Elena Volcinschi: Numai tu

=======================
Iubite,
Numai tu, tu poți întinde,
Mâna pentru a mă cuprinde
Când m-ascund prin ierburi-nalte,
De talpa de vis calcate,
În verdele loc ce știe
Când dor îmi trimiți solie.
Unde te-adun fir cu fir
Și-n vis de dor mă prefir,
Sub praf scuturat de stele
Când visele-mi sunt rebele…
Ori sub soare-aprins de-amiază,
Când m-alinți cu aripi de rază.
De mai am câte-o tristețe
Vii cu clinchete glumețe,
De mă trădează chemarea
Tu-mi dai binecuvântarea,
Iar, din vise tremurate,
Când nu dorm la ceas de noapte
Vii în gând pe aripi gingașe
Și cu vorbe dragălașe,
Ca în zori când mă trezesc,
Doar la tine să gândesc…
Ziua mai ușoară-mi pară,
Pân’ ce vii iar către seară…
Iubite,
Numai tu mai poți întinde
Mâna pentru a mă cuprinde…

=========================

Elza Hansen: Valea Plângerii

- Doamne, în rugă vin aproape de tine și mă pronunț:

Ce trebuie să fac ca să iert? Nu îmi cere la sinele meu
să renunț!
Lacrimi curg...
Și dacă...
Atunci, ține inima mea în pieptul tău
Când Valea Plângerii am să parcurg...
Ai fost supărat, atât de aproape te simt, însă de văz neajuns,
pe cealaltă parte a orizontului îndepărtat de ochi ascuns...
Tata întreabă:
- Cum să iert?
Pe patul chinului duhul mâniei dă-n oala iadului
Orgoliul lui fiert capacul de mult a sărit,
aduce toți demonii cu tancuri blindate în Răsărit...
- Alege tată, așa se iartă!
Nu sentimentul e a iubirii poartă! Alege un pas către pace!
Pentru sufletul tău, al generației tale și viitorul meu
Iar restul, într-un sfârșit va veni din inima lui Dumnezeu...
S-a săturat depărtarea, duce dorul de copiii abandonați
Tot ea s-a săturat și de sine presată de cauze pentru care
animus
umerii grei istoriei își încovoaie defensiv, agresiv, obsedat
Cară în spate vești de războaie, posedat...
Aud vocea divină cu timbrul care
Kierkegaard auzise i-uri vibrate pe portativul sufletului
cu note precise
Aminteau de-a matricei universului roți
”Trebuie, nu fiind că trebuie dar fiind că poți!”...

Valea Plângerii e trecătoare și drum și fir de nisip în clepsidra
timpului, unde odată trecut se preface scrum
De aceea doar voința urmează pașii iubirii...
Angajamentul e elementul știrii
Steag fluturat conștiinței, altarul i-a luminat
Genunchii iertării s-au plecat

Geo Vasile: Piatra Arsă/Pietra Arsa*

 Piatra Arsă

Fluvii de timp au trecut neobservate
în timp ce tu aici aşteptai ca Piatra
Arsă* de focul rece al securilor lunare
figura salvatoare de care te lega un
jurământ, acel tu aşteaptă şi-acum
buimăcit, după ce a sărutat istoria
maşteră pe gură în dezolanta provincie
sud-est europeană, zisă ghetoul
paralelei patruzeci şi cinci, sosirea
strămoşului analfabet, graţie căruia ai avut
un tată, o mamă, fraţi şi surori, vei fi din
nou cu ei, în sfârşit liber, neînfricat, demn
să te joci cu ei în groapa comună
de-a macii şi buburuzele şi jocuri de noroc,
recitând un coup de dés n’abolira jamais
le hazard şi mai ales l’après midi d’un faune

Pietra Arsa*

Torrenti di tempo passaron inosservati
mentre tu qui attendevi come Pietra
Arsa* dal freddo fuoco delle falci lunari,
la figura salvifica a cui avevi fatto voto,
quel tu attende pure ora stralunato,
dopo aver baciato la storia matrigna
sulla bocca nella squallida provincia
sud-est europea, detto ghetto sul parallelo
quarantacinque, l’avvento dell’illetterato
capostipite, che fece sì che tu abbia un padre,
una madre, fratelli e sorelle, sarai nuovamente
con loro, finalmente libero, impavido e degno
di giocare nella fossa comune ai papaveri
e alle coccinelle, giochi d’azzardo, recitando
un coup de dés n’abolira jamais le hazard
e soprattuto l’après midi d’une faune
* nome di una vetta della catena montuosa dei Carpazi

Nely Vieru: Dacă ploaie...

(Album Universuri paralele)

Dacă lună ai fi
ce mult te-aș iubi,
nopți la rând fremătând
eu luceafăr arzând
ți-aș compune poeme
până în zori de zi.

Dacă vânt tu ai fi
din copacul etern
doar o frunză aș fi
și în gându-ți mereu
aș pluti .

