Ina dumitrescu: Deșertul sufletului

Deșertul din suflet l-am transformat în casă
Și-am încetat să sper că voi avea cândva
O oază de culoare cu aer și verdeață,
Un loc unde iubirea să facă ce vrea ea.

Poate că n-am știut s-aleg...și-am tot greșit,
Câte putin m-am stins în nopțile prea seci,
Visele mele ?...doar boabe de nisip
Ce-au fost cernute-n timp de valurile reci.

Se spune că ți-e casă unde sufletu-ți zboară
Și doar în locu-acela poți să fii împlinit...
Eu voi rămâne veșnic aripă calătoare
Căci locul casei mele-i deșert fără sfârșit.

Nu voi cunoaște tihna și nu voi lua aminte
Cum e să fii iubit, cum e liber să fii...
Mă voi hrăni cu pizma celor înguști la minte
Și-am să visez Morgane în oazele pustii...

Iar tu, cel ce aștepți în depărtări uscate
O casă ca și mine, un cuib plin de candoare,
Grabeste-te și zboară, zilele-s numărate
În astă lume tristă, cu ace și zăvoare!

Pande Ionuț: Sesam, deschide-te!

Te-am scuturat de fruct
până la haina ruginie...
Am scrijelit pe cerul tău
un ram de lumină, pe care
s-a așezat o pasăre ghemuită.

Mai zboară frunze rătăcite
din inele de timp.

Vezi că te-nramă culoarea!
O mirandolină mi-e inima în tine!

Din ani și până-n sevă, am mușcat
rodul întomnării muzicii în
nocturna ochilor tăi și-am plâns
de-o bucurie inefabilă.

Căci nu știu ce-i nefericirea dacă
nu-mi ești răspunsul ce-mi
înghite miracolul întrebării!

Sesam, deschide-te!
Numai lucesc ochii mei...

Geo Galetaru: Mă simt vinovat

din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu știu prea bine ce
parcă cineva îmi șoptește pe unde să calc
și ce fel de haine să port
e toamnă și lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele și trandafiri
în grădinița invadată de vacarmul greierilor
duminica e o pată strălucitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
și să car zăpada în casele oamenilor
ca și când le-aș duce cărți poștale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
și-așa viața abia ne mai încape între coperțile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
ca-n povestea aceea cu ferestre înghețate
și ierni ambalate-n pungi de plastic
mama mușcă dintr-un măr și mă privește
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzește încă viețile

