Zarra Zarra: Broderind o melopee

Calmă, tristă, voalată de prea multele metehne,
mai sonoră ori umbrită în aducerile-aminte,
tânguind în palma nopții jarul zilei urgisite printre așchiile vremii cu rădăcini în trecut,
curge lesne clipa nudă,
în clepsidra încă vie,
așternându-se ca iarba în tăcerea-i de mătase,
să n-audă trosnind ura nechibzuitelor firi.

Ochii mei cuprind zenitul înrămat de nori cupizi,
ce umbresc tot ce sădisem cu speranță și credință,
în a lor culpă afonă afundându-se inert.

Fruntea-mi arsă și ridată de prea multele poveri
îndrăznește să cerșească seninul clipei de ieri,
parcă nevrând să se șteargă precum urmele sub ploaie,
doar așa cruțându-și rana încremenitei dureri.

Palmele-și numără truda risipită-n patru zări,
când puteau să cearnă smirnă peste buruieni amare,
fără să simtă durere ori păreri de rău tivite cu smolitele cuvinte aruncate de smintiți.

Broderind* o melopee peste hârbul plin de humă
al destinului ce curge prea umil sau prea grăbit,
de parcă îl mână bice spre eterna asfințire,
mai găsesc în colțul gurii, o fărâmă dintr-un zâmbet,
pentru-o clipă, poate două,
să aștern pe o retină zăbrelită de tăceri,
bob de rouă-darul vieții, cu sclipiri de jadeit.

Broderind*- licență-

(A broda- a construi)

Atila Racz: Tandreți

parcă n-ar fi de spus nimic

și iată
pădurea urcă spre munte
și iată
muntele respiră
cu cerul pe creștet
oceanul adoarme pe mal
într-o scoică

și ziua se prelinge
prin firul de ploaie
spre margini

vezi

cum mâna mea încearcă
încearcă să prindă cuvinte
încearcă și degetele
dar nimic nu poți să oprești
să închizi
nimic nu poti să desăvârșesti
dacă Dumnezeu
nu locuiește-n tine

iubire
nimeni n-a scris un poem
atât de adânc
atât de mlădios ca tine

de aceea mă las
prin ochii tăi să fug înspre iubire
de aceea
nu cu degetele-ți scriu
nu cu mâna ta
crescută din mine

de aceea mă las în ochii tăi
când plângi
să curg limpede cum izvorul.

Viorel Boldiș: Râul vieții

Ca un râu această viaţă se strecoară printre ani
Fără vreo deosebire, la bogaţi şi la sărmani.
Răsărită din ţărână, mai întâi un mic izvor,
Apa vieţii-apoi porneşte lungul drum istovitor.

Limpede-n copilărie, nepătrunsă de păcat,
Ea se dă oricui i-e sete, orişicărui însetat.
Fără teamă, fără gânduri, nu se-ntreabă ce va fi,
Sau ce a lăsat în urmă, sau ce mâine va găsi.

Vad croindu-şi printre piedici, piedici ce numim destin,
Râul vieţii avansează tot mai mare şi mai plin.
Tot mai tulburi îi sînt, parcă, apele, şi mai adânci,
De nisipurile care la origini erau stânci.

Din păcate, uneori, de atât amar de ploaie,
Râul vieţii se transformă în prăpăd şi puhoaie.
Îi mai necăjim pe unii, ca-n viaţă, doar se ştie,
Dar râul vieţii noastre poartă multă apă vie.

Unii râuri, alţii fluvii, ape dulci sau amărui,
Fiecare om în parte are însă viaţa lui.
Avem toţi un creator, toţi aceleaşi vii izvoare,
Avem diferite căi, dar înspre aceeaşi mare.