De s-ar face doar noapte,
cerul tu de ai fi
din universul departe
doar pentru tine eu
aș străluci .

Dimineață de-ai fi
iarbă eu , roua ta -
zori de zi străvezii
aș sorbi !

Dacă ploaie ai fi
ce mult te-aș iubi !
M-aș face pământ
să-ți sărut rând pe rând
fiecare picur curgând

Și apoi ,însetat ,
dacă ploaie mă plouă
cu fiecare boabă de rouă
m-aș zidi legământ !

Gheorghe Apetroae: ANIMA MUNDI sau DESPRE UN ADEVĂR

Forţa sufletului nu este de ajuns fără cunoaşterea adevărului, Rene Descartes P.S. XLIX (49)

Pe când simţirea amiezii o sorbi din al secundei pocal
şi cercul i-l rupi, înşiroind-o curată pe frunţile stelare,
ochii ei de vultur: ruguri săgetând primăveri în altare,
hăruiesc vieţile în duhuri ce cresc din fiecare floare...

Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor se desfloresc,
nefiinţa la trecerea în fiinţă, din genunchi se ridică,
să o săruţi clară-n oglinzi, pe braţe, ca pe o zână s-o porţi:
clipe în ploi de stele, a ismă mirosind, a linişte peregrină...

Ea, pajura în zi, să se întoarcă solară și austră în aripi
în lumina visului tău să zboare la slobozirile vămii în mit
sub nori apoteotici i-ascunsă, în destramări, e-n buiecii,
stăpâna oricărei vieţi, lumină în duhul pământului plâns...

Da. Zorii ruginiţi de lipsa amiezii sunt prăfuiţi cu vrere,
prin fire unduiesc plăceri nebune în ierbi, să le adulmeci,
pe crug să-l irizezi adamic și-n noima ploilor rebele,
cu ochi sub pleoape-n lăcrimaţi de umbre şi de stele...

Clipei îi sorbi simţirea curată și gândul: ambrozie-n pocal,
cuvintele sângerânde-n amiezi le zideşti în temple solare,
pe TOT, în tine şi oriunde dedus, îl hăruiești cu adevăr și mister,
răgazul i-l pipăi hapsin şi i-l scoţi de sub lespezi de cer…

Da. Tu, te înalţi în tulpină de cuget şi-nlăcrimezi senină,
susuri cu sânge-n amiezi pe cântec de izvoare celeste,
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
Tu, anima mundi, trecerea -n clipă, liră stelară divină…!

(Sibiu, 11.09. 1989)

Vasile Culidiuc: Pe urmă alerga

==========================
fără să facă zgomot și se vedea
semiîntunericul era până la brâu
lingea apa rece de spuneai că are
o sete diabetică care își făcuse
un fel de culcuș în gura lui știrbă
simțea rușinea cum a trecut prin
corpul lui slab uitat de ani
uneori limpăia câteva glume sau
un sirop verbal îngrozitor de fals

în timp ce alerga o luase pe drum
ocolit de lumina felinarelor
ajunsese într-o hală de procesat
idei extravagante agățate pe ultimul
vagon de dormit de tablă ruginită
în timp ce vântul șuiera în locul
locomotivei trase de dulăii albi

===========================

Giorgian Ionuț Zamfira: Ceasul despărțirii

Se zbate ceasul despărțirii și mor secundele-n grădină
Mi-ai fost o rază de lumină în locul sfânt al amintirii,
În trupul meu sunt ploi de toamnă și peste ochii mei cad pietre,
Un foc în patruzeci de vetre, să te-ncălzească scumpă doamnă.

De azi sunt pom, iar tu ești floare, ne dojenim sub clar de lună...
Iar când se iscă vreo furtună, cerși-vom razele de soare,
Sunt măr sălbatic, tu o pară, deși sub scoarță suntem rude
Același untdelemn de dude cu care ne-am hrănit o vară!

Se zbate ceasul despărțirii și vom vorbi în somn de-acuma!
Pe trupul tău se-așterne bruma, în mine, flacăra iubirii,
Se va aprinde peste noapte și va cerși o altă gură,
Lipsită de dureri și ură, cu care voi vorbi în șoapte.

Rămân același tip simpatic, ferește-mă de-a ta iubire,
Ramai o dulce amintire, căci drumul ne va fi tomnatic,
Împrăștie în zare dorul cu care ne-am iubit o viață
Și am trecut prin nopți de gheață, să alungăm din cale, norul.

Eu știu că inima din tine, mă va iubi pe veșnicie
Trăiam aceeași poezie, fără să mă gândesc la mine.
Am fost sortiți să rupem firul, cu care ne-am legat de soare,
Iubirea noastră astăzi doare, fără să știm cine-i emirul.