Doina Ofelia Davidescu: O noapte ciudată

O săptămână se tot gândise cum să facă să meargă totuși acolo, încă o dată, înainte de… Va face, deci, o ultimă vizită abandonatei și bătrânei doamne, de care o legau atâtea doruri. Nu era o vreme prea comodă pentru o astfel de aventură. Noiembrie își ducea ultimele zile și nopți către pragul iernii, acoperea orașul și împrejurimile cu cețuri și chiciuri groase care se dădeau învinse abia spre prânz și atunci doar pentru câteva ore. S-a hotărât pentru ultima cursă a autobuzului din acea seară. Dorea să facă acest lucru într-o discreție deplină. Se îndreptă cu hotărâre spre cvartalul unde se mutase stația de ceva vreme, sperând ca, pe traseul avut în vedere la acea oră târzie, să nu se intersecteze din întâmplare cu niciun trecător, nedorit dar posibil martor. A ajuns chiar mai devreme decât și-a propus. Dădu o raită cu privirea de jur împrejur. I-a plăcut dintotdeauna acest mic perimetru, insulă uitată de modernitate și de toate sistematizările care trecuseră peste oraș ca niște furtuni distrugătoare. Prin nu știu ce miracol, una dintre cele trei străduțe, care se intersectau acolo, continua să zâmbească cu lungi și lucitoare șiruri de piatră cubică, în seculară neclintire. Un amestec trist de case vechi mai mult sau mai puțin renovate se înlănțuiau de-a lungul trotuarelor, uitându-și poveștile în spatele gardurilor. Câte una cu fața la stradă și obloanele trase, clipea galben dintr-un ochi de geam din fundul curții, făcând palide cărări. Ceața se insinua și acapara totul ca o simfonie de Mahler. Așa cum a sperat, în stație nici țipenie. Fornăind ca un dragon și luminând anemic, autobuzul ultimei curse a tras în stație. A plecat în scurt timp, așa cum venise, creând o imagine de ireal și fantastic și bălăngănind prelungirea, proiectată pentru volum mare de călători și legată printr-un burduf răscopt de vreme, complet inutilă la acea oră târzie. Șoferul, asculta muzică în micul lui cockpit și își târa râma uriașă prin cețuri cu siguranța unuia care cunoștea mai mult decât bine traseul. Nu părea deloc interesat de persoana care se urcase și se așezase pe un loc la fereastră. Ceea ce îl mirase totuși câteva minute, dar nu foarte tare, era insistența și curiozitatea cu care aceasta cerceta drumul, casele. Până la urmă își spuse, probabil, că era chiar firesc, având în vedere că stațiile nu erau indicate electronic în interior, autobuzul fiind prea vechi pentru o astfel de modernizare. Curând ignoră pasagera și-și văzu de drum și de muzica care, prin fante insesizabile, se strecura fragilă și distorsionată în afară. Într-adevăr, călătoarea privea atent înșiruirea caselor vechi, care părea că aleargă cu tot cu liniștile lor către centrul orașului, căutând ceva, poate siguranță, poate mângâiere. Pe unele le recunoștea cu bucurie, nu se schimbaseră în atâta amar de ani. Fațadele, gardurile erau identice cu amintirea. Cum de era posibil? Odată, demult, făcuse acest drum pe jos, singură, într-o noapte de revelion. Plecase tiptil, dintr-un loc unde atmosfera o plictisise la culme. Artificiilor lansate de la ferestre la miezul nopții le-a zâmbit din fular. Tot drumul își făcuse ordine în gânduri, sentimente și planuri. Ce se alesese de ele? Se pierduseră ca și multe altele prin haltele și gările anilor. A coborât fix cu un sfert de oră înainte de miezul nopții, la ultima stație, care în curând, probabil, va fi desființată, devenind fără rost. Șoferul a întors cu o manevră iscusită și în câteva secunde autobuzul a fost înghițit de ceață. Din înaltul unor picioroange metalice, câteva lumini anemice își făceau treaba superficial. Înaintea pașilor, mărginită de vechi și semeți arțari, aleea cu piatră cubică, atât de dragă ei, intra leneșă și indiferentă în noapte. După câțiva metri, întunericul și ceața înghițiseră cu lăcomie totul. Pașii i se ghidau fără greș. Făcu dreapta pe o altă alee, și aceasta mestecată îndelung de întunericul înfometat. În stânga ghicea înșiruirea caselor rămase fără viață și fără stăpâni până a doua zi când… De aceea se afla acum acolo, pentru câteva ore împreună, ultimele ore. Numără în gând opt case, curți, porți. Se opri în fața a ceea ce ar fi trebuit să fie casa, binecunoscuta casă… Bâjbâi cu folos în dreptul porții. Se deschise mai ușor decât și-ar fi închipuit, astfel că nu a fost nevoie de săritul gardului, păstrat ca alternativă. Până la scară, aceiași treizeci de pași. Tăcută, întunecată ca însăși ultima ei noapte, bătrâna doamnă, cu o mirare înțepenită, își privea neașteptata