Geo Vasile: Testo bilingue

Lavi

În fiecare femeie este înveșnicită
fetița, dublul obscur ce doarme în ea.
Deși se exprimă în românește,
folosește adesea o limbă ție
străină, plină de glose neterminate,
de embrioni de fraze, de pauze ce
răsfrâng oarece blocaje, lacune în
judecată sau oculte epifanii….
Lavi
este ființa ce te inspiră chiar mai mult
decât adâncul mineral al unei oglinzi,
dublul obscur ce doarme în orice
femeie, fetița…

Lavi

In ogni donna c’è per l’eternità
la ragazzina, il doppio che dorme in lei…
Anche se parla il romeno, spesso fa uso
d’un idioma che ti riesce straniero,
ricolmo di glosse incompiute, d’embrioni
fraseologici, di pause che riflettono
altrettanti blocchi, lacune nel giudizio,
oppure epifanie arcane…
Lavi è l essere
che t’ispira più del profondo minerale
d’uno specchio, l’oscuro doppio che dorme
in ogni donna, la ragazzina

===============================

Geo Galetaru: Așa nu altfel

Am scris poezii
ca și când aș fi ieșit dintr-o cameră
și aș fi intrat în alta
era devreme
era târziu
oamenii se plimbau pe străzi
intrau în restaurante
își duceau copiii în parcuri
în inima caldă a inocenței
așa și nu altfel trece viața
ca un tren prin gările triste
abandonate la marginea lumii
adolescenți cu zâmbetul pe buze
împungând cerul cu privirile lor lacome
așa și nu altfel trece viața
și viața nu e poezie
nu e pachețelul cu metafore uitat în hol
după o petrecere a celor fericiți și singuri
o ușă se deschide în noapte
o umbră se strecoară pe bulevardele unui oraș anonim
lumini explozie de lumini
în plin întuneric
când mâinile cerșetorilor cad în vis
ca niște păsări obosite de așteptare
un gând nesfârșit prelungit în pâlnia telefonului nocturn
o zbatere de pleoape în fața necunoscutului
(în fața morții)
vom învăța să patinăm pe luciul întâmplărilor casnice
destine cu identități incerte
batiste incolore fluturând în vânt
ca niște semnale pe care nu le vede nimeni
un conglomerat de stele atipice
în insuportabila nebuloasă care invadează totul
pe mese adorm ultimii cruciați ai speranței
cu frunțile lipite de ultimele himere
totul este o ultimă încercare de evadare
din niciunde spre nimic
așa și nu altfel trece viața
cineva rămâne aici și face mereu cu mâna
cineva face mereu cu mâna
prăbușit în plânsul pietrelor
în răcoarea aspră a zilelor
așa și nu altfel trece viața

Ionuț Caragea: Floare de cactus

pagina albă
niciodată, dar niciodată
nu mi-a judecat înfățișarea
niciodată nu mi-a zis
că sunt mai gras
mai bătrân, mai țepos
mai nu știu cum

ea m-a privit cu dragoste
la fiecare întâlnire
ea a văzut și durerea
și bucuria, și cerul
și neputința, și pasiunea
și dorul oceanic din mine
ea a văzut bogăția din spatele sărăciei
și umbra care nu otrăvește curcubeul
ea a fost atrasă mereu
de fântâna tăcerilor mele
în care dacă arunci o privire
ți se împlinește orice dorință

eu sunt cactusul care înflorește
la fiecare sărut al paginii albe

Daniel Corbu: Șamanul

De-un timp toţi vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
când deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mângîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade ( XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet

Petruța Niță: Pescărușul

================================
te-am visat
stea legănată în mare
cum te-ai topit sub strălucirea nopții
în zori te-ai preschimbat într-un pescăruș
ai colindat nisipul tăcerii mele
repetând în solilocvii fraze
de neînțeles răbdării
din portul meu corăbiile pleacă și vin
în scoici se-aud acorduri de valuri
care știu cu adevărat
ce înseamnă libertatea
nu există pescăruș
care să nu-și privească trecerea în zbor
stăpân peste șoapta mării
numai el șterge apusul de soare
cu aripile nopții
flirtează cu luna inventând ecouri
apoi face loc zorilor
așa se naște speranța

================================

.

