Vlad Anghelescu: Zmeul Paria

                        

O, norule,
oare au existat

ființele,
naivitatea,
învierea cu har,
versatilitatea călăului,
abacul preotului,
monada,
ierarhia isoscelului,
groaza?
După cum vezi,
nu te întreb
de Dumnezeu.

S-a dus, o norule,
nevestit,
Zmeul Paria!

Mihai Merticaru: Poem pentru Eminescu

========================

Poemele sale,
firimituri de la ospățul divin,
lacrimi din candela de sub icoana
făgăduinței,
scântei nepieitoare dintr-un foc sacru,

marșuri forțate spre ținuturi iluzorii
și spre sine însuși,

picături din agheazma nemuririi,

fărâme din granitul marilor taine,
incursiuni dincolo de punctul- limită
al imposibilului,

răni bandajate cu spinii din
coroana lui Iisus,

vampiri impenitenți sorbindu-i sângele
vivifiant,
vulturi pleșuvi sfârtecându-i fără milă
ficatul,
lupi hămesiți înfigându-și colții
în carnea trupului său,

apa vie care l-a ales și l-a recuperat
dintre morți,
pentru a grădinări veacurile,
ce urmează...

==============================

Ottilia Ardeleanu: Cât durează un vis?

    Cronică la cartea: Moartea, un flutrure alb, autor: Teodor Dume       

Cât durează un vis? Cât durează un fluture. Şi cât durează un fluture? Un microtimp. Într-un univers miniatural, câtă zbatere în aripile colorate! Câtă graţie, câtă extravaganţă! Şi câtă catifea rămâne în pumn după ce l-ai prins! Deschizi. În palma ta găseşti cel mai original desen. Din uleiuri şi pulberi vii! Poţi interpreta viaţa unui fluture strivit după linii, cercuri şi bucle...

Nu de mult am asistat la un spectacol cu fluturi albi în liniştea unei amieze. Era o apariție spontană, o vedenie suavă, acest grup fantomatic, aburos, care își modifica forma în direcții pe care nu le puteai ghici. Fermecătoare scenografia în al cărei final, micii dansatori s-au risipit la fel de misterios cum s-au ivit. 

Între filele unei cărţi poţi dispărea aidoma, poţi deveni un soi de fluture care trăieşte intens, prin zbor, cromatică şi fineţe, din poezie în poezie ca din floare în floare. 

Sunt prinsă cu Moartea, un fluture alb. Deloc întâmplătoare asemuirea morţii cu un fluture alb, dacă mă gândesc la semnificaţiile fluturilor şi la câte legende s-au ţesut în legătură cu aceste insecte. 

Se spune că fluturii sunt expresia sufletelor oamenilor. Vechii greci credeau că după moarte, oamenii curaţi vor deveni fluturi de zi, pastelaţi, atrăgători şi îndrăgiţi, pe când cei răi vor fi întruchipaţi de fluturi de noapte, întunecoşi, cu un colorit estompat. 

În cultura japoneză, apariţia fluturilor anunţă o vizită sau moartea unei persoane apropiate, iar un fluture alb reprezintă spiritul morţilor. 

Tradiţia creştină îl consideră ca pe un simbol al învierii (omida reprezentând viaţa, iar coconul moartea), pe de altă parte este considerat un simbol al vanităţii şi efemerului pentru că trăieşte foarte puţin. În vis, fluturii înseamnă noi începuturi. 

Mă gândesc la ceea ce sunt capabili aceşti fluturi imaculaţi – aşa cum îi vedem noi, dinafară. N-ar trebui să desconsiderăm fragilitatea, ea are puterea ei, conform principiului dualitații. După cum și frumosul corespunde unui urât fără de care nu s-ar distinge ca frumos. Semnificația de fluture alb atribuită morții mai dorește să sublinieze că moartea trebuie privită și din unghiul luminos, alb, acela al unei noi vieți, al unei renașteri, la propriu cât și la figurat. 

Poezia lui Teodor Dume este un cutreier între naștere și moarte. Asemenea unui fluture care se așază pe anumite flori, deși grădina e plină, la fel și autorul volumului de față poposește pe anumite momente din viața sa, pe anumite chipuri, cele mai expresive: nașterea, copilăria, adolescența - acea margine a copilăriei, cum o numește de fapt, moartea, părinții, bunicii, Dumnezeu - Călăuza cea de toate zilele, - repere pentru propriul echilibru existențial. Poetul se destăinuie cititorului, îl pune față în față cu destinul său printr-o metodă originală: persoana lăuntrică, - cea din viață, singură, împărtășind această stare dificilă cu amintirile sale-, schimbând locul cu persoana dinafară, - cea pentru care moartea este o a doua viață, aceea unde se va reîntregi la un moment dat cu toți cei dragi-. 

Poezia lui Teodor Dume este una tristă, de o demnitate care doare. Inspiră acea datorie față de părinți, cele două imagini între care mă caut/ locul din care nu fug niciodată, copilăria. 

Figura tatălui este obsesiv chemată în versurile autorului, bine centrată în suflet și în creația acestuia. Poetul este bărbatul-copil care oscilează între două stări: să nu-l trezesc pe tata/ știu că mă simte și până se sparge umbra/eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata. Forţa pe care tatăl o exercită asupra lui stăruie de atâta vreme, încât atunci când vorbește despre el este ca și cum ar fi de față, aparent viu, de parcă ar dormi în camera alăturată, iar copilul interior (care nu-și va pierde niciodată dragostea și încrederea în tatăl său) nu vrea să deranjeze acest somn; pe de altă parte, adultul, bărbatul în toată firea este conștient de faptul că tatăl este doar închipuirea lui şi nu se află în camera de dincolo, ci în lumea îngerilor. Incât este copleșit de tristețe și își dorește să-l vadă imediat, ori singurul preţ este acela al plecării sale acolo. Și atunci, intervine iarăși copilul din sine - căruia i s-a făcut brusc dor de tata- și vrea să-l vadă chiar acum: eu voi pleca la tata. Însă, acest ultim vers al poeziei are și conotația plecării definitive, autorul resemnându-se cu faptul că va veni vremea să părăsească această lume, ca orice muritor, când va fi să fie, dar totodată nu-și poate refuza bucuria revederii tatălui. 

Voi fi bătrân este o altă dovadă că autorul privește viața în perspectiva morții: lucrul cel mai firesc. Și are tendința ca permanent să-și facă analiza interioară: cu fiecare piatră tocită/ voi înainta înspre/ capătul celălalt./ Voi fi bătrân. Și când spune voi fi batrân, îl rememorează de fapt pe bunicul. Bunica este și ea în prim-planul amintirilor melancolice. Ea era femeia care creștea liniști/ în locul în care bunica creștea liniști, ea însăși fiind simbolul liniștii sufletești a poetului. 