musafiră cu ferestre ce reflectau palid și inexplicabil o lumină venită de niciunde. Ștergătorul de la intrare lipsea. Uimitor, cheia era în broască, pe dinafară. Apăsă clanța. Cu un scârțâit cunoscut ușa se dădu în lături, lăsând liber accesul. O închise cu grijă. În interior, aer uscat dar mai cald decât afară. Nu recunoștea mirosul, era altul, nu cel pe care nu reușea să-l uite… Pipăi pereții, mai apoi i-a mângâiat. Holul își pierduse brâul de vopsea crem în ulei care îl mărginea altădată, simțea netezimea fină, probabil o vopsea modernă, lavabilă. Se hotărî să ignore toate modificările celor ce mai locuiseră acolo ulterior, inclusiv faianța de pe pereții bucătăriei și gresia care înlocuia vechea dușumea. Slavă Domnului că în rest, toate celelalte erau la locul lor. Ușile grele din lemn deschideau calea pașilor și parchetul de stejar părea să o recunoască. Trecu cu mâna peste comutator,avea altă formă, nu-l recunoscu dar nici nu-l apăsă. De altfel știa bine că deconectarea de la rețea fusese făcută. Nu avea cum să-și mai îndeplinească rolul. Oricum, mai mult ca sigur, nu mai exista niciun candelabru, nicio lampă. Trecu dintr-o cameră în alta, bâjbâind, doar cu inima care-i bătea să-i spargă pieptul, că sufletul i se spărsese deja. Doar inima o împingea de-a lungul pereților care nu mai sprijineau nici tablouri, nici mobile. Dincolo de ferestre nu mai era nimic. Poate doar iluzia ultimelor crizanteme dintr-o altă toamnă. Dincoace, doar o părere difuză. Plasa amintirii era plină de cioburi, călca pe cele care scăpaseră prin ochiurile prea mari. Fiecare pas o durea infernal. Și-a dat seama că niciodată, dar niciodată nu trecuse prin casa asta goală. Pe întuneric spațiile păreau infinite. Ușa de la verandă care dădea spre curte nu mai exista,fusese zidită, dar și-o închipui acolo, la fel cum își închipui și peretele îmbrăcat în răchită, odihnind pușca de vânătoare și trofeele împăiate ale tatei. Mirosul inconfundabilului cozonac al mamei venea sigur dinspre bucătărie… Făcuse ocolul fiecărei încăperi. Șuvoiul interminabil al amintirilor o năucise. Mai deschise o ușă. Se așeză în colțul în care demult, tare demult, își avusese loc de cinste ”paradisul păpușilor”, atât de inspirat inventat de bunica paternă, în spațiul unui acvariu dezafectat. Un cub de sticlă în care, printre mobile miniscule, își odihniseră poveștile tot felul de păpuși. Se ghemui sprijinindu-se de cei doi pereți și de noianul unor imagini care se succedau, interminabil, aiurea, fără cronologie. Fantasme prindeau viață. La una dintre ferestre, sub lumina calmă a unei veioze, mașina de cusut trăncănea monoton, poate chiar pe trusoul pentru mare, care trebuia verificat și înnoit în fiecare vară… În mod ciudat nu-i era frig. Un greier rătăcit începuse să-i cânte. Dinspre tavan venea un zgrepțănat de șoarece. Nu era singură. Găsi putere să zâmbească. Mai avea de controlat podul cu fereastra aia minunată, pe al cărei pervaz lat se refugia să citească când era supărată… Ce-și mai legănase acolo lacrimile tristeților! În cele din urmă a spus o rugăciune de iertare pentru oameni și lucruri deopotrivă și a ieșit. A plecat lăsând ușa de la intrare ușor întredeschisă. Amintirile nu puteau fi închise, trebuia lăsate să-și ia zborul. Doar câteva ore încă… mai era acolo o stradă cu case, cu memorie… Ceața fugise, frigul se mai asprise. În spatele ei un petec de viață se destrăma până la scame. Noaptea o înghiți și o duse pe jos, pe firul deșirat al timpului către prezentul care clipea nu departe, printre alte case și străzi. Orașul moțăia în somnul dinaintea unei alte dimineți, sforăind ușurel pe ici și colo prin coșurile acoperișurilor. Ajunse când lumina și cețurile noii zilei își întindeau lenea de-a lungul și de-a latul orașului și băteau cu degete de vată în ferestre. Adormise îmbrăcată, în fotoliul preferat. Cea mai ciudată noapte a vieții ei tocmai se încheiase. În miezul zilei, la televizor, glasul subțirel și ușor dizarmonic al unei știriste ce prezenta ultimele noutăți, a înfiorat-o. Turuiala ei veselă: ”a început demolarea caselor din perimetrul mărginaș… despăgubiți de primărie s-au mutat… un aeroport, sau un mall în loc… , cădea ca o ghilotină filmată cu încetinitorul separând amintirile. Nu mai înțelegea nimic și nici nu mai avea importanță. Zarurile fuseseră aruncate fără voia ei. Undeva, câteva case scânceau sub îmbrânceli neînțelese, cărămizile se rostogoleau țipând de moarte sub loviturile buldozerelor. Mângâierea amăgitoare a ultimei nopți se risipise brusc și dureros.