Ionel Bota: Poetul tînăr sau manifest pentru "ieșirea din prezent"

Lecturi: O lume între noi, Alexandru Lascu

Se află multă semnificație, în sens pozitiv, într-un gest destul de rar astăzi, în lumea noastră literară : să mizezi cu încredere și desigur dezinteresat, pe destinul unui autor tânăr care are nevoie ca de aer de o astfel de încurajare din partea unui autor matur și hârșit cât se poate în marota unui „evenimențial” pretins cultural (bref! Și artistic…), care, la noi, seamănă cu o junglă a tuturor devălmășiilor. Ionuț Caragea, poet remarcabil dar poate tocmai din incidența acestei calități cam neglijat în ultimii ani în clasamente, comentarii, dicționare, bilanțuri etc etc, ni-l propune pe mai tânărul Alexandru Lascu, orădean din noile promoții de atentatori la gloria literară. Volumul E o lume între noi (cu o prefață de Ionuț Caragea, Iași, Editura FIDES, 2019, 76 p.), anunță în adevăr un talent care nu dă deloc impresia de întâmplare a prezenței sale în cetatea poeziei și nu e întâmplător nici în ce ne privește să ne propunem, acum, zăbava unui comentariu.
Alexandru Lascu are simțurile destul de acutizate în poezia sa, cu emoțiile adiacente operațiunii de reevaluare a realului, ca să spunem așa, încercând chiar de la debutul său entuziast, o desacralizare în formulă proprie. Or, tocmai acest efort de personalizare a propriei respirații lirice („ninge cu grefe/din aripi de înger./indescriptibil./indescifrabil./imponderabil./așa mă simt/când ninge/cu pielea ta.”), indică, în cazul lui, un denunț autentic al crispărilor sufletești, o autopedepsire conformă programului promoției douămiiste care-și propune prin eboșa inefabilă a poemului un proiect de salvare a ființei dublului registru: lumea, acest cotidian deopotrivă involt și agrest și revitalizările eului liric într-un manifest de ieșire din prezent. Cu deosebire timpul, temporalul, temporalitatea indeterminărilor ține loc de temă standard într-un spectacol în care ludismul sceneriilor marchează încifrarea impactului cu realul, funcția contexului e liricizată profund iar o revoltă a configurărilor eului pe ecranul unui cinematograf al tandreții pierdute lasă în așteptare perpetuă răspunsul „intemperiilor” vremurilor de cumpăniri extrase dintr-un aleatoriu topit cu domoale simbolici în conștiința de sine. Zarva lumii nu e dimensionare a elegiacului, însă, e decorul simili-apocaliptic, riscul întreruperii călătoriei spre ademenirea marilor constelații. Dragostea, notează prefațatorul, este aici „energia predominantă”. Totuși, nimic șovăielnic, nimic în deambulatoriul formulărilor, eul, convalescent încă, vrea să-și bifeze idealurile, se întoarce grațios (suprem îndrăgostit, altminteri) spre oglinda întâmplărilor ciudate, uneori cu o ironie bonomă, detașată, semn al defulărilor tinereții în vrie, apoi revine brusc să privească un cotidian scâlciat de îndoieli paradigmatice, de confuzii parantetice, de aglutinant „desfrâu” al împrejurărilor fade. Fiindcă – nu-i așa? – până și iubirile poetului trebuie să țină seamă de disciplina impusă de marele Text: „Nu te obosi, vifor etern și efemer,/să-mi zâmbești în fiecare zi,/o am pe ea, izvorul/fericirii fără final,/ca să-mi aducă pe tenul scorojit/de tristeți apuse,/zâmbetul.../Fă, vifore, să pară/clipele – ani fără sfârșit,/al căror Surâs să fie/eterna călătorie.../Ochii să-i fie infinitul,/buzele loc de odihnă.../Mai lasă-mă doar/să îi văd chipul/pe oglinda inimii mele...//Nu te obosi, mă voi preda!/Inima mea incandescentă/arde, șfichiuie/încinsă ca un bici./Jur c-o să mi-o smulg/și-o s-o ascund/dincolo de văzul tău,/în văile lui Hades.../Mai dă-mi forță/cât s-o cuprind cu ochii,/să devin una/cu zâmbetul ei/și să o pictez/pe pânza cordului meu...” (Zâmbet, p. 66).
