Marian Florentin Ursu: Toamna cea mai grea

  versuri                                                         

Mai spune-mi într-o noapte că încă mă iubești,
Trezește-mă când bate un clopot de aramă
Și-n răsăritul rece când torni cafea în cești,
Prefă-te într-o frunză când lumea se destramă

Nu-mi spune că e toamnă și minte-mă frumos
Și spune-mi că e vară și încă-s dezirabil,
Conjugă-mi despre este, nu despre ce a fost,
Cândva între iubire și-un iremediabil

Și-ai să mă minți că-i bine în toamna cea mai grea
Și-am să te strâng la pieptu-mi femeie-nstrăinată,
Apoi am să mă mistui de boala cea mai rea,
Evaporată-n umbra orașului de piatră

Cadar Katalin: Detalii

Nu am cum să mă întorc la mine,
Căci, cheia mi-a rămas la tine
Și nu vreau să fiu hoinar printre amintiri,
Sau anonimul sub zecile de priviri ...

De aceea, decupez detalii din poză,
Ca un preambul banal de proză ...

Din tumultul poveștii, la final,
Sunt doar un nebun sentimental,
Rezultatul unui cutremur emoțional.

La periferia unui vechi mâine.

Vlad Anghelescu: Sufletul

                                    

Un calcul rece
de-a curmezișul prăpastiei.
Săriți!

Tot așa am venit pe lume,
am murit
apoi țipătul, mi s-a spus,
m-a... creat!

Acum sunt viu,
număr prietenilor
viermii

Și nu pot să-i venerez.

Dacă aș ști...
poate i-aș lăsa
să mă...
devoreze.

Și-așa mi-aș reîntâlni țipătul-
Sufletul
Prietenilor.

Dragoș Vișan: ***

 Increatele iubiri

În alte mări, sub gheață, smoala topită cântă,
năvodarii-așteaptă albe stele preumane,
sosești prea târziu, abia când mugurii s-au stins,
din carcase argintii, nici tu nu-i poți salva.

Te iei după hula scornită de mintea altora,
nu urmezi nici harta Cetății, zărești insula ta,
dansezi cu ultimele forțe de-albatros lihnit.

Rătăcită pe țărm, o stea, ca o mână întinsă, iese-ncet,
cap, două brațe, două cozi,
ai de lucrat, să-i faci picioarele,
două valuri potrivite vin și ea deja s-a înălțat!

=============================

Alexia Badescu: Nu plânge

====poezie============

pentru lucrurile care nu mai sunt.
și inimile lăsate în urmă.
I am here
doar ca să-ți dovedesc că viața poate fi uneori atât de reală
Chiar și atunci când pierzi.
chiar și atunci când nu reușești să alegi
dragostea este încă în jur.
dragostea este încă legată
Nu înțelegi
Goliciunea nu poate fi niciodată sfârșitul.
S-ar putea să rămâi în viață doar făcând lucruri nebunești precum plânsul

Nelu Cazan: Tarabele cu sare

Din lacrima ta
Şi lacrima mea
Din lacrimile noastre,
Am făcut o Mare.

Acum m-am gândit
Să pun de-aş putea,
Pe țărmuri
Tarabe cu sare.

Aşa am auzit
Că ar face unii
Din ceea ce au strâns,
Într-o viață.
Şi cred că aşa
făceau şi străbunii,
Vindeau sarea la piață.

Atunci când pui bucate pe masă,
De nu au sare de loc,
Nici soarele nu-ți mai intră în casă
Nu ard nici lemnele-n foc.

Din lacrima mea
Şi lacrima ta,
Din lacrimile noastre
Azi,am făcut o mare.

În nopți de nesomn
Din cer,dintr-o stea,
A căzut peste noi
Un munte de sare.

Am jur împrejur
doar iazuri adânci,
Din lacrimi sărate.
Mă uit în adâncuri şi te văd cum plângi
În fiece noapte.

Aşa-i de când lumea
E zi şi e noapte
Pământul e rodnic doar dacă-i udat,
Dar nu cu lacrimi sărate.

Noi tot lăcrimând
Am strâns azi un munte,
De dor,de oftat cu lacrimi amare
Voi pune la țărm tarabe mai multe
Să pun toată sarea-n vânzare.

N-am să-o vând pe bani,că nu vreau palate
Şi nici nu o dau,că-aş avea nevoi
O dau să o puneți doar în bucate
Nu vreau să mai plângeți şi voi.

