le aduceai furnici...

Violetta Petre: și tac...și tac


Câtă tristeţe e-ntr-un bob de grâu, că se opreşte pâinea din dospit,
Când lacrima din cer e ca un râu, pe fruntea unui înger urgisit!
Cât întuneric curge dintr-un gând încarcerat în frici şi nerăspuns,
Când întrebări sunt multe şi-n pământ nu mai e loc de noi îndeajuns!
Şi câtă-nsingurare ne-a pătruns prin sângele contaminat letal!
Şi totuşi ne plimbăm de jos în sus şi totuşi noi sperăm paradoxal,
Cu moartea înfrăţiţi, în joc barbar, că viaţa doar în vis ne-.a mai rămas
Şi vom uita-n arestul glaciar, cum e să faci spre uşă primul pas.
Ce poate fi mai dureros şi crunt, să nu te poţi mişca în voia ta
Şi să nu-ţi însoţeşti nici la mormânt pe mama metamorfozată-n stea?
Şi vitregit de rămas bun şi dor, să te-mpietreşti, să nu mai simţi nimic,
Să pui pe lacrimă şi inimă zăvor şi toate astea la un simplu clic.
Se scurg minutele într-o lentoare grea, precum în mica moarte, fără rost,
Între pereţii caselor de nea, pe unde primăvara n-a mai fost.
Poemele se bat cu pumnii-n piept, oprindu-şi respiraţia-ntr-un gest
Apocaliptic. Lângă el aştept să bată clopotele-ntr-un ecou funest.
Câtă tristeţe e între coperţi! Pe foi nescrise-o muză a murit
Şi nici măcar nu poţi să te mai ierţi, că scâncetele nu i-ai auzit,
Când liniştea domneşte în cuvânt, ca un blestem de viruşi fără leac
Şi n-am puteri să-i sap niciun mormânt şi n-am puteri să plâng şi tac...şi tac...
Violetta Petre
26.03.2020

Vasilisia Lazãr-Grãdinariu: rondelul tăcerilor,de


E primăvara ca o toamnă,                                         
Chiar de petale-s duse-n zbor,
Căci prea adânc ştim ce înseamnă
Doar apă tulbure-n izvor.
Este posibil ca imaginea să conţină: Ion Lazãr da Coza, cadru apropiat şi interior
Degeaba azi cocori îndeamnă
Şi în zadar pe-aici scobor –
E primăvara ca o toamnă,
Chiar de petale-s duse-n zbor.
Tăcerea-ţi din ecouri, doamnă,
Iertărilor pun greu zăvor,
Iar paşi ce-aşteaptă în pridvor
Înspre răscruce îi condamnă…
E primăvara ca o toamnă.
Ion Lazãr da Coza.

Gabriela Ana Balan‎ :abia acum în carantină


abia acum în carantină
am început să mă cunosc mai bine
respect cu strictețe măsurile impuse
la un metru de mine stau
eu cea care până acum
eram la depărtare de ani lumină
de preaplinul sentimentelor mele
acum nu sunt poetă ci menajera ochilor
frecați cu alcool pentru ferestre
văd limpede
cum altădată furam cuvinte
le înşurubam în fruntea altor înțelesuri
le jupuiam fețele de vii
le aruncam la coş în mintea nevinovaților cititori ce milă
îmi e de mine cea de dincolo de această carantină
ce bine semănăm toți cu gestionara care fură
azi
echipamente medicale esențiale din spitale
ce bine semănăm cu paznicul care fuge să bea o cafea
şi ascunde cheile sub preşul memoriei
se şterge pe picioare la întoarcere
strivind cheile ca pe o coajă de ou
înainte ca oul să fie ouat
acum mă apropii la un metru de mine
cu mâinile dezinfectate cu toate speranțele izolate
cu toate spaimele fierte în soluție cu înălbitor
cumpărată la prețul gramului de aur
mă pot iubi sunt atât de sterilizată încât pot visa
cum miroase clorul cu ochii deschişi
m-aş adora şi mai tare dacă aş putea scrie poezii
dar abia acum când am timp
îmi dau seama că nu pot
să scriu poezii pentru că medicul infectat dar asimptomatic
îmi ascultă inima cu un stetoscop
cu care a ascultat inima unui bătrân sacrificat
ar fi cazul să tuşesc să scuip sânge până primesc ajutor
dar eu cânt această pandemie nu-i decât o copie
a sufletului meu care scrie
în difuzor răsună imnul național
cu refren nou stați acasă
accept provocarea prietenilor poeți carantinați adaug
ultimul vers: stați acasă măştile nu vă protejează de voi
sunt de unică folosință şi le purtați
de trei ori într-o singură zi

La Oradea, imnul României în semn de mulțumire pentru orădenii care respectă izolarea

Sâmbătă, 28 martie 2020

Imnul de stat s-a auzit în Piața Unirii | FOTO: IPJ Bihor
Sâmbătă după-masă, echipajele de poliție din toată țara au transmis în megafoane imnul de stat în semn de mulțumire pentru persoanele care respectă izolarea.
(alăturăm și noi mulțumirile noastre și ale redacției revistei Extemporal liric)