Colcăie în nervurile poemelor lui Alexandru Lascu o notă de originalitate și de luciditate decisă. El nu-și caută identitatea în labirint, a ieșit de mult, a depășit zonele vulnerabilității și are conștiința execițiului liric rafinat. Demersul e compozițional, firește, dar elementele mixajelor sale de real aglutinând în semi-pastișă ori într-o magie a regăsirii de sine („Lumea e scrisă/cu cerneala timpului./Numele meu apare/scris cu cerneală de pix./Dar eu nu vreau/să-nvăț a muri vreodată,/ci să trăiesc veșnic,/pururi tânăr,/știind că cerneala de pix/se va șterge/ori nevăzută va arde./Refuz astfel să plec/fără a impregna/cerneala mea/în măreața corolă/de scrieri a timpului.”) sunt instrumente de introspecție adâncă, de explorări varii, ca și cum pericope de erudiție au evadat din structuri convenționale și își caută vadul discursului într-o poveste care nu mai trebuie să semene cu nici una din poveștile lumii ori poveștile despre lume. Destule poeme edifică în jurul unui imaginar bogat, stilistic-liric-estetic, împotriva stereotipiilor de șantan din creațiile comilitonilor de vârstă și de preocupări literare. Realul e „compilat” rezonabil-grațios, nu avem încadrare în tipare dar avem o poezie gândită, construcții echilibrate, parafrazări ale ființei care sunt și ele mostrele unei strategii. Dincolo de sinesteziile întregului, ecoul e unul paroxistic, strigăt al unui eu decis să dscifreze tainele haosului primordial, să noteze, să jubileze ori să se lase pradă disperării, să deretorizeze ori să se lase cotropit în lăuntrul său de obsesia sensului, a duratei, recurențele fiind ilustrarea tendinței firești de perfecționism: „Nu iubesc lucruri,/Nu mă iubesc nici pe mine./În schimb iubesc îngerii/Gata să-și întindă aripile,/Încearcă și tu/Și clădește-ți din cuvinte/Perechea de aripi.//Las-o așa cum iese,/Pentru că viziunea nu e ceva care/Să fie închis într-o cană./Modelează aripile în cursul sufletului tău/Și scufundă-te în aer.//O să afli că salvarea/E printre strigătele îngerilor./Altitudinea nu depinde/De desăvârșirea aripilor,/Ci de ce partitură/Cântă inima ta.” (Raiul e pe aripile tale, p. 56).
Impresionant este la acest tânăr autor și modul în care își fixează de pe-acum tematici auctoriale și are curajul afișării unui orgoliu de mag al cuvântului. În acest plan cognitiv al edificărilor sale, Alexandru Lascu are la purtător, în aceeași bandulieră a ambițiilor, sentimentul cunoașterii privilegiate. Metafizica transcendentului este fundamentare a limitelor, aici („Timpul ne sculptează/în așa fel încât/umbrele statuii/devin portretul ei.//Timpul ne aruncă-n ochi/toate petalele florilor -/martore ale suflului,/și le-ncrustează-n minte.//Ce mi-aș dori/ca timpul nostru/ să nu se frângă/asemeni spicelor de grâu,/iar noi să fim/întregul spațiu...”), libertatea e numai și numai a frumuseții (și aroganța e „frumoasă” când o fărâmă de sacralitate știi că ți se cuvine), toate răscumpărările spiritului sunt materialul devoalant pentru stadiul osmotic al versurilor. La modul apofatic, poemul lui Alexandru Lascu deține o potențialitate armonizatoare și asta e bine, diafanitatea pe alocuri a discursului decide stanța elegiacă, spuneam și mai sus, dar adâncirea în contemplație nu poate fi o acuză. Investiția de talent trebuie salutată iar presimțirea noastră, din startul comentariului, că ne aflăm în cazul unui debut mai mult decât promițător, o reluăm aici, în final.