Lizeta Prața: Păsări de foc

Păsări de foc,
din aripile larg deschise,
au înroșit tot cerul sufletului meu.
Durerea m-a îngenunchiat,
cu lumânări aprinse
mă rog la Dumnezeu.
Îl strig, dar strigătul e mut.
Îl caut cu privirea,
aș vrea să Îl aud,
să pot să înțeleg, unde-au plecat cei dragi..
își dorm somnul sub rădăcini de fagi?
Spre care univers și-au înălțat suflarea,
cât de adânc e timpul
și cât de largă-i marea,
în care galaxiile se scaldă?
Un zbor neîntrerupt ne poartă
spre-o altă lume, care-i rece
și uneori prea caldă,
spre alte orizonturi,
din care se desprind doi sori,
spre alte constelatii, scăldate în culori,
ce doar în vis le poți atinge.
În care infinit ne vom răsfrânge?

(vol:" Suflet desculț, printre cuvinte)

Valentina Calistru: Infinita iubire

Un vânt,care poartă pe brațe chemări,
Ne intră cu-n geamăt în triste cămări,
Și-n veștejii iriși cu lacrimi de dor,
Un licăr de viața se aprinde ușor.
Și tremură o stea,ce tot cată-n fereastră,
Vrea urma să arate, spre dragostea noastră.
Dar clipa se zbate fragilă și rece,
Ne aruncă într-un val de iubire și trece.
Noi triști așteptăm,dar valul se stinge,
Dureri lângă dor peste suflet ne frânge.
Steluța se miră,cine oare-i de vină,
Că s-a stins între noi a iubirii lumină,
Că uităm să zâmbim și uităm sa trăim,
Pe un munte de patimi sufletul ghemuim.
...muguri firavi și blânzi ne zâmbesc de departe!
...e iubirea din noi... și iubire ne-mparte,
Căci din visul apus,ce părea efemer,
Flori frumoase au crescut,ce miros în eter,
Și vor duce spre stele o scânteie din vis,
Despre dragostea mare,care nu s-a mai stins.
Ce își leagănă dorul de noi amândoi,
Cum și noi legănam pui micuți lângă noi,
Au zburat,dar în suflete poartă un cuib,
Și ne cred niște sfinți,pe capuri cu nimb.
Peste umeri lăsați de amintiri gârboviți,
Ninge dragostea lor de părinții iubiți,
Și din irișii veșteji, ce în lacrimi se scald,
Veșnicia-și culege,picuri vii de smarald,
Iar din ceruri zâmbesc îngeri adevărați,
Care au fost pe pământ, cândva mame și tați,
...pași miciți ce străbat anotimpuri acum...
...sunt ecoul iubirii pe infinitul ei drum...

Adriana Apostol: Lună plină

Peste vârfuri de copaci trece Luna ca un soare,
Aurie și rotundă ca pâinea coaptă mare,
Apus, ori răsărit mă-ntreb oare cine-i de vină
De-acest spectacol minunat, festin de lună plină?

Cu strălucirea ei de foc, culoare dă și viață
Și zi și noapte la un loc prin frunze se răsfață,
Este atâta tihnă-n jur și multă strălucire,
Iar pomii dorm hipnotizați de unda-i de sclipire.

Privesc spre cer și sunt uimită de măreția ei
Căci este strașnica zeiță cuprinsă-n ochii mei
Ce mă atrage cu-al ei farmec, mereu misterios,
Iar eu, în vers, ca un descântec, o scriu armonios.

Dumitru Ichim: Psalm pe altar de operații

Pe unde-ar veni dorul de inima-i kardia,
Și cum fiorul sacru-i redus de-angiogramă?
Când buzelor dai vinul, gustându-i podobia,
Mă simt ca la Cetate, cum corn prelung ne cheamă.

Pronaos de mesteceni,deasupra-mbrățișării!
Hai, du-mă pân'-acolo, de moarte frică nu mi-i,
Azvârle-n spus ghiocul ce-a plâns durerea mării...
De ce nu ne pierdurăm, atunci, prin fundul lumii?

Ne ispitim de-a timpul, cu nepermisul aur,
Striviți de el, sau ducem un altui ins povara?
Cumva, ca peste iazuri, cumulonimbus plaur,
Că-l vezi deopotrivă cu duhul și vioara.

Alb-iarnă ni-i salonul, pereții lui - morfina,
Pe monitor kardia cu-n arc vâna lumina!

Doina Moritz: Glasul iubirii între cer și pământ

  versuri                                     

Am scris un nume pe-o aripă de vânt
Cu flori albastre și rebele valuri...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Sărută marea, unind două maluri.