Părinții, bunicii, amintirile despre aceștia, legătura metafizică cu ei împiedică descompunerea sufletească, împiedică uitarea. Dorința de a fi mai aproape de inima tatălui care este o fire mai sobră, mai închisă, mai retrasă tocmai datorită apăsării traiului, îi este îndeplinită în seara aceea: era prima dată când rupea din/ dragostea lui și o împărțea cu mine. Pare că aici, poetul are o puternică descărcare sentimentală asemenea unei descărcări electrice. Dincolo de clipa asta/ am rămas doar eu/ mușc din cuvinte și aștept... - poetul nu poate mărturisi decât în scris această dăunătoare discrepanță dintre dorința arzătoare, înverșunată de a fi iubit de omul autoritar care reclamă respect și copleșitoarea, obositoarea singurătate în care este cuprins din pricina lipsei tatălui./ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind. Până și titlul poeziei exprimă un mare regret, că autorului i-a lipsit acel timp de a se apropia de tatăl său, că moartea a survenit prea devreme, iar el nici măcar nu a apucat să simtă că este iubit de către acesta. 

Amprenta auctorială nu reiese numai din timbrul poetic, ci și din modalitățile de exprimare. Motivul cămășii albe frecvent în versurile lui Teodor Dume este unul dintre aceste elemente care acordă notă personalizată volumului de față: purta o cămașă albă/ cu mâneci lungi/ înăuntru era mult întuneric/ aluviuni; dimineața l-am găsit îmbrăcat/ în cămașa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă/ nu l-am văzut niciodată pe tata iubind; purta cămașa albă cu dantela cusută/ în ajunul paștelui în care a plecat/ gesturi. doar atât cât durează un vis 

O altă evidență stilistică este aceea a repetării verbului a mușca - devenit simbolul durerii, al persistenței rănilor în carnea vie a vieții monotone, umplută la refuz de singurătate: simțeam cum cineva ar mușca din mine/ ca dintr-un măr copt/ aluviuni; timpul mușcă din marginile trupului/ ca dintr-o halcă sfâșiată/ oricum nu mai contează/ e târziu/ eu voi pleca la tata; moartea, un fluture alb/ vine din umbră și mușcă din marginea urmelor/ moartea, un fluture alb. 

La fel de importantă și repetitivă este și tăcerea care crește ca un aluat. E bine/ Dumnezeu îmi deschide ușa/ la capăt de drum o promisiune. Are nevoie de Acest Camarad, fiindcă intermediază stările de aici cu cele de acolo. 

Obiectele, sentimentele, oamenii, viața și moartea au acea margine pe care Teodor Dume o invocă adesea, această margine fiind conturul, limita a tot ceea ce se așază pe sufletul acestui om. Astfel, ne destăinuie despre marginea privirii în singurătatea pietrelor, despre marginile trupului în eu voi pleca la tata, despre o margine de copilărie, marginea sa de copilărie în aluviuni. Desigur, pentru autor, există, firesc, marginea drumului/ un fel de imitație, a pământului/ între mine și cer o umbră. 

Amintirea tatălui persistă în mintea adultului de acum, cu privirea și simțămintele copilului de atunci. Este un cerc vicios între acel atunci, ca abordare a relației copil-tată, acest acum privind relația copilului-adult cu imaginea tatei și revenirea în relația inițială prin resemnare, simplul fapt că se va întâmpla, în cele din urmă, regăsirea siderală, celestă, și prelungirea acesteia acolo... 

Așa de mult este impregnat caracterul, comportamentul tatălui în sine încât poetul se crede o imitație a sa. O copie, o clonă, frustrat de gândul că nu a apucat să preia totul. Se împacă într-un fel cu ideea că merge în același sens, pe drumul spre neființă, spre regăsire dincolo și continuare a relației neterminate. Iar asta îi dă o bucurie stranie: când eram mic îmi plăcea/ să mă cred mare și/ frumusețea creștea/ odată cu mine/ îl copiam pe tata și/ alergam prin el/ un fel de imitațe. 

Pe bună dreptate, stăruința asupra a ceea ce nu a fost dus la împlinire este o amintire/ deschisă/ ca o rană se întinde pe dinăuntru/ singurătatea pietrelor. 

Rămânând în sfera acestei alte obsesii, imitația, uneori poetul se crede copia lui Dumnezeu. Iată ce ne mărturisește în Botez: Dumnezeu i-a șoptit: femeie, în pântecul tău mi-am ascuns chipul și te condamnsă-l porți/ până cineva/ mă va striga/ pe nume. De ce să fie asta o condamnare?! Poate că într-adevăr suntem condamnați să nu putem ajunge vreodată perfecțiunea, sinonimă cu Dumnezeu care ne face totuși după chipul și asemănarea Sa. Această idee se simte ca o încărcătură emoțională biblică. 

Bunica este și ea o figură reprezentativă în peisajul bucolic. Ea nu ar putea lipsi, tocmai ea care croșeta, creștea pâinea... 

Volumul este presărat cu impresiile de cititor ale unor cunoscuți poeți, în deschidere aflându-se poetul Gheorghe Grigurcu. Călin Sărmăghiţan, Veronica Pavel Lerner, Cristina Ştefan, Gheorghe Paşa, Stelian Vasilescu, Viorel Horj şi Mioara Băluţă prefațează fiecare dintre cele trei segmente de lectură în care este partiționat volumul de față: ... dinspre părinți, prin Dumnezeu, spre mine...,titluri care se constituie într-un întreg univers ideatic, liric și personalizat deopotrivă: drumul poetului, sensul vieții sale, trăirile intense raportate la înaintașii săi în arborele genealogic. Evocarea părinților ca parte acută din sine, prezența optimă a lui Dumnezeu fără de care orice are impact, legătură cu sine ar fi imposibil. 

Pentru Teodor Dume, viața și moartea sunt două liniști. Viața fiincă e prea solitară, o trăiește în prea multă singurătate, interioară mai ales. Moartea fiindcă se confundă cu odihna infinită. Așa încât îi este cu neputință să precizeze unde începe una și unde se termină cealaltă. Ar putea oricând să inverseze cele două liniști, mental vorbind: nici nu știu dacă/ numele meu este teodor dume/ și dacă stăpânul celui însemnat de/ Dumnezeu e/ moartea într-un capăt și viața în celălalt/ între mine și cer e o umbră. Despre tot ce simte și de care este ferm convins, ne mărturisește astfel: între mine și cer există o legătură/ care definește viața și moartea/ între mine și cer e o umbră. 

Umbrele, acele semne ale efemerului vieții, sunt incredibil de apăsătoare. Ele induc o destabilizare morală: oscilez/ între cer și o umbră leneșă/ între mine și cer e o umbră. 

Motivul umbrelor ca un balans prin sine îl urmărește permanent: așeptarea era grea și fierbinte/ picăturile ploii sfredeleau în liniște/rămășițele nopții lăsaseră o umbră/ și mulți aburi.../ aluviuni; emoția intră adânc/ mă chircesc și țip/ până se sparge umbra/.../ eu voi pleca la tata/ eu voi pleca la tata; doar o mică turbulență/ ca o diversiune ar devia/ umbrele din zi/ doamne! 