Silvia Bodea Sălăjan:***

======================
din cuvânt deschid ferestre
aripi albe către soare
ca din zborul lor să ningă
peste lume
sărbătoare
ca durerea risipită
în oceane şi-n mări moarte
s-o îngrop într-un trecut
ca pe-o necitită carte

======================

Vișan Dragoș: Trotineta bunei speranțe

Nu știm unde ne vor purta pașii
am uitat să chemăm omătul prin munți
liniștea înseamnă compromiterea
cât de cât
prin joacă
atitudine
faptă
a stării de siguranță

Tinerețea asediază

arterele
cu dale noi cubice
din centrul cetății medievale
încalcă regulile prea stricte
de îngrădiri prostești sociale

Nimeni nu mai cutează
să lase
lumea să crească
disperată acasă

cu ochii din geamuri
în soarele
ieșit dintre nori

Poate exista și lume împăcată

lume pe roți ori pe-o placă
haideți să ne vedem
de rosturi îndată

De mâine
să uităm de provocările
ce vin
și mai pleacă

Ionuț-Tiberiu Balan: Poezia este patria mea

aici cuvintele se servescîn sticle de vin
chiar de curînd am amețit din două sticle

de cuvinte
mergeam pe drumurile patriei
beat! dar o iubeam mai ales
dar mai ales cînd îmi odihneam trupul obosit
pe lîngă vreo bordură
și patria m-a iubit

la sînul ei mă strîngea cu putere
iar sînul! sînul ca un vers pe care l-aș recita
săruta
eu - poetul
ea - patria

ce demi-dulci îți sînt cuvintele
ce sferic îți este sînul
de nu le-aș sfărîma cu palmele și buzele
au!
glontele...

eu - soldatul
tu - poezia
pentru tine sîngerez, patrie
pentru tine mă pregătesc să mor
căci poezia este patria mea
iar eu
- soldat

Teodor Dume: Între două intenții

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept e un semn
sau o durere
ţintuită pe propria-mi bătrâneţe sau
e aşa un fel de rană
dintr-un război cu mine însumi
sub toate dărămăturile astea
a rămas doar liniştea
ca o toamnă
golaşă
în mijlocul zilei
nu prea am timp să developez fiecare clipă
aerul rarefiat îmi scurtează orizontul
teama se lipeşte de mine
ca un aluat
cresc şi mă descojesc printre
lucrurile transformate în nisip

îmi sprijin capul pe întunericul
lăsat peste mine şi
mă gândesc cum ar fi dacă
toate trenurile ar opri la capătul lumii
iar Dumnezeu ivit dintre umbre
mi-ar face semn ca şi cum ar fi ultima plecare

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept
e un semn
însă ştiu că
noaptea aceea va fi o noapte de vară

Marcel Vișa: Matca

======================
Noi nu murim
Sufletul se desprinde de trup
ca un roi de albine
în căutarea altui adăpost

======================

Dumitru Ichim: La marginile mării

De fiecare dată
marea
se-alegea
cu un cer și mai tânăr,
din ochii tăi,
când te prindeam în brațe.

Era pe vremea
când soarele
își plăsmuia flăcările
și arșița
învăpăindu-și chitarele.

''Ar fi totuși timpul,
i-a zis soarelui,
din timp de netimp
să le răsară
luceafărul
ca spic peste seară.''

Cu fiecare-nvăluire
dezvăluia
chipul altui ecou
din nerostirea noastră.

Ne-a trebuit
o-ntreagă zi spre înțeles
că pentru noi fusese grăirea
despre cântecul nou
al buzelor.