Petruța Niță-Ionete: Când m-ai născut

noaptea își legăna stelele
prelungindu-ți peste chip insomniile plânsului
hrănit cu sărutări
până ți-am devenit suspinul care
te mai alină când și când...
mi-ai încălzit fruntea și mâinile
sub răsuflarea iernilor ascuțite
dintr-un bărăgan rănit de vântoase
mi-ai dat sentimentul care te locuia
umplându-mi zilele cu magia
născătoarei de prunci, uitând de tine...
Azi ne vorbim într-o limbă proprie
ce nu cunoaște cuvinte,
dar ne auzim când ne strigăm tăcerile
îmbrățișându-ne într-un ritual
al absențelor peste perna așteptării
Aminului de întoarcere în casa
unde aveai atâtea guri de hrănit
cât îți e acum de plină
cu singurătate
Râsul ți-a dispărut sub povara rătăcirilor
într-o memorie tot mai înceată,
iar timpul tău este al meu, Acum!
în el mă însoțești spre copila
care demult nu s-a mai jucat cu păpușile
ci doar 'de-a mama și de-a tata'
înfruntând tot ceea ce în viață se găsește
și de care nu m-ai putut feri
Ai uitat și cum se numără anii
trăindu-ți viața ca un fluture fragil,
fiindcă n-ai știut să fii altceva decât
O MAMĂ!

.

Victoria Iuga: Portret de scriitor

 Născută la 01.02.1956 în Chișineu-Criș jud, Arad

Domiciliul: Oradea, str. Izvorului nr. 10/C, jud.Bihor. tel 0771671146,
Stare civilă: căsătorită cu dr. Iuga Dănuț-medic veterinar, cercetător științific,
licențiat și în științe juridice, specializarea Drept.
Avem doi băieți, de la fiecare trei copii, deci șase nepoți, trei fete și trei
băieți și o strănepoată de doi ani!
Studii: Școala generală clasele I-VIII în Chișineu-Criș,
Liceul Economic din Arad, promoția 1975,
Facultatea de Științe Economice la Timișoara, promoția 1980
Ocupația: economistă la Stațiunea de Cercetări Agrozootehnice Oradea( 1980-1990
feb.), economistă la Banca Agricolă Oradea ( 1990 feb- aug.1999), și director
economic la SC Crișana SA( aug 1999- oct.2020)
Debut literar: o trilogie.( despre: destin, viață și iubire)
1. Viața mea, ca o poveste ( 18.01.2021), 2.Fete și destine ( 09.09.2021), 3. Băieți
și destine ( 26.01.2022)