Pe Dumnezeu îl invocă în nenumărate rânduri, în ceasurile de prea multă linişte, când umbrele se arată tot mai dese, tot mai des. Dar, Dumnezeu mereu pare grăbit/ poarta spre cer. Și dacă trăiește printre noi, cum afirmă cineva, între două rugăciuni – interval de timp care îl determină şi îi permite să mediteze asupra rostului vieții, sensului vieții, atunci poate că toate nodurile din viață ar putea fi descâlcite cumva. 

Uneori, Dumnezeu este un simplu trecător prin sine, prin tristețea de care se umple până la limită, de un preaplin de care nu mai poate scăpa. Între două respirații se joacă un copil - poetul se revede copil, este singura modalitate determinantă pentru a mai face un pas înainte prin această viață în care nu mai e nimeni/ între două respirații, în care umbrele adorm, durerea se înfășoară/ pe trup/ în cea mai lungă zi. 

Durerea, singurătatea, tăcerea, Dumnezeu, toate se derulează filmic, între două respirații - niște instantanee care se repetă de fiecare dată când rămâne cu eul, când își amintește. 

Poetul are chiar și o crescătorie de singurătăți, e prea multă liniște care îi ciugulește din palme în fiecare dintre momentele importante ale unei zile. Totuși, nu poate fi vorba despre moarte, se zvonește că ar fi trecut de partea cealaltă de unde Dummnezeu face cu mâna, printre umbre. El ține locul tuturor celor care (îi) lipsesc/ golul dintre respirații. Se pare că viața, oamenii, lucrurile dragi, prin lipsa lor creează un imens gol imanent, iar toate acestea se întâmplă între fiecare două respirații. Că aerul tras în plămâni are un aport normal de oxigen doar atâta vreme cât totul există în realitatea imediată a autorului. 

Condus de ideea cioraniană că „omul este drumul cel mai scurt dintre viață și moarte", poetul scrie o poezie în care ne dezvăluie cine este și ce menire are, în ce scop a intrat pe tărâmul dintre viață și moarte: ce e drept niciodată nu voi înțelege de ce/ dar știu de la mama că în corpul prins/ între cele două rătăciri mereu/ privește Dumnezeu și fiecare lucru/ primește un nume o biografie și un destin/ un mic detaliu, 4 aprilie, ziua în care am învățat să mint. 

Dacă în prima parte a cărții tratează prin amintiri speciale chipurile dragi ale părinților și bunicilor, dacă în a doua parte se lasă cutreierat, păzit și întovărășit de Dumnezeu, în cea de-a treia ni se prezintă ca om pus în fața realității severe - față în față cu amintirile ca niște ființe iluzorii cu care povestește despre trecut. Descoperim un om sub destin, aproape împăcat cu singurătatea, care merge în același sens cu al morții, lent și fără să se teamă. Dimpotrivă, simte o bucurie conștientizată că se îndreaptă firesc și ireversibil către ființele iubite. 

Ritualul așteptării regăsirii este unul care nu exclude cele lumești; el se îngăduie ușor cu destinul trecerii. În definitiv, moartea nu poate fi decât singura monedă de schimb/ între mine și Dumnezeu/ așteptarea, o execuție lentă. 

Conexiunea între lumea interioară, obsedată de amintiri, copleșită de dureri fizice și sufletești și lumea dinafară, obsedată de umbre peste care luminează arar câte o stea, este un lung peron de gară de unde poetul așteaptă să plece într-o călătorie fără întoarcere, pregătit parcă din reflex, cu un bagaj de iluzii, dedicații și nesfârşitele amintiri care să-i ajungă, drept hrană sufletească, până la ultima stație: nu știu dacă am luat totul/ peronul de pe partea stângă - ezită poetul. 

poate veșnicia începe de aici/ din verdele acesta sau din/ fanta în care m-am așezat să/ privesc lumea - poetul încă nu știe să delimiteze realul de metafizic. Este transcendent prin momentele de visare. 

Este un poet așezat ale cărui cuvinte emoționează prin naturalețe. Nimic șocant, totul perceput ca o greutate pe inimă care schimbă ritmul firesc, respirația... Simplitatea exprimării, necăutarea limbajului elevat, aș zice coborârea la un nivel popular de înțelegere sunt dominantele versului dumean, imprimând senzația de înălțare dincolo de lumesc. Ceva sacru. Poezia aceasta pare stratul de îngeri care face tranzacția între om și Dumnezeu. Cuvintele acestea simple au un fond cald, sincer, ele sunt permanent rezultatul unor trăiri, sunt vii, deși construcția lor are la temelie tristețea, singurătatea, melancolia. Ele curg din iubire pentru oameni, dintr-o iubire singura-fără-margini, în contextul în care planeta, viața, omul etc. au acea margine pe care poetul o simte și ne-o dezvăluie neîncetat. 

Singurătatea sau iubirea, ce îl caracterizează mai puternic pe Teodor Dume?! Înclin să cred că din una derivă cealaltă și invers, în condițiile în care, de multe ori, moartea s-a interpus între el și cei ai săi. Are, totuși, o bucurie consolatoare, că aceștia se află în singurul loc liniștit, la Dumnezeu, unde și el va ajunge cu acel tren din așteptările sale, iar credința îi conservă această iubire care nu face altceva decât să întărească ideea de sigurătate, adevărul că este un om foarte singur! 

Modestia? Credința? Care dintre aceste două atribute este mai pregnant?! Tot ce transpare din versuri poartă o amprentă divină care impune cititorului o anumită conduită atunci când lecturează. De parcă poezia acestui autor s-ar transpune într-o rugă pe care o rostești în deplină liniște, cu smerenie, în genunchi. 

Una dintre modalitățile de exprimare poetică este repetiția. De exemplu, repetiția verbului a pleca cu sensurile de a trece, a se îndrepta spre, a părăsi, a se duce etc... În primul rând este vorba de plecarea definitivă într-o lume care se zice că este mai bună, a părăsi lumea aceasta și, în acest sens, a nu se uita de poezia și titlul poeziei eu plec la tata sau a se vedea poezia timpul ca o suveică: stau și mă gândesc la cei care/ pleacă tot pleacă mereu. 

Există în aceste versuri un concept al așteptării. Așteptarea ca acel chin al singurătății să dispară într-o bună zi. Așteptarea revederii celor dragi. Asteptarea pur și simplu ca modalitate de prelungire a câtorva clipe frumoase trăite în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Așteptarea ca o privire stăruind asupra copilului din sine văzut prin ceilalți copii, cei care se joacă dincolo de pereții singurătății: cei mai frumoși ani sunt acolo/ sub dealul deschis ca o umbrelă/ un fel de reprimare. Ploaia. 