Pe-o frunză, lacrimi plânse în cuvânt
Mângâie-altițe din roșii ștergare...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Se trece-n zbor, la colțuri de hotare.

Ascund în stele sclipirile de cânt
Cocori vâslind spre zări înaripate...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Petală pe dor și-n visele toate...

O zi și-o noapte pierdute-n jurământ,
Pictează roșul macilor pe spuze...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
Prinde-n arpegii norocul din frunze.

În albie cu zori de zi frământ
O pâine cu speranță înspicată...
Glasul iubirii, între cer și pământ,
O va-împărți doinind prin lumea toată.

Felii de zări albastre, un nou veșmânt
Și un crâmpei din mângâierea serii...
Glasul iubiriirii, între cer și pământ,
Primește-n dar sărutul primăverii.

Violetta Petre: Sunt...

========================

Sunt umbra unui vis cu aripi frânte,
Ce-și bandajează rana cu poeme,
Când stelele n-au voie să mai cânte
Și versul e-arestat în ghilimele...

Sunt întrebare cu răspuns ambiguu
Și zborul interzis de păpădie,
Metaforă cu geamătul contiguu
La început și punct final în poezie...

Sunt hologramă dintr-o altă lume
Pe un ecran expus în piața mare,
Unde mă strigă pescăruși pe nume
Cu țipete născute la-ntâmplare...

Sunt susur de izvor, doinind a jale
Prin dimineți proscrise în apusuri.
Arunc cu rime-n nopțile murdare
De-atâtea fantomatice răspunsuri...

Sunt gândul interzis, oprit la vamă
Întors din drum, pe umeri, cu blesteme
Sunt scenaristă-n propria mea dramă
Sunt versul mov ce sfâșie și geme...

Sunt firul de nisip ce curge-n grabă
Într-o clepsidră spartă de tic-tac-uri
Sunt literă orfană de silabă
Fără-adăpost și pentru răni n-am leacuri...

Sunt... oare sunt, sau e doar nălucire?
Nu mă mai simt și nici nu mă mai știu
Și n-am nici cui să dau măcar de știre
Că sunt devremele din prea târziu...

========================

Petruța Niță: Gândul zilei...

(cine aruncă primul)

aruncă piatra
apoi ascunde mâna spunând
"te iubesc"
crezând că ți se iartă
închide ochii și fugi
să nu se răzgândească toamna
înainte să te înclini
o singură piatră
ne ajunge

Alin Claudiu Baciu: Timp de trei cuvinte

   poezie                             

De ar fi timpul stropi de rouă
Aș vrea să fie numai primăvară
Și să mă scald în frunza ierbii
De ar fi timpul doar din lemn
M-aș îngrădi doar de copaci
Să simt cum prinde viața rădăcini
De ar fi timpul din faină
Aș coace-n fiecare zi
Să-i țin pe ai mei sătui de pâine
De ar fi timpul doar priviri
N-aș mai clipi nicicând pe lume
Să-mi știu bunicii încă vii
De ar fi timpul cald de soare
De nori aș tot fugi mereu
Să nu mai fie noaptea noapte
De ar fi timpul doar din cântec
Mi-aș face strună din iubiri
Să cânt ca ei să mai trăiască
De ar fi timpul fir de ață
Aș țese gânduri neștiute
Să simt că n-am să-i uit în veci
De ar fi timpul... dar nu este
Nu-i timp nici chiar acum când scriu
Mult prea puțin îi știm măsura
Că nu e ceas să-l poți întoarce
Și nu-i nici cântec să-l repeți
Opriți-vă când timpul trece
Să respirați din nou cu ei
De ar fi timpul să nu fie
N-ai fi nici tu n-aș fi nici eu
Acum e timpul să trăim
Avem același Dumnezeu.

Corneliu Neagu: Când noaptea se așterne peste Gară...

Își cerne toamna frunzele uscate
peste-amintiri lăsate în trecut,
iubitele din viața mea plecate
revin acum cu-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neștiută
cu loc plătit la ultimul vagon
și mă privesc cuprinse de derută
văzând că le salut de pe peron.

Când trec pe lângă mine, supărate,
le strig pe nume, ca la început,
ele se-ntorc din drum înduioșate
văzându-mă cât sunt de abătut.

Și mă cuprind în brațe resemnate,
ținându-mă aproape, tremurând,
eu mă îmbăt sub șaluri dantelate,
primind îmbrățișările la rând.

Când noaptea se așterne peste gară,
cu-n ultim tren, venit din infinit,
apari și tu, iubita mea povară,
să mă privești pe cruce răstignit.