VARA EMOȚIILOR

VARA este anotimpul meu preferat, indiferent ce ne oferă: ploaie, soare
caniculă cât poate, că eu o pot duce și îmi place, o suport cu drag, față de
anotimpurile friguroase, cu zile reci când îmi iau nouăzecișinouă de cojoace.
EMOȚIILE le simțim cu toții, le avem cu toții. Ele sunt niște sentimente,
reacții de scurtă durată ce apar din diferite motive și pot avea o intensitate medie,
mare. Dar, ele, pot avea consecințe bune sau mai puțin bune asupra organismului
uman. Pot fi plăcute, mai puțin plăcute, uneori șocante putând crea chiar panică
sau mai rău. Dar nu gândim la rău că este vară!!.
Mă gândesc că o emoție fie ea cum o fi, bună, mai puțin bună, eu aș primi-o
cu mare plăcere vara. Dacă ar avea loc iarna, chiar bună să fie emoția mie nu
mi-ar plăcea.
Dar acum doresc emoții de vară, că numai faine pot fi .
Această ,, VARA EMOȚIILOR,, a început pentru mine în ,, prima vară,, la data
de 14-15 mai 2022 la Baia Mare cu ,,VARA IUBIRI,, când am avut onoarea și
plăcerea să-l cunosc pe dl.Roșiianu Romeo , director la editura ECREATOR, și pe
colaboratorii săi. Atunci am apărut în antologia VARA IUBIRII. Iar momentul
când am primit diploma cu ,,Premiul Ambasador al frumosului, , cu ocazia
Ediției a IV- a a Festivalului (Inter)Național de literatură ,, Doamnele metaforei,, și
,,Premiul pentru Prietenie și Artă,,( în memoriam Octavian Butuza), cu ocazia
Ediției a XI-a a Festivalului (Inter)Național de literatură ,,e Creator,, a fost superb și
foarte emoționant! Acestea au fost niște emoții frumoase cu care a început
,,prima vară,, din acest an. Sunt fericită și plină de recunoștință, tuturor!
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Îmi amintesc o emoție frumoasă când m-am îndrăgostit de omul meu. A fost
o dragoste la prima vedere, întâlnire, privire. O dragoste care a rămas exact ca la
început și împlinește acușica 47 de ani în data de 09. august!
Ce frumos!!MULȚUMESC! !MULȚUMESC! MULȚUMESC!
Emoție frumoasă la prima plimbare cu omul meu, prin oraș, mână în
mână, când mi-a dat o bomboană, ne plimbam, povesteam, habar nu am ce.
La un moment dat mă întreabă:
- Ai terminat bomboana? Eu credam că mai dorește să mă servească cu alta și
răspund:
- Nu am terminat-o! De ce?
- Că vreau să te sărut!
Vă puteți închipui, emoția ce am simțit-o eu? Fluturii ce îi aveam eu în stomac?
Dar a venit primul sărut, când ne-am atins dinții, după care am început a râde
amândoi. El, istețul meu iubit, a văzut că eram începătoare, nepricepută ( de parcă
el era mai breaz), a spus pentru încurajare:
- Lasă, că ne vom învăța noi!
Apoi, a urmat sesiunea lui de examne și nu ne-am mai văzut o lună. Fiind student
la Timișoara, venea cu trenul doar la două- trei săptămâni. Între timp ne scriam
scrisori.
Eu aveam vara, examenul de bacalaureat.
Până atunci, am mai trecut și prin emoția ,,începutului,,. Era prima dată pentru
amândoi. După care emoția cererii în căsătorie:
- Eu te iubesc foarte mult, ești a mea și doresc să fii soția mea. Tu vrei să fiu
soțul tău?
- Sigur, că și eu te iubesc și te vreau de soț, dar eu am bac-ul in iunie și nu
știu....părinții mei, mai ales tata care a fost foarte dur cu mine în ce privesc
băieții. NU mi-a dat voie cât am fost la liceu să mă întâlnesc cu niciunul.
Îmi tot spunea că doar în anul patru am voie să mă văd cu un băiat pe care
îl pot duce acasă să îl cunoască el, neapărat!
- Lasă pe mine, că vorbesc eu. Mă bucur că a fost dur tatăl tău cu tine.
- Te bucuri pentru tine!(am gândit doar) . Bine, vorbește cu părinții .
Părinții mei l-au plăcut de la petrecerea unde am fost cu toții, iar pe mine
după aceea, m-au văzut îndrăgostită tare! Și prima plimbare prin oraș a fost cu
aprobarea tatălui meu.
Vorbește iubitul meu cu părinții mei, eu ascult cu mare emoție:
- Vreau să vă spun că eu iubesc mult pe fata dumneavoastră și doresc să îmi
fie soție, dacă doriți și dvs!
Mamei îi luceau ochii, lacrimi de bucurie, emoții frumoase, dar tata zice:
- Bine, copiii mei, văd că vă iubiți, dar, tu fiind student, nu vreau să stați mult
timp logodiți. După ce termină fata mea bac-ul, eu vă fac logodna aici la
casa noastră iar după o lună, că atât îmi trebuie mie să organizez nunta , tot
aici, fac un cort mare pe grădina noastră, că știu eu cum sunt tinerii!
Gata, toți au fost de acord. Au început vizitele părinților. El avea în satul vecin
orașului meu doar pe mama și bunica lui,( mama mamei).
Îmi amintesc cu drag prima întâlnire cu ele, când eu cu părinții mei ne-am dus
la ei în sat cu bicicletele, iar iubitul meu ne-a așteptat la colțul străzii.
La intrarea mea în curtea lor , cu cât drag am fost întâmpinată de cele două
femei din viața iubitului meu, o să îmi rămână veșnic în memorie, ce emoții
frumoase au fost, pentru toți, cum m-au acceptat și ele din toată inima, văzând
probabil cât de fericit și iubit este copilul lor.
Fericire, emoții și iar fericire!!
După ce ne-am căsătorit, într-o vară călduroasă,
Eu am rămas un an cu bunica și mama soacră .
Îmi doream să fiu cu el, asta îi spuneam mereu,
Dar istețul meu, m-a pus să învăț, să dau la facultate
Dacă îmi doresc să fim împreună,
Și am reușit!
Fiind amândoi studenți, noi mult am și-nvățat
Să avem note bune, ce contau la repartizat.
Nu doar am învățat, ne-am iubit și distrat un pic.
După primul meu an de facultate,
Într-o vară, o emoție mare ne-a-ncercat!
Când îl aduc pe lume pe Niel, primul nostru băiat.
Copil, mult dorit de noi dar și de părinți așteptat.
Niciun bai, ziceau părinții, pe nepot îl creștem noi,
Până voi terminați școala, apoi îl luați cu voi!
Exact așa s-a și-ntâmplat, când omul meu emerit
A luat repartiția la o unitate de elită, unde și eu am venit!
După șase ani de muncă în acea unitate bună,
O altă emoție mare, a venit tot în plină vară,
Când îl nasc pe Tinu al doilea nostru băiat
Care de noi, de frate și bunici, mult era așteptat!
În atâția ani împreună, noi mult ne-am iubit, am muncit,
Emoții vara au fost multe, care ne-au plăcut.
Am știut să le primim, mai ales pe cele bune,
Iar cele mai puțin plăcute, noi, afară le-am poftit!
În casa noastră au mai venit, multe emoții
Dar cele mai frumoase au fost cele în plină vară,
Când băieții noștri ne-au spus că se însoară.