Așteptarea aceasta este ca un păianjen care atârnă între noapte și zi, între singurătate și Dumnezeu, între a pleca și a rămâne, între o umbră și altă umbră, între tristețe și speranță. Singurătatea intrată în piele/ mi-a sechestrat emoțiile/ și sunt trist/ aici este marginea - o margine care apare acolo unde se întrerupe fericirea și se face vizibilă tristețea, răul de inimă, o tristețe care nu-i mai aparține, ea încorporează întreg cartierul. 

Este surprinzător cum poate poetul să mânuiască atâta blândețe în cuvintele sale. Totul se derulează molcom, fără încăpățânare, de parcă ar fi normal pentru sine ca viața să i se scurgă în prea multă liniște și singurătate. 

Întuneric, frig, umbre, noapte, margine, tristețe, nimic, imposibil sunt elemente din care construiește ori, acolo unde e cazul, reconstituie agale ori, uneori meremetisește, pas cu pas, drumul de la "răsărit" spre "apus", elemente care demonstrează acea stare negativă, neexpozabilă, dar pe care autorul este decis să ne-o împărtășească. 

Poezia lui Teodor Dume este un fel de spovedanie în fața omului care îi lipsește. De parcă așa își ușurează sufletul de amărăciune! O destăinuire acută ca o boală cu care îi este dat să conviețuiască și pe care o strunește în felul său, cu diplomație. Este dezvăluirea dibace a celor mai fine și totodată a celor mai răvășitoare trăiri. Poate fi numit poetul confidențelor. 

Sobrietatea stărilor îmbracă haină de mătase. 

Un impact liric asupra cititorului îl reprezină imaginea Anei, un nume predestinat, de data aceasta fiind vorba de Ana cea zidită în sufletul poetului. De câte ori a construit poetul o mânăstire pe pământul trăirilor, de câte ori a dat fuga la el Ana lui cea înnebunitor de fermecătoare este lesne de înțeles din poezia dedicată memoriei acesteia: puținul din adolescentul din mine a rămas acolo: cuceritor și rezistibil zâmbetu-i/ explodat de sub priviri îmi încătușa vederea/ simțeam un fel de căldură tăioasă/ până la os. 

Revenirea la golul sufletesc se face ritmic, între două respirații, între două apariții consecutive ale chipurilor dragi, pe fundalul unei liniști extreme. golul dintre mine și tine/ e viața mea mărturisește poetul în poezia ca un fel de pretext, și mai există și așteptarea - un alt cuvânt-repetiție care vrea să accentueze starea de disconfort produsă de solitudine, greul pe suflet, sisific, pe care poetul se obligă și se sforțează să-l ducă până la finalul existențial. 

La Teodor Dume ne întâlnim cu verbul suferinței. Repetiția este strunită în sensul evidențierii stărilor de sfârșeală, de anemie sufletească, de dificultate în a depăși aceste stări latente, prin revenirea la cuvinele: gol, așteptare etc. 

Citind de la un capăt la celălalt, rămâi cu impresia că poetul este în continuă stare de meditație. El își pune întrebări despre viață fie din postura de copil, fie din cea a tatălui său, fie chiar din postura de tată la rândul său. Una dintre întrebări este de ce ne naștem? și căreia nu-i găsește răspuns, aceasta însă îl macină gândind că într-o bună zi, fiul său ar putea să-l întrebe același lucru, iar el nu-i va putea oferi o variantă (plauzibilă). 

De fapt, grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănțuie pe verticală, ca un plânset, uneori dintr-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditații asupra rostului vieții, asupra propriului rost. 

Aceste de ce-uri țin încontinuu locul unei persoane din trecut cu care ar dori să se explice, să primească răspunsuri, să dialogheze pe textura acestor teme vitale, abia apoi să poată lua decizii. Iată, spre exemplu, în poezia un fel de incertitudine, două dintre strofe transpar ca răspunsuri sieși: de fapt sunt liber să cred/ că orice lucru neatins/ nu există/ .../ există doar un timp/ intrat în sângele meu/ mă iubește ca o femeie. 

Poezia dumiană este una a stărilor. Starea de singurătate, starea de așeptare, starea de visare, starea metafizică, starea de meditație... Starea de nedeterminare, de nedumerire, de aflare pe o margine sau alta a sinelui, a lucrurilor apropiate ori îndepărtate, a vieții este imprimată și de expresia un fel de care lasă impresia de incertitudine, lamentare, nehotărâre. Să rămân aici în lumea mea/ cu o singură moarte cu toate ale mele, cu crescătoria mea de singurătăți ori poate ar fi mai bine să grăbesc plecarea mea către locul unde se spune că odihna e veșnică iar liniștea nu mai înseamnă împovărare?! - se întreabă poetul. 

Această altă obsesie pentru un fel de o regăsim în multe titluri de poezii, mai ales: un fel de imitație, un fel de solstițiu. în lumea cu multe lucruri, un fel de reprimare. ploaia, un fel de remiză, un fel de înfrigurare, un fel de eclipsă, un fel de cădere din interior etc. Această nesiguranță între a se afla într-o stare și a tinde să iasă din ea ori de a o privi din partea opusă conferă din start balans antonimic: viață-moarte, tristețe-bucurie, fericire-nefericire etc. poetul aflându-se ori la limita de sus a sentimentelor, a trăirilor, ori la limita inferioară, nedumerindu-se asupra barierei dintre stări, de aceea cazând când într-una când în cealaltă, devenind fără voie adeptul extremelor. 

Se remarcă titlurile lungi în bună parte, de parcă poetul ar vrea să spună dintr-o suflare ceea ce are pe suflet. Se simte o stare de revelație în fiecare frază, la acest poet al stărilor, cum l-am perceput eu. Se simte o teamă. De prea multă singurătate. O stânjeneală. Stinghereala omului părăsit. Totodată, senzația de prea singur este secondată de sentimentul că prin trup, prin suflet și prin spirit trece mereu cineva. 

Ploaia este fenomenul meteorologic preferat. Poate pentru că are efect melancolic, liniștitor asemenea amintirilor care vin și pleacă precum fulgerele. Ploaia extinde starea lăuntrică a poetului pe stradă, o stradă care devine a singurătății. 

Îmi place să rămân ceea ce sunt - afirmă poetul melancolic în poezia nimic. Omul acesta are mania amintirilor. El este un individ relaxat în singurătatea sa, o singurătate în care de fapt nu este singur, ci împreună cu amintirile. Însoțitoarele sale. Ori mai bine zis, înlocuitoarele celor pe care i-a pierdut ireversibil din viață, dar nu irevocabil. Prezența lor ca amintire este o flacără nestinsă. El trăiește între viață și moarte, între sine și cei dragi. Lipsa lor se confundă cu un gol imens care se îndeasă în propria-i ființă, obligându-l să se hrănească din el. Acest maniac al amintirilor este subjugat obsesiilor printre care și cea a numelor, profund legat de oameni ca substituți ai celor duși la Dumnezeu. Golul despre care aminteam se umple zilnic de prieteniile legate cu oameni din viața reală. Mă bucur să mă aflu şi eu printre acești prieteni. Numele lor este pomenit în discursul care încheie volumul, ca o dedicație. Poetul trăiește mai multe vieți paralele: cele de aici și cele de dincolo. 