Nely Vieru: Linii și puncte

Album Aripi de pământ                                          

Motto : ,, Orice bărbat este un umăr
pe care femeia își așează visurile !"

Orice bărbat e ca un vultur trufaș
asta până când i se frâng aripile !...
Atunci, singur alege dacă rămâne vultur sau nu .
Orice bărbat trebuie să știe ,apoi să vrea,
să învețe să zboare din nou, cu aripa frântă...
Orice bărbat ar trebui să știe unde merge,

de unde vine și încotro se îndreaptă!...
Fie la țărmul mării căutând liniștea
în amurguri fierbinți de vară,
fie atingând stelele cu mâna
de pe vârfuri de munte , spre seară,
fie în dormitorul unei femei
ascultându-i inima cântând în surdină.
Orice bărbat ar trebui să fie sincer
și să aibă încredere,

să știe că încrederea trebuie căpătată,
să lupte pentru a câștiga încrederea unei femei.
Să o merite!...
Orice bărbat ar trebui să știe că
un buchet de flori deschide privirea unei femei,

ușa nevăzută către sufletul ei.
Orice bărbat ar trebui să știe că
darul cel mai de preț făcut unei femei
este iubirea !
Orice bărbat ar trebui să știe că
o femeie este mai frumoasă când râde.

Orice bărbat ar trebui să aibă o femeie
pe care să o facă întotdeauna să râdă.
Una care îl face tot timpul, să râdă și el .
Orice bărbat ar trebui să știe, să aibă,
un umăr pe care femeia să plângă
Atunci când vrea ea,

de durere sau de fericire!...
Orice bărbat ar trebui să aibă
un trecut întotdeauna îngropat,
un prezent fericit și un viitor clar.
Dacă prezentul nu este clar,

dacă viitorul nu este clar
neapărat ,trebuie să îl schimbe.
Orice bărbat ar trebui să aibă un loc anume,
un loc al său ,undeva, în viitor,
unde își va scrie bătrânețile,

unde își va povesti amintirile din tinerețe
la brațul femeii iubite.
Orice bărbat ar trebui să știe când să renunțe,
chiar dacă ,orice renunțare este o bătălie pierdută,
ar trebui să știe că , viața nu este

un continuu război în care doar să câștigi.
Orice bărbat trebuie să știe să piardă cu demnitate!
Orice bărbat ar trebui să știe că
o haină uzată se schimbă,

o casă , o mașină , sunt de vânzare,
dar sufletul nu se schimbă și
nu este de vânzare.
Orice bărbat care a fost vultur
ar trebui să știe că
orice aripă frântă se reface cu timpul
dar tot frântă rămâne .
Orice bărbat care a fost vultur știe că
orice pisc peste care a zburat
rămâne doar o cucerire ,un țel atins.
Bărbatul vultur își alege un singur pisc,
cel mai semeț, cel mai însorit,
unde simte că este fericit,
unde își va face cuib pentru tot restul vieții
până la ultimul zbor !

Marin Rada: Al cincilea anotimp

E parcă ultimul
din lungul șir
de clipe,
un anotimp,
prin lume neumblat,
au lucrurile gust
de mere coapte
de parcă-au năvălit
livezile în sat,

E ultimul ecou

din lunga lor povară
de sunete venite
din neant,
e un văzduh
prin care cântă naiul
și roua cade, lacrimi,
în ochii celuilalt,

E-un anotimp
de piatră,
fără dispreț și ură,
poate numai dorința
de-a fi mereu iubit,
un răsărit de soare
la inceput de lume,
în fiecare clipă,
cu ochii tăi rostit...

Stelian Platon: Nu mă gândeam

versuri

Nu mă gândeam să-ți spun că iară ninge
Stând la o fereastră unde te-așteptam,
Vedeam doar umbra ce nu-ți pot atinge
Și o speranță pe care o striveam.

Și nici nu apucasem cred a-ți spune
Că nimeni nu făcuse încă pârtii,
Că ochii-mi erau plini numai de tine
Și că te strigam subtil, ca să nu știi.

În mine s-a închis apoi o poartă,
Chiar și geamul am închis să nu mai văd,
Dar mi se arăta ca pe o hartă
Cum gândul greu năvălea ca un prăpăd.

De-atunci o negură ne tot ascunde
Și-ai rămas fragedă adulterină,
Eu rătăcit în amintiri profunde
Și azi îți spun micuța balerină.