Acum la a doua tinerețe, cu casa plină de nepoți,
De la fiecare băiat al nostru, câte trei,
În gălăgia lor frumoasă, în jocurile lor,
Este MINUNAT! Doar este VARA EMOȚIILOR!

Cum am început a scrie,
Vă spun ca-ntr-o poezie:
Destinul este scris în stele?Viața ne este dată-n Dar!
Iubirea este singura ce poate, doar ea, să le ducă toate!
Destinul, viața și iubirea, mereu, mereu m-au fascinat.
Dar, cum să scriu eu despre ele? Întâia dată, în prima carte,
Pe pielea mea am încercat, dar nu doar a mea,
Că și omul meu e băgat, și ce frumos am debutat!
Apare cartea ca o Mare Veste: VIAȚA MEA, CA O POVESTE!
Apoi, am dorit mai multe, și mereu m-am întrebat:
De ce doar eu să fiu în carte?
Băieți și fete, am luat din prima carte,
De la Birtul din cartier, și din altă parte,
Apoi, cu toții s-au pus pe povestit: Destinul, viața și iubirea
Pe care ei și le-au trăit! Și iaca așa, în cărți s-au pomenit!
Vin fetele cochetele, se pun frumos pe povestit
Destinul, viața și iubirea, pe care ele le-au trăit.
Au povestit atât de bine, că apare și cartea lor:

FETE ȘI DESTINE!

Băieții nu se lasă la fete, se pun și ei la povestit
Exact așa cum au trăit, destinul, viața și iubirea
Nu se mai duc la pescuit, dar, povestesc atât de bine
Că apare și cartea lor: BĂIEȚI ȘI DESTINE!
După ce cărțile au apărut, și au fost citite,
Apar recenzii și păreri frumoase.
Eu nu mă pot abține, până nu le trec pe toate
Într-o altă carte: Bucurii la a doua tinerețe!
La titlu nu mult am gândit, că a fost simplu de găsit!!
Ce am dorit eu să rețineți, citind aceste cărți?
Că destinul, chiar dacă e de căpătat,
Pentru viață și iubire, trebuie, musai luptat!
Dar, și mintea folosită, care este o minune,
De la Dumnezeu lăsată!