Lipsa acelor oameni are și efecte secundare: trupul meu este un adăpost pentru săraci/ .../ uneori e mult mai întuneric/.../ sentimentele insalubre/ .../ simt o arsură/ .../ aerisesc de trei ori pe zi/ .../ știu că e o aglomerare de lucruri acolo. 

Te întrebi despre ce aglomerare de lucruri poate fi vorba din moment ce s-a instalat un mare gol interior. Poate că aglomerarea aceasta este din temeri, neliniști, suferințe, tristeți, umbre, neputințe și vedenii... 

Aș vrea să cred că viața imi aparține/ deși parcă e pentru prima dată când/ mi-e dor de moarte.../ ultimul diagnostic. suspect de moarte. 

În această poezie apare din nou laitmotivul cămășii albe, simbolul curățeniei morale, al purității sufletești. Acesta este predominant în poezia lui Teodor Dume: cămașa albă cea cu gulerul lat/ ultimul diagnostic. suspect de moarte, ... vedeniile sunt ca niște aburi, ca niște persoane cunoscute îmbrăcate în alb, toată familia purta cămăși albe. Este ceva ce ține de neam, de comportament, de educație. Acest alb obsesiv contrastează cu negrul melancolic al singurătății intrinseci. 

Fonetic vorbind, poetul are obsesia sunetului f: Frică, Frig, înFrigurare, mă aFund, aFară, reFuz, Fără etc. Și repetabilul un Fel de... toate acestea se aud ca un oFtat! 

Teama că ar putea rămâne fără amintirile sale, că ar putea fi părăsit chiar și de amintiri, se resimte în versurile poeziei Un fel de înfrigurare. Poetul are nevoie de amintiri ca de aer. Ele sunt pânza fin-țesută. De ea atârnă zilele poetului însingurat. Ca să nu se rupă această pânză, poetul restaurează chipurile dragi prin desen, asemenea unui grafician: uneori există riscul să uit încât/ nu mai sunt capabil/ să-mi gestionez nopțile/ și atunci când/ nu mai am nimic de spus desenez/ desenez chipuri/ un fel de îngrijorare. Lamentarea aceasta a uitării și de-a fi dat uitării se continuă în poezia ca o corabie în derivă: în inima aceasta n-a mai locuit nimeni/ de ceva vreme/ miroase cumplit a mucegai/ .../ aerul închis decojește pereții/ cu un fel de revoltă/ .../ respir/ tăcere/ multă tăcere/ ca o corabie în derivă. 

Ca în tratatul cioranian, poetul pare să se supună oricăror mijloace de descompunere sufletească. Atmosfera interioară se perimează, miroase a mucegai, aerul așteptării se acrește, devine insuportabil, trebuie nepărat și urgent făcută o schimbare. El nu se poate părăsi pe sine sau nu vrea să o facä decât atunci când înăuntru cineva îl va înlocui. Iată o altă metodă de a popula sufletul cu oameni, de a combate singurătatea! Ca singur locuitor al sinelui își alege drept locuință propria inimă întrucât nu mai poate locui în inima cuiva inexistent. Tristețea este starea de alb-negru, este cum ai împărți viața pe jumătate cu cineva căruia îi donezi unul dintre plămânii tăi. 

Mergând printre obsesiile poetului ca printr-o pădure de brazi, dai și peste îmbătrânire. Senzația pe care i-o lasă un astfel de sentiment este frigul absolut, este moartea, răcirea completă și fără întoarcere a ființei și a mediului, senzația de inutilitate, de substituire ori chiar de confundare cu diverse lucruri, ființe aflate în preajmă ori închipuite: se făcea că am murit și lumea/ mă privea ca pe un accesoriu de schimb/ vis întrerupt...; frigul trece prin pori și sângerează puternic/ am îmbătrânit altă soluție nu există/ .../ poate e timpul să ademenesc moartea/ și să o împiedic să mai treacă/ printre oameni/ doar astăzi; am intrat pentru o vreme/ în pielea unui porumbel alb/ diferențe și spații; vine o vreme când nu mai accepți nimic/ vrei să te injectezi cu liniște/ .../ să închizi tot circuitul/ sentimentelor care/ te-au trădat/ ... / bei din tine ca să poți/ pretinde că trăiești/ .../ te subțiezi tot mai mult/... / te pregătești să treci/ "dreptul la suferință, un privilegiu divin". 

atunci când nu voi mai fi - poetul gândește adesea acest final de drum. De altfel, tot el afirmă, în liniște aparentă: orice început pornește din sfârșitul celuilalt. Prin urmare, totul se învârte. Există acea continuitate a vieții care este moartea și a morții care este viața. Una o naște pe cealaltă. De fapt nu există un sfârșit cum nu există un început al acestora. Ele derivă una din cealaltă, determinând un perpetuum mobile. Metafora oamenii se bifurcă este evidentă în contextul mai sus menționat. 

Există o persistare în a se înstrăina, obsesia cu care autorul coboară spre finalul vieții ca pe un povârniș fără cale de întoarcere. Singura dovadă importantă a trecerii sale prin lume este doar o însemnare pe care/ Dumnezeu o va citi/ cu discreție/ doar un semn. Restul lucrurilor sunt prea neimportante încât nu va mai avea nevoie de ele acolo unde se va duce. 

Golul dintre sine și oameni se adâncește. Nimic nu-l mai poate impresiona, atmosfera interioară se declară rece cum rece va fi acolo, departe de viață: de mâine toate diminețile/ vor fi la fel de reci/ o posibilă trecere. Iată, nici măcar aici poetul nu este hotărât. Să rămână?! Să plece?! Care dintre cele două alternative îi va asigura bucuria cea mai mare?! Cei dragi de aici?! Cei dragi de acolo?! 

De-a lungul volumului moartea, un fluture alb, poetul menține un ton confesiv, meditativ, o atitudine de om resemnat căruia nu-i lipsește demnitatea, o voce directă și caldă cu care își devoalează sentimentele reprimate. El este pe bună dreptate poetul suferinței, al stărilor și al obsesiilor. 

între mine și... este o expresie uzuală în poeziile lui Teodor Dume care valorifică raportul său cu lumea de aici, de dincolo. De exemplu, expresiile între mine și lucruri/ oameni/ Dumnezeu stabilesc nuanțe, semnificații ale celorlalți cu sine: lucrurile nu au așa o importanță, sunt trecătoare; oamenii au importanță dar tot trecători sunt și ei; în schimb, Dumnezeu este permanent, nu îl părăsește niciodată, îl ajută fără să-l tulbure. Pe de altă parte, există un gând de reciprocitate, nici el nu ar vrea să-și supere Dumnezeul: poate și Dumnezeu face dragoste/ dincolo de lucruri doar o fericire tatuată pe umbră. 