La picioarele tale -
cântecul meu,
val după val, dor lângă dor,
sub luceafăr de spic,
peste seară,
către rostirea noastră!
Marea,
la margini de noi se făcea
din ce în ce mai albastră
până la ultimul nor.

Veronica Pavel Lerner: Magnolia

din cupa-n purpuri plină
aduni în ghem de floare
buchete de lumină
le fluturi către soare

copac - aprinsă sferă
de flăcări duse-n vânt
minune efemeră
coboară-mă-n cuvânt

genunchii-mi plec 'nainte
pe rozul tău covor
al ţinerilor minte
astăzi tăcut zăvor

și-acum ca şi-altădată
te-am aşteptat să-mi vii
făclie adorată
cu forme vineţii

boboci lanterne-aprinse
de catifele sfinte
treziți din suflet stinse
rostirile-n cuvinte

și-mi dați ca-ntâia oară
prin flori de-un mov subțire
cel dor de primăvară
cu gust de nemurire…

Doina Moritz: Eu n-am știut...

Când tu mi-ai prins în plete-o margaretă
A-nmugurit în mine drag de viață.
Eu n-am știut că floarea ce regretă
E-a tuturor și se-ofilește-n ceață!

Când tu ai rupt mălinului vlăstarul
Și mi l-ai pus în glastră pe-nserate,
Eu n-am știut c-o tremura hotarul
Sub greutatea lacrimei sărate!

Când tu mi-ai picurat din viorele
Parfum pe genele întrebătoare,
Eu n-am știut că ploile sunt grele
Și-ntunecă... și răsăritul doare!

Când tu-ai călcat pe albe lăcrămioare,
Cununa împletită mi-a ars visul...
Eu n-am știut că-n rânduri de scrisoare
Se întâlnesc iubiri trădând înscrisul!

Când tu-ai uitat în buzunar cu ştire
Nu-mă-uita, o floare precum zorii,
Eu n-am ştiut s-ascund într-o privire
Și tunete, și fulgere și norii!

Când tu încet, privind în altă parte
Mi-ai presărat pelin peste petale,
S-a rupt în două tristul semn de carte
Și a rămas rima făr' de vocale...

Camelia Boț: Puritatea vieții

Cu pași lenți
parcurg labirintul vieții,
ascultând,
parcă vrăjită,
fiecare respir
absorbită
de melodiile
ce izvoresc din fiece Nimfă,
magia se-mpletește
pe sub genele-mi lungi,
proiectându-se
acolo unde,
nimeni nu-a cutezat,
să ridice voalul
pentru a culege
puritatea vieții.

Nelu Cazan: Întuneric

Ziua mea e noapte nu îmi e bine,

Clipele îmi sunt furtuni și ploi
Nu sunteţi aicea lângă mine
Nu mai e lumină pentru noi

Fulger de întuneric e în mine
Răsărit de soare nu mai am,
Trenuri sar haotic după şine
Pom sunt fără frunze , fără ram

Se împleticesc gânduri și vise,
Și haotic zboară fluturi verzi
Alergând peste câmpii proscrise
Negri sunt și pomii din livezi

Am pierdut culoarea și lumina,
Nici nu mai visez vre-un răsărit
Peste mine cade ghilotina
Unui timp în care ne-aţi iubit

Amintiri se cern prin faţa mea
Nu mai văd şi nu aud nimic
Doar atât,că a-ţi plecat pe-o stea
Ce-aş putea acuma să mai zic

Poate că vă mai gândiți la mine
Aşa cred şi chiar aşa şi simt
Nu văd soare și asta nu e bine
Am ajuns la margine de timp

V-am adus lalele din grădină
Florile pe care le iubeați
Sus la voi în cer este lumină
Lângă noi n-ați vrut că să mai stați

Ziua mea e noapte și întuneric
Sunt un paltin răvășit de vânt,
Am strâns mări de lacrimi și putere,
Nu mai am să spun nici un cuvânt