Ne-mbolnăvim când stăm aproape, ne vindecăm printre perfuzii...
Trăim povestea cu iluzii, având oceanul pe sub pleoape,
Durerea noastră-o să ne-ngroape, că zi de zi avem contuzii,
Urmăm o cale cu transfuzii, trecând prin sute de potoape!

Gherase Laurențiu Cristian: Toți venit-au să te vadă...

La mormântul țării mele,
Au venit pe rând, groparii...
Să culeagă toți stejarii,
În buchete de surcele...
Să-și prezinte-n gând omagiul,
Rupt în plânsuri pe morminte
Ce se-ntind în naufragiul,
Țării mele... fără minte...

La mormântul țării mele,

Stau lăcuste să privească,

Spre aceia ce-au să crească,

Pe țărâna dintre stele...

Au să facă-o rugăciune,

Să-i audă tot poporul,

Cum le tremură fiorul,

Înmuiat în stricăciune.

Au venit pe rând și brazii,
Spre pământu-i să se-aplece,
Devenit puțin mai rece,
Căci ne-au năpustit nomazii...
Migratori ce stau în fruntea,
Țării mele fără glasuri,
Unde și-au făcut popasuri,
După cum îi duce mintea...

Au venit și toți salcâmii,

Ori... doar umbrele rămase...

Din mărețele foioase,

Unde hodină străbunii.

Fiecare se mirară,

Cum de glia noastră zace

Și poporul nostru tace,

Bându-și lacrima amară...

Au venit și scriitorii...
Șchiopătând, fără de pagini,
Doar cu sute de imagini,
Adormite-n spuma mării...
Fără pene ori condeie,
Doar cu spuma smoalei plânse,
Din durerile lor, strânse
Și din mama noastră, zeie...

Toți venit-au... câte-o floare,

Rătăcită prin grădină,

Dar întreagă-n rădăcină,

Să o-nfigă-n lutu-i tare...

După care lacrimi grele,

Se-adunară să stropească,

Lutul smuls din dulcea boască,

A pășunii țării mele...

Printre bocetele mării,
Am venit și eu din vale,
Cu durerile-mi de șale,
Să-i îndrept șira spinării.
Las un mugure-n mormântu-i,
Învățat cu lacrimi multe,
Să se-nalțe și s-asculte,
Înviind din morți, pământu-i.

Să se-nalțe până-n ceruri

Și din el să înflorească,

Pagini, plebea să citească,

Scuturându-se de geruri.

C-au venit toți la priveghiul,

Țării mele zbuciumate,

Întrebându-se cum poate,

Să se-nalțe iar cortegiul?

Din durerile ce vrut-au,
Să-mi anime toți groparii,
Eu rămân lângă tâlharii
Ce pământ pe mine pus-au.
N-au știut ce-o să-ncolțească
Și-acum stau la rând să muște,
Din înaltele-mi să guște,
Încercând să le-otrăvească.

La mormântul țării mele,

Rând pe rând vin toți nebunii,

Tulburați de gustul lunii

Și de ramurile-mi grele.

Cum se miră toți odată,

Observând cum se ridică,

Din cenușă-o rămurică,

Să-și înalțe glia-i dată.

Adunați-vă cu mine,
Scriitori, soldați și stele,
Să aprindem țării mele,
Regăsirea sa de sine...
Căci groparii încă sapă,
Tot punând câte o cruce
... Hai să nu-i lăsăm s-apuce...
Să mai sape înc-o groapă!

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Steaua mea

Lângă Urse, Andromede, sau Luceferii de jos,
Pe strada Căii Lactee păşesc iute, curajos,
Căutând cu stăruință prin saloanele de bal,
Steaua mea, cea călăuză în destin și ideal.

-
Vreau să stăm în prag de noapte la un păhăruț de vin,
Să-mi asculte bucuria, să ciocnim cu glas divin,
Și din tainele ursirii, privind lung spre depărtări
Să-mi adune viitorul dinspre cele patru zări.
-
O găsesc îngândurată lângă luna de cristal,
Așteptând noi ursitoare să le treacă prin portal,
Ca în dansuri rituale cu magii pe nori pictând
Să pornească stropi de geniu peste muritori de rând.
-
Îmi clipește lin șăgalnic, cu sclipiri de diamant,
Tartorii iadului cosmic ne privesc dur, arogant,
Iară nove hămesite ce se-ascund prin găuri reci
Sorbind lacome, genune, stau la pândă pe poteci.
-
Steaua mea din nori surâde, pân' la lacrimi hohotind,
Se îndreaptă către mine prin abisuri șerpuind,
Îmi întinde cupa plină cu-mpliniri și cu noroc,
Iar apoi se depărtează pe cărări de jar și foc.
-
Acum umbra îndoielii mi se spulberă-n neant,
Viitorul se-ntrezare eclatant și captivant,
Pe fuioarele-mi din gânduri clipele s-au recompus,
Zburdă iar cuvântul liber, steaua mea nu a apus.-