Mai declară poetul despre el: cuvintele scurse din mine/ sunt singurele indicii/ cam atât/ dincolo de lucruri; timpul oprit în mine arată/ ce sunt și nu ceea ce am fost/ scrisoare cu destinatar necunoscut. 

Ce aș putea să spun în urma acestei lecturi? Că poetul are zborul lui. De catifea. Graţios şi extravagant! 

Moartea, un fluture alb. Mă gândesc la frunzele de varză găurite şi roase până la scheletul de nervuri. Mă gândesc la toate acele goluri din sufletul poetului...

Mariana Kiss: Gândul nebun

==================================================

Gândul nebun zboară departe,

Se înfiripă încet în magice șoapte,

Se înlănțuie cu furtuna,din când în când,

Se îngeamănă cu plopul, plângând.

Vuiește odată cu vântul sălbatic,

Se împrăștie odată cu roua, apatic,

Zâmbește,într-un târziu,cu soarele

Când își odihnește pe stânci picioarele.

Colindă prin cabane de mult părăsite,

Schimbă câteodată murmure ursite,

Încalecă destinul în mari depărtări,

Se îneacă în vinul dulcei încercări,

Închide verdele pal în crudele ramuri,

Miresme lasă să intre pe geamuri,

Îneacă noaptea în multă lumină

Și lasă iubirea libera să vină.

Când se plictisește,se întoarce la mine,

Duce în pumni ziua ce vine

Și focul stins al amorului dezlănțuit,

Se cuibărește în mine și adoarme trist.

============================================= 

Corneliu Neagu: Kristel

Un cânt de sirenă venit de afară,

ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,
când visul, în noaptea toridă de vară,
mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel.
În suflet mi-aduce, pe căi nevăzute,
noian de-amintiri, ancorate-n trecut,
le pune de strajă pe brâu de redute,
să-mi țină aproape un dor convolut.

Din spumele mării renaște castelul,
cu ziduri înfipte în țărmul stâncos,
urcat pe crenel, privesc lăncierul
cu scutul şi spada întoarse pe dos.
Departe, în zare, Kristel se arată
cu marea spre mal agitată-n delir,

loveşte în stânci cu apă-nspumată,
în suflet îmi toarnă vrăjit elixir.
Te văd de departe, plutind peste ape,
Diană vrăjită, cu chipul creol,
alerg către tine, s-ajung mai aproape,
de teamă să nu te răpească Eol.

NOTĂ – KRISTEL, localitate și plajă renumită la Marea Mediterană în apropierea orașului ORAN din ALGERIA

Niculina Berheci: Țestoasele

                                              

Navetând milenar
între țara de apă
și țara de nisip,
țestoasele aparține
în migrare perpetua
spre devenire,
întru dăinuire,
vin și se duc
_maree însuflețite
de cicluri selenare _.
"A fi sau a nu fi ",
le este totuna;
în carapacea lor,
țestoasele,
spirite gregare,
își poartă pe meridiane
continuumul.

                                               

Atila Racz: Aripi

oriunde ai fi

aripi negre

greoaie
plutesc cu înserarea
spre tine

vrei să fugi

să-ți schimbi înfățișarea
vrei să cauți locul
în care să crezi

dar nu poți

nuuu

peste tot sunt ziduri

sunt pereți
sunt munți si oceane

așa că treci grăbit

în fiecare zi
pe aceleași străzi
care devin bătrâne
te întâlnești cu aceiași oameni
care îmbătrânesc

cu aceiași copaci

uneori scheletici
rămași ca statuile
din orașul ce îmbătrânește
și el

oriunde alergi

vin aripile negre cu tine

vin chinuitele clipe
în care
ai crezut că trăiești.

Vasile Ionac: Naufragiu

    versuri     

Dintr-un lup se naște-un lup,
Dintr-o scoic-un fund de mare.
Nu vreau țărmul să mi-l rup
Pentru ore de plimbare.

Apa-i udă, pești-s pești,
Portu-i port, când are-o Dană.
Din furtuni poți să clădești
Un dezastru cu năframă.

Prin epave dorm povești
(Semnul neodihnei noastre);
Încă pot sosi calești
La adresele sihastre.

Despre mine ce mai știu?
Că te-aștept ca sacu-n moară
Și că s-a făcut târziu
În răbdări ce-ncep să doară.

În rest, jungla e oraș,
În sat pășunează setea
Și, acuma-i mintenaș
Când nechează caii-n Letea.

Mihaela Poduț Lenuțaș: ***

===========================================    

Caldarâmul miroase ciudat
Ploaia a mânjit cu noroi
Iarba crescută-ntre dale
Băltește pe-alocuri și
Ferestre de blocuri gri
Fac în luciul apei grimase
Trece pustiul cu umerii strânși
Pe lângă scaune vopsite în alb
Scorojite și pline de jilave frunze
Purtate de vânt pe uitate terase
Peste un chiștoc de țigară
Se chinuie să treacă un melc
Îl ocolești
De fapt ocolești totul sub umbrela cu flori
Nu mai plouă
Dar o ții să nu vezi cerul
Te ferești să-l privești
Cum eviți să te uiți la obrazul unui bolnav
Și mai ales să-i numeri secundele-n ochi
Și totuși
Ploaia a spălat caldarâmul
Pe celălalt trotuar
Soarele a spart coaja de nori și iese din ou
"Treci dincolo!"
Îți spui

*

Spițele umbrelei frânte
Ecoul claxonului
Sub tine

============================================

============================================

Probabil
Te-ai trezit demult
E sărbătoare azi și-adie
A mir din colțul cu icoane
Lumina cade precum trece
Un înger înspre liturghie
Unde-au rămas pe un fotoliu
Ceasuri târzii
Lăsate-n seama
Amăgitorului Morfeu
Ai ochii tiviți cu ieri unul
Iară cu astăzi celălalt
Neliniști ți se plimbă-n margini
De riduri coborând în tine
Dacă te-aș întreba acuma
Cum ești?
Ți s-ar opri din mers
Și ar răspunde-n locul tău
Sunt bine.
E sărbătoare azi
Iar zorii au stropit grădina cu agheasmă
Când pleci
Să te privești în rouă
Atât te rog eu
Pentru mine

=============================================

Aurelius Belei

Când mi-ai atins sufletul

Când mi-ai atins sufletul

s-au clătinat icoanele

din rai au căzut primăveri

fără de poveste

smerită lumea de sus a

îngenuncheat peste

lumea de jos a gândurilor

armonii angelice au

tras cerul nemistuit

mult mai aproape

de pulsul dorului ceresc

iar smirna a început

să înflorească în

volute nemaivăzute

sub forma unor aripi

ce căutau lumina

să ți-o aducă în dar

clipă de eternitate

să poți fi

și tu atinsă

un pic.