M-ascund mai mult, spunând nu mai vreau nimic,
Doar dansu-acela cu un ritm ce doare,
Legenda noastră e-un spectacol antic
Intrat în grija vremii curgătoare

. Din vol. „CLAUSTROFOB SUB CERUL LIBER”, edit Cervantes 2021

Vasile Dan Marchiș: Exercițiu extrem 2

   poezie                                      

Azi răsăritul soarelui nu-i un simplu joc
ci e sărăcia tinereții noastre
adunată la un loc.
De foamete mă arde soarele în acest anotimp înșelător
ca unicele plante: urzicile, ce cresc
de dorul minunilor...
În acest context și Dumnezeu poartă o teamă:
să nu-l ia minunile înainte...
Dacă va face minuni cu urzici....
Aceasta ar fi preîntâmpinarea foametei
că fac eu vrăji cu urzici...
Acum să vedeți cum se vor săvârși în același timp
vrăji și minuni...

Aici e finala concursului de mirări...
Dumnezeu cu minunile, eu cu vrăjile,
dăm peste cap binecuvântările,
descântecele, complimentele și canoanele
amestecând datinile cu fanteziile...
Câte urzici sunt suficiente pe foamete...?
Aceste plante universale se leagănă în vânt
de parcă șuieră a răspuns așa:
”Acum să te vedem...!!!
Tu pe noi sau noi pe tine
te vom biometaforiza cu porii noștri urticari și iritanți....
Sau prin pact ne vom ”urzicomeni” în comun…!”
Ce pot spune decât că rămân mut pe moment,
ca un cântăreț care nu are altă soluție mai sinistră
pe timp de sărăcie, prin foamete
decât să cânte în frunză de urzică...
Decât un astfel de aprig cânt
mai bine în luptă dreaptă să ies victorios...
Fie și în lupta cu urzici
În loc de spadă sau de pușcă în această luptă
va trebui să folosesc urzici?
Ca astfel să nu avem iar de cină urzici…?
La cine să fac un memoriu în acest sens?
Să scriu destinului? Muzei?
Dacă ar ști măcar muza ce scriu!
Pe când rosteam toate acestea,
muza m-a împresurat astfel?
”Ce tot îndrugi acolo?
Ce să-mi scrii mie pe foametea asta?
”Ce crezi că sunt eu acum față de tine?”
Răspund uluit:
”Imensitate! Nemărginirea ta!”
Muza m-a uluit rostind:
”Nu-mi spune mie așa!”
Dacă Dumnezeu te inspiră direct prin foamete ce să scrii,
ce aștepți de la mine?
Scrie...!!!
Eu sunt trimisă doar ca arbitru...!!!

Teodor Dume: Tata, AMR 3 zile...

   Teodor Dume, poezie      

Pe valiza de armată a lui tata
bine pitită ìntr- un colț
al podului
de pe casa bunicii
au mai rămas câteva urme
de vopsea verde şi
o sculprură de briceag pe
o inimă ştearsă de vreme ìn
mijlocul căruia se mai putea citi
AMR 3 zile
printre alte hârtii mototolite
prinse ìntr- o pânză de păianjen
pe singura hârtie descifrabilă
fără adresă
era scris
te iubesc te iubesc te iubesc Ana
de aici peste tot şi până la Dumnezeu
curànd vom sta pe bordura casei
ne vom bucura unul de altul
de noi şi de Dumnezeu
sà nu plàngi
când vei auzi zgomote pe afară
şi bàtăi în uşă să ştii că voi fi eu
ajuns cu trenul de noapte

pe aici e frig de ìngheață pietrele
inima ìmi e cât o lacrimă şi
mi- e teamă să plâng
ìn buzunarul de la cămaşă
am fotografia cu tine cea ìn care
țineai mâna pe burtică şi- mi
şopteai la ureche
pe ascuns
să nu ne audă mama
" mişcă
să ştii că va fi băiat"
ìn noaptea asta sunt un biet şi umil
caporal de schimb resembat să stau
cu arma la picior sà- i salut şi
sà- i aplaud ìn gând ostăşeşte
pe camarazii din tranşee şi
printr- o crăpătură de cer
sà vorbesc cu Dumnezeu
ìn rest
sunt bine dar
am inima blocată
ìntre lacrimi şi o buclă de- amintiri
cu tine şi cu mama

ştiu că ìn lumea asta
nu- l voi ìntâlni pe tata şi poate cà
nici în cea de Apoi
aşi vrut să- i iau o povară şi
sà- i spun că
am mai crescut am fost ostaş
ca şi el şi că am stat de gardă
la trabşeea din care a vorbit cu
Dumnezeu

...şi aş mai fi vrut să-i spun că
mama a avut dreptate