Florentin Sorescu> Scrisoare ******* TEXTUL LUNII MARTIE

A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai băut împreună cafeaua                                   
și uite că acum în sfârșit ne-am reîntâlnit

pe terasa de unde priveai grădina de flori.                                                         
Aș avea multe să-ţi povestesc
începând cu faptul că strănepoţii tăi au crescut mari
și cu siguranţă ai fi mândră de ei.
Aici, la tine, lucrurile par la fel
ca atunci când ai plecat
deși multe s-au schimbat între timp.
Unele vești o să te mâhnească
așa încât îmi va lua un timp
până mă voi hotărâ să ţi le spun.
Despre mama află că este bine, sănătoasă,
dar asta sunt convins că știi, doar petreceţi
atâta timp împreună
când vine să-ţi aducă flori la mormânt.
Nu știu dacă ţi-a povestit de frate-miu
probabil de fiecare dată și-a ascuns lacrimile
așa cum o făcea și cu mine
când eram internat asemenea lui.
Sau poate că de fapt tu ești singura
căreia îi spune cu adevărat ce are pe suflet
uit mereu că lângă tine
redevine și ea copil,
oricât de mult am îmbătrâni
mama rămâne tot mamă.
Mi-am și imaginat, pentru o clipă,
cum ţi-ai număra agoniseala
ca să te duci la el cu o cutie de bomboane
deși ar fi fost pentru prima dată
când ai fi urcat într-un avion.
Așa cum mi te imaginez umplând salonul lui de spital
cu miros de pământ reavăn și flori de câmp.
Iar apoi ai fi tresărit de fiecare dată
când ai fi văzut un avion trecând deasupra casei
gândindu-te că zboară în direcţia lui.
Din fericire lucrurile merg mai bine acum,
nu ţi-o spun ca să te consolez, ci pentru că
este adevărat.
Eu am să rămân o vreme aici,
vom avea din ce în ce mai multe de discutat.
Acum privesc grădina
în timp ce-mi beau cafeaua
și știu că încă nu, nu ai plecat.
De fapt am retrăit sentimentul acela straniu
din copilărie
când mi se părea că pomii au înflorit
la atingerea ta

Nostalgia poetului Teodor Dume: Oradea, orașul adolescenței


Timpul meu s-a oprit în lut și fură din mine câte puțin în fiecare zi
(Teodor Dume)
*
Imaginea este o porțiune dintre podul centrului vechi și podul intelectualilor din Oradea.Aici pe ambele maluri ale Crișului repede mi-am petrecut cea mai frumoasă parte a adolescenței. Tot aici l-am cunoscut pe Gheorghe Grigurcu, care în timp mi-a fost mentor . Datorită domniei sale am ajuns pe drumul literaturii. Și iată-mă la cel de-al 23/lea volum apărut cu semnătură de autor și la cea de/a 53/a antologie cu semnătură de coautor.
În semn de mulțumire tuturora acelora care m/au îndrumat și au fost lângă mine am publicat această imagine care reprezintă o părticică din viața mea.
Imaginea este o amintire de suflet pe care mi-o dăruiesc la trecerea pragului celor 65 de ani.

Și da:
Sufletul omului e ca și iubirea, nu îmbătrânește niciodată
(Teodor Dume)
*
asemeni umbrei
mă retrag în mine pentru
a mi se ierta ceea ce am fost
o taină...
(Teodor Dume)
(sursa: Oradea în imagini. 
Photo by @omardelvalledebenito)

Viorel Birtu Piraianu:poezie


trăiesc între gânduri învelite în ceață
cine sunt
de ce sunt acel ce nu mai sunt
unde să merg
de ce să merg
într-un timp pierdut în răstimp
poate sunt doar o idee greșită a timpului real
cine știe azi a știe, cine...
pășesc într-un răgaz al luminii
întins pe un covor de gânduri
în neliniștea somnului
născut din lacrima timpului
în jur stele pustii
aș fi plâns
dacă aș fi fost fericit
trecusem aiurea printre anii trecuți și pierduți
am hotărât să vorbesc
dar cui
auditoriul plecase de mult
pălcuri de gânduri
tulbură astăzi stele obscure
pe lângă drum pășește un nebun
în liniștea nefirească a lumii

Ionuț-Tiberiu Balan: versuri

Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, ...................................................................................................
ce teamă cuprinde cetățile lumii
se înfioară frunza necăzută
malurile se prelungesc pînă în bărcile marinarilor
doar noi ne însingurăm dinainte de naștere
și sărutăm pîntecul cerului - aripa
dătătoare de viață
spulberăm magia chiar înainte de Crăciun
ne odihnim în aceleași brațe
arcuri peste timp
doar tu vezi podul palmei cum trece
spre mine
doar eu mă urc în trenuri imaginare noaptea
și cobor
cînd e visul mai viu
săracii copii nenorociți
Ionuț-Tiberiu Balan

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10