Daniel Luca:***

  versuri      

Dragul meu armăsar
Rănit în inimă iar și iar
Mă-ntorc c-un par
În frunte să-ți fac un far.

Rana ta lumină ca să fie
În noul veac ce va să vie
Umbrele dispară în pustie
Încleștate strâns într-o cutie.

Câini fără de frică să o măsoare-n pripă
Cu piciorul, lichid să curgă
Să se prelingă-n pipă
În călători setoși s-ajungă.

Și curgă umbrele-n pahare
Inimile să le primenească
Să le albească-n zare
Întunericul să-l prăvălească.

======================

Daniela Mancaș Balaiita: Dorul de tine

     versuri                               

Te simt atât de departe de mine
De parcă o mie de ani au trecut
De când adormeam în brațe la tine
Și-n zori mă trezeai cu-n dulce sărut!

Mi-e inima azi plâns de vioară
Ce-și picură pe strune amarul
Tristețea-n privire îmi coboară
Când dorul de tine mă arde ca jarul!

Cuvinte nu mai pot să rostesc
Mi-s gândurile mute de-o vreme
Doar umbrele tăcerii mă însoțesc
Și amintirile-mi plâng în poeme.

Savu Popa: Estetica visceralității. Thanato-grafii ale subconștientului poetic

,,Anchilopoetica" carte de poeme semnată de Ioan Mateiciuc

Să presupunem că manechinele lui Bruno Schulz ies din locuințele lacustre ale lui Bacovia, se preumblă în acel peisaj ,,spectral”, unde ,,toate sunt privite/de autorități bătrâne”, desprins din lirica lui Aurel Pantea și trec prin tot felul de situații întâlnite în textele lui Daniil Harms sau Gottfried Benn. În linii mari, cred că aceasta este imaginea lumii anchilopoetice a lui Ioan Mateiciuc, înfățișată în toată splendoarea ei fragmentată, supusă privirii din unghiuri sau perspective care aparțin unui itinerariu spectral.
Tot ceea ce ține de ideea de spectru, în această poezie, presupune, în primul rând, o continuă și neobosită mișcare, o dinamică a sinestezicului, o topire a insolitului în pasta densă a realității. Pe coperta a IV-a a volumului anchilopoetica a lui Ioan Mateiciuc, Liviu Antonesei face o afirmație care, fără doar și poate, surprinde una dintre identitățile poeziei scrise de către poetul bucovinean: ,,Poezia lui Ioan Mateiciuc nu este una de cuvinte, deși poetul are un desăvârșit simț al limbii, ci una de substanță. Este o poezie a eului și a relațiilor acestuia cu lumea.”
În consecință, volumul este structurat sub forma unor thanato-grafii care înfățișează subconștientul poetic, acea zonă abisală unde, ca pe un ecran imanent, apar experiențele unui psihic poematic, instabil, de-o incoerență străbătută de irizări neantice, stră-fulgerat de fluxuri și refluxuri ale unor stări sau senzații care izbucnesc în mod magmatic și sunt, apoi, disipate la suprafața discursului, sub forma unor secvențe de ireal.
Secvențele anchilopoematice ne înfățișează o existență marionetizată, care se desfășoară în avanscenă, adică la nivelul aparentului faptic, a ceea ce se arată sau se pregătește deocamdată să iasă la suprafața inaparentului problematic, a ceea ce se pune cu insistență într-un vizibil prematur, bântuit și sfâșiat de contradicții tulburătoare. O avanscenă în care întâmplările sau ființele se frământă, se de-formează, în care corpul este prins, rămas fără putința unei evadări, strivit/mutilat între rampa propriei sale finitudini și cortina care acoperă experiențe senzoriale, consumate între limitele sau liniile unor contururi sepulcrale.
De aceea, aparența evenimențială pare confecționată parcă dintr-un înveliș amorf și, din această cauză, oferă senzația de impersonalitate marmoreeană, dincolo de care se întrevede o emoție obscurizată, re(a)dusă la stadiul producerii unor simțiri abstracte, desfigurate senzorial. Textele, unele mai lungi, altele sub forma unor panseuri de-o brevilocvență tensionată, incisivă, conțin și se susțin prin imagini de-o evanescență cenușie, fantasmatică, la limita dintre morbid și extatic.
Ieșirea din tiparul uman presupune, în mod paradoxal, adoptarea unei strategii de apariție a ființelor costumate ,,în oameni”. O astfel de costumare este o modalitate de camuflaj, de mascare a spiritului care a dorit să își depășească sau să își nege propriile limite și, ca să supraviețuiască în continuare, se conformează platitudinii omnisciente, se adaptează lumii închise în propriul ei anonimat carceral: ,,astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. Poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni”.
Nudurile devin proiecții ale trupurilor lipsite de identitate sau contur, ele se suprapun, acoperindu-se, descompunându-se, într-un ceremonial coșmaresc al dinamicii non-formelor. Acest ceremonial își conține și propria sa ,,literaritate” (Heinrich F. Plett), însă, o literaritate înfrântă din pricina neputinței textului de a mai comunica semnificații insolite. În lumina unei literarități deturnate, hârtia nescrisă acoperă carnea fără vreo formă anume, iar raporturile vitale sunt și ele răsturnate, copiii își nasc mamele dintr-o nevoie inaparentă, paradoxală, de a deregla mersul lumii. Scena poematică este ocupată, încă de la început, de ființe devitalizate, emaciate, care iau în stăpânire un teritoriu amorf propice unei atmosfere apocaliptice, aflate în desfășurare lentă, blocată într-un prezent tern, într-o atemporalitate sepulcrală, golită de orice dimensiune umană: ,,nuduri de hârtie așezate pe nuduri de carne/ hrănesc nuduri de copii care atunci/ când plâng nu plâng nasc mame/ cu obrajii rumeni și palmele crăpate/ care taie nuduri lemnoase pentru a face/ frig lumii”.
O realitate de o răceală crudă, viscerală, prinde contur în imaginile desprinse parcă dintr-un scenariu al unei lumi post-autopsiate: ,,strălucești ca o bucată de carne crudă/ în care se uită când se piaptănă copilele/ înainte de a merge la oglindă”.
Dintr-o estetică a visceralității își trag seva: scenele apocaliptice ale unui cotidian tumefiat, străbătut de irizări morbide, supus fragmentărilor care au loc în întunericul conștiinței care atârnă greu în vidul letargic al lipsei oricărei coerențe (,,ploile ne tot sapă în pământ/ din burțile de cârpă/ se mai strecoară târându-se mereu/ peste foița de protecție/ a noilor procesoare cardiace/ lăsând o pojghiță luminoasă/ dumnezeu. exe”), extaticul funebru, vibrațiile de diapazon ale ceremonialului traumatic potențat sau scăzut ca intensitate, în ritmul acestei dislocări dintre coerență și incoerență, dintre conștient și subconștient (,,deasupra tavanului de plexiglas/ invoc tăcerea convulsivă/ a nebuniei totale”), un insolit clarobscur, sentimentul unei perpetue flagelări interioare (,,mașinile ne vor verifica stopul cardiac și rimele/ e clar că vom sta de partea răului”). Sau, alte elemente de atmosferă cenușie se regăsesc în secvențele următoare: ,,târându-mă pe trupurile animalelor care vegheau/ tu scrijeleai cu lingura în măduva mea/ fără mila unui impuls vital” sau ,,fragmente din carne plutesc iar ploaia/ le înghite cu setea din diminețile în care/ uit să respir uit să respir uit”.
Imagini provenite, de-a dreptul, din teatrul purcăretian sau din tablourile lui Chirico (dacă ar fi fost pictate de Caravaggio), par desprinse din atmosfera unui bâlci grotesc, în care dimensiunea senzorială capătă caracter insolit și unde legile firescului și ale logicii sunt anulate și înlocuite cu cele ale unui suprarealism butaforic, stăpân pe domeniile unui imaginar histrionic și fantast: ,,miroși ca o bucată de carne injectată cu motorină/ de o mireasă trimisă la culcare” sau ,,mirese-narmate/ lanțuri de gheață/ bătrâni ghemuiți la subsol/ nebunii din stradă efecte viniluri./ recunosc că e destul de târziu”.
Neliniștitoare, ,,dătătoare de extaze” contradictorii, prin formula anchilopoetică a lui Ioan Mateiciuc se poate realiza măsurarea intensității fragmentării ființei umane, a scindărilor propriului eu, dar, totodată, funcționează și ca ,,ceasornicul” cu care Dumnezeu ne măsoară destrămarea (Lucian Blaga).
           cronică                                