VIAȚA MEA, CA O POVESTE 

Este cartea de suflet, a mea și a omului meu, unde am povestit viața noastră
în cei 45 de ani împreună ( în 2020 când am scris cartea). O viață cu de toate cum
are fiecare, bune-rele, ușoare-grele. Tema, așa cum am spus mai sus: destinul,
viața și iubirea!
Ce reiese din poveste, este IUBIREA. Din toate zbaterile, alergătura tinereții,
din fiecare întâmplare ivită, se poate observa , această iubire a noastră, care a
existat de la început, a fost cu noi mereu, în sufletul nostru, în casa noastră și
care ne-a ajutat să trecem cu bine peste toate obstacolele ivite în calea vieții
noastre.
Timpul nostru împreună noi nu îl măsurăm în ore sau ani ci în
imensitatea și intensitatea trăirilor noastre, dar și prin măreția realizărilor
noastre, ce lăsăm după noi.
Așa cum spunea R.W. Emerson: ,,Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai
degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă,,!
Și nu puține sunt urmele lăsate de noi, printre care și cărțile noastre dragi.
Toate se găsesc în această carte, care până acum ( din 18.01.2021-27. iun.2022)
a fost tipărită în 600 exemplare. Mult, puțin, contează că este și se dorește să fie
citită. Pentru asta sunt recunoscătoare tuturor cititorilor, că
fără ei, noi scriitorii ne-am scrie și citi singuri!
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! Tuturor, oamenilor de bine!
Cel mai sugestiv, vă pot introduce în carte, chiar dacă mă repet, astfel:
Aici, în această carte, am pus tot ce mi-am amintit,
De când eram copilă, până ce- am îmbătrânit!
Dar eu nu-i zic ,,bătrânețe,, ci, a ,,doua tinerețe,,!
Eu de mică am învățat de la ai mei părinți,
Că nimic nu pică din cer, pentru orice, trebuie trudit!
Ai mei părinți, nu aveau carte,
Dar mult ei au muncit și s-au stăduit,
Copiii lor să facă școli înalte, și dorința lor, s-a-ndeplinit!
După ce liceul eu l-am terminat, alesul mi l-am găsit
Un om bun și iubitor, cu care, de la primul sărutat
Eu, cu el m-am măritat, și la facultate
Amîndoi am plecat!
Ca studenți, noi am trăit o frumoasă poveste
Dar, mult am și învățat, să avem note bune
Care contau la repartizare!
Sigur, nu doar am învățat, ne-am și distrat un pic.
Dar, cum noi, mult ne-am iubit, făcurăm și un prunc.

Niciun bai, ziceau părinții, pe nepot îl creștem noi,
Până terminați voi școala apoi, îl luați cu voi!
Exact așa s-a întâmplat, gata cu distratul și cu învățatul.
A urmat intrarea ,, în pită,,, omul meu, a ales
Repartiția la o unitate de ,, elită,,!
Însă, nu am uitat niciodată, oriunde am plecat,
Să luăm mereu cu noi, iubirea noastră minunată!
Toate câte am primit de la frumoasa viață
Noi, pe toate le-am trecut, cu iubirea noastră!
Apoi, alte câte am avut, sunt trecute toate-n carte.
Tot cu iubire am trecut, cu bine peste toate!
Atâta mai am de spus: să nu uitați, voi cât trăiți,
Că viața trece ca un vis, și e păcat să nu iubiți!
În această carte, a noastră, o numesc de suflet, sunt pomeniți și bunicii,
părinții noștri, ei reprezentând pentru noi, susținerea, mângâierea, dragostea, buna
creștere, cu care am fost înconjurați mereu, nu doar în copilărie și adolescență ci
până când ei, au plecat la cer, au fost întotdeauna aproape de noi și noi de ei.
După prima carte, au apărut alte idei de a prezenta viața, destinul și iubirea
alor noștri, bunici, părinți, mai apoi, copiii noștri , nepoți, rude, cunoștințe.
Am spus mai sus, că am scris o trilogie, adică o serie de trei opere epice ale
mele, caracterizate prin unitate tematică, aceasta fiind: destinul, viața și iubirea.
Doar am spus și în versuri, că destinul, viața și iubirea m-au fascinat mereu!!

Stamate Constantin: Versuri

Iluzii reci (1) Îți trimit sărutul lacrimii Să vadă calea răsăritului de foc. Tăceri vulcanice, Cred neștiute De un suflet ca al tău. Iar pleci, Nu mai pot să-ți zic, „Mulțumesc!" Căci tu iar pleci, Doar ca roua mugurilor iluziilor reci…

Iluzii reci (2)

Zorii de ziuă se revarsă,

Prevestind un soare mândru

Ce roșește-n roua dimineții.

Se-nalță iar cu raze vii

Ce săruta orizontul auriu,

Scoțând doar fumuri cenușii

Din trupul tău ofilit.

Iluzii reci (3) Întoarceți tremurătoarea umbră Spre apusul de soare, Ce pururi mă apasă. Cu jalea-ți pătrunsă În valurile de smarald Nu mă privi-ntrebătoare, Căci în preajma ta Eternul ăsta zbuciumat, Bătut veșnic de vânturi O să re-nvie-n mine Și dragostea ce moare.