Petruța Niță: Cine sunt...

      poezie                                                        

cine sunt eu fără dragoste

când umplu zidul cu încă o Ană?

în fața eșecului mă înscriu la rubrica 'legendă'

în avizier la oficiul pentru șomeri

'cauze pierdute'

*

cine sunt eu după cupa cu ambrozie

pe jumătate goală

când o beau în picături letale?

merg în spatele meu

cel care merge înaintea mea

sunt mai puțin

*

cine sunt aceea cu picioare dureroase

după un tango furibund pe tocuri?

pe jumătate adormit,

trupul meu ce poartă nume de lut,

frământă iluzia

*

cine sunt în spatele meu

când nu sunt

decât mama palmelor fecunde

în care-am dospit chipuri

pentru zile de sărbătoare

ce nu sunt trecute

în niciun calendar?

*

cine sunt? se întreabă cel care nu-s.

la frontiera cuvântului nerostit,

mereu de strajă,

sunt în spatele vidului de gând

chiar, cine sunt?

ochii mei sunt.

Teodor Dume, carte: Interogatorii critice

     Teodor Dume, Interogatorii critice   * referințe, recenții, note critice   

=============================

Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura, Pim/Iași, iunie 2021
Coperta color cât și o parte dintre paginile din interior
Pagini 127

Cele câteva note critice sau de lectură din cartea de față le-am reunit într-un suflet comun și le-am contopit cu stările create în momentul lecturării textelor autorilor aci prezentați. Și le mulțumesc pentru asta pentru că mi-au permis să pătrund în profunzimea lor, nu cu tehnici profesionale de analiză, ci cu sufletul.
Așadar, în rândurile de față , nu voi face, în mod special, referiri la tehnicile scrisului, la neglijențele sau accentele stilistice sau la alte artificii punctate ca reguli, ci voi indica și permanentiza (din perspectiva cititorului) sursa gândirii care creează spațiul de înțelegere a relației dintre autor – cititor și nu dintre autor – critic, cu atât mai mult cu cât am intrat în intimitatea creațiilor unor autori de mare valoare, ca; Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Daniel Luca, Mioara Băluță, Ottilia Ardeleanu, Gina Zaharia, Sorin Cerin, Marin Voicu, Ștefan Popa și mulți alții, la care am alăturat (făcându-le onorabilă alăturarea)și nume mai puțin cunoscute, dar care marșează , cu tact și pricepere, pe drumul literaturii. Ori iată și nume care se află la început de drum și pe care le-am detectat ca fiind notabile în formarea detașamentului de exlporare a frumuseții din cuvânt; Alin-Claudiu Baciu, Radu-Alin Balaj și Alexandru- Eusebiu Ciobanu.
Cartea reuneşte note de lectură asupra unor texte selective din cărți scrise de diferiţi autori, cu vârste diferite, în perioade diferite. Punctând, uneori, și valoarea Om, (în cazul lui Gheorghe Grigurcu, și nu numai) am căutat să duc o paralelă între Om și creațiile lui..
Cu siguranţă că și numele acelora, aflați la început de drum, va deschide căi înspre un viitor literar, iar altele, ca într-o joacă de copil, îşi va acoperi amintirile stând în spatele singurătăţii încercând să-şi cosmetizeze anii prin care au trecut. Totuși le rămâne mândria de a sta alături, în acestă carte, de mai marii literaturii române, cotați ca unii dintre cei mai de seamă scriitori din România.
Scrierile de aici, în mare parte, sunt amănunte ale existenţei, realităţi care clădesc o personalitate. Originalitatea construcţiei constă în libertăţile sentimentale şi uneori în discursul confesiv al unor autori în dialog cu sinele sau cu realităţile din jur.
Cert este că tot ceea ce am detectat, citindu-i pe autori, se desfăşoară sub expresia unor trăiri la tensiuni maxime.
Etalarea stărilor şi sentimentelor susţine atmosfera interioară a cuvintelor care ne recheamă pentru a ne delecta sufletul.

=======================

Nelu Cazan: Verde de tine

=========================

De atâta ud şi verde crud,
Azi nu mai pot să te aud,
De asta nici nu ţi-am răspuns,
De verdele tău crud am plâns.
Nu am fost beţiv niciodată
Dar azi m-am hotărât să fiu,
Tot verdele din lumea toată
Să-l dau pe-o cană de rachiu,
Nu mai vreau azi,durerea mea
Să-ţi întristeze inima,
De verde crud să mor aş vrea,
De s-ar putea.

Iubirea ta din suflet toată,
Rană să-mi fie verde crud,
Să pot şi pe lumea cealaltă
Cu verde crud să te sărut.
Azi nu pot şti ce va fi mâine,
Şi dacă ai să mă auzi,
Doar verde crud să pui pe mine
Cu multă patimă să-l uzi.
Cu verdele din ochii tăi,
Să scrii pe crucea de alun
Cu verde crud şi flori de tei
Adio dragul meu nebun.
Să-mi fii doar verde crud mereu,
Strălucitoare stea în noapte,
La margini pe mormântul meu,
Ca lumânări, semne de carte.
Să nu fii tristă,să nu plângi
Să nu laşi verdele să piară,
Când ţi-o fi dor la piept să-l strângi
Cum ai făcut întâia oară.

===========================

          poezie