Numai în literatură, spune critica, deconstrucția e pozitivă, eul creator/creativ fiind cel ce sancționează, după ce negociază, ipostaze ale deciziilor neașteptate privind de-compoziția imaginarului. Dar de-construcția pozitivă e la ea acasă în mai toate literaturile lumii contemporane iar temele provocărilor poeziei – la cele en vogue, ca să zicem așa, mai alăturăm reducțiile edificării, ambiționarea indistincției, consacrarea afecțiunii ușor intimizante ca maximă vizibilitate într-un discurs contrabalansat de utopia agonică – plusează en abyme experimentul ordinii vernaculare. Eul liric e tot mai reticent tentaculelor melancoliei, însuși demersul sugerând o permanentă așteptare. Așadar, obsesia poemului vizionar e peste tot arcana autenticismului sever.
La noi, unde „stratigrafierea” promoțiilor post 90 a îngăduit adeseori afirmarea adolescenței punk, vârstnicii nu dau semne de oboseală, ei sunt activi, jucând și la două capete: fanfaronadă grațios-abrazivă ori ecranare oniric-grotescă a stării de poezie. Un poet atent la propriile subtilități, ca o instanță cerebrală, cu un ritm specific în aparițiile editoriale, este Teodor Dume. Ciudat, oricât am crede că survine la un moment dat clacarea și deriva, cărțile sale, care apar la intervale scurte de timp, sunt fiecare în sine mostre de strategie particulară/particularizată. Fiecare din aceste volume devenind jaloane în sine ale unei ascensiuni valorice care, oricât ne-ar contrazice destui chiar acum, trebuie luată în seamă dacă vrem să știm cu adevărat ce se mai întâmplă la ora actuală cu poezia românească.
Iată, de pildă, Moartea din vis (Iași, Editura PIM, 2020, 154 p.), e o carte iscată din acest autenticism obsedant. Dar cartea aceasta este, cum s-ar zice, grea de poezie. Încărcătura lirică indică o experiență matură, ecranarea imaginarului având ca fundamente un onirism evanescent („dincolo de orice tăcere/e-ntuneric și nici un cer/umbrele adorm într-un fel anume/ca și când/nu ar fi existat atingeri//aciuit în primul anotimp/după naștere/îmi desfac singurătățile în șuvițe lungi//pe palmele mele goale au mai rîmas/doar urme de fluturi”) dar și candoare de ingenuu mai mereu aflat în priza convertirilor. Partitura ține, e drept, de cotidian, de evenimențialul sincopat, dar unitatea de măsură e, totuși, metafora. Dinamicile discursului liric perspectivează, mai degrabă, o adâncire în sine, ființa supraviețuiește visând, scriind, imaginând, scenariile, uneori decerebrate, țintind distopic ritmările intemperantului psihedelic. Febricitatea sintaxei lirice nu complică nici codul, nici mimata depersonalizare. Jocurile eului – un eu opresiv, totuși, față cu o lume dementă - amestecă, desigur compensativ, planurile simplității fade, edificate din registrul discursului, orchestrează un suprarealism pliat pe inițiala fanteziei, condiționată și ea de starea personajului: „în fiecare duminică/la biserica albastră/slujba începe la nouă fix//Dumnezeu mereu pare grăbit//îmi șterg ochelarii/iau biblia și plec//între două rugăciuni/cineva îmi spune că Dumnezeu/trăiește prin noi//deși nu s-ar fi cuvenit/să vorbesc despre asemenea lucruri/i-am răspuns//dacă eu sunt poarta spre cer/și Dumnezeu este calea/atunci copilul meu va fi/consistența trupului sau/șoapta morții trupului meu?/o bucată de liniște oprită între noi/scurta dangătul clopotului//poate din pricina asta încercând/să-mi descâlcesc nodurile din viață/am tăcut...” (Poarta spre cer, p. 115-116).
E multă coerență în delirantul dualism realitate-visare. Un continuum constitutiv e supus destul de brutal imprevizibilului, dar nici un element nu e dislocat violent din alcătuirea întregului, nici o „rătăcire” nu consemnează inadvertențe ale eului liric. Melancoliile sunt incinerate prin enunțare, practic (,azi-noapte mi-am dus iubita acasă/o să locuim în acest anotimp/pentru o vreme și/în aceeași casă/o să dormim în același pat/din când în când/tăcuți ca păianjenul din colț/o să facem dragoste și copii/ne vom îmbrățișa tristețile ne/vom mângâia în gol/vom număra pe degete orele/rămase neatinse/cineva ne va ademeni prin semne/va fi singura noastră noapte în care/nu ne vom striga pe nume//privesc din mijlocul emoției/și tac//oare ce nume să-i dau/singurătății mele...”), nici o dulcegărie nu sabotează ritmările figurativului lăuntric. Uneori, funambulescul, și el bine mimat, pare să fie nimic altceva decât refuzul salvării artificiale a ființei, emblema spiritualului se redistribuie în ciudate stigmate, realitatea imaginară inducând sensibilitate exorbitantă deschiderilor vizionarului.
Nu este scutită poezia aceasta de o tensionare gripată, convulsivă. Dintr-un cadru în alt cadru, poemul are un traiect in crescendo, lumea/realul trece prin stări de estompare, volatilizare, contorsiuni ale imaginarului dau un statut de ambiguizări peremptorii plonjeurilor eului în universuri meta-lirice. Antinomii diafan-lugubru întâlnești la tot pasul și ele fac parte din zestrea stilistic-estetică a liricii lui Teodor Dume. Histrionismul discursiv explodează, însă, în fluidizările stilisticii („nici chiar moartea nu doare/mai tare decât dorința/de a iubi sau/a fi iubit”), furia existențială determină dislocări semantice. Intarsii fictivizante impun o energie discursivă edificiului liric (dar și edificărilor poematice), șarjele eului denotând curaj imaginativ, asta pentru că și solemnizările tonului de fond (uneori și grotescul incumbă formal suprarelismul) duc în desuetudine doar harnașamentul, nu și vocea (eului, da) verificabilă. E ca și cum ai trăi vremuri fantastice, deopotrivă cu autorul. Numai că vremurile sunt cum sunt (adică tare urâte), iar a căuta dinadins reabilitări și destrămarea stranietății prin versuri altminteri abile, subtile, frumoase, înseamnă șefuirea unora din fațetele lui Ianus. Or, decadentismul poeziei lui Teodor Dume constă tocmai în a dezvălui „putrefacția” melancoliei, instinctul libertății provizorii e augmentat de un fior mistic, ontogenetic, mocnind emoțional, trezind din criză somatică energii paradoxale:
În creuzetul descifrărilor sentimentale, eul liric inovează direct în barochismul texturii poemului. Interogativul cedează bifurcațiilor sofianiste, același eu devine alteori extrem de recluziv. Să mai spunem că supraviețuirile se transformă în recuperări și procedura introspecției fascinației elimină riscul „agresiunilor” calofile, trecutul și uitarea impusă au asemănări cu proiecția abandonului tragic. Fragile, vulnerabile, sunt evaluările de miracol palpitant-hipnotice („dâra de nisip din trupul meu/atinge pământul/printre/măruntaiele lui/cerul/deschide o rugă”), de combinatoriu al realităților consensuale. Extincția și revenirea în ciclul primordialului inițiatic fac din cazurile multor poeme o reverie fără rezerve, cumva neverosimilă. Or, stările afective, cred eu acum,cel puțin la lectura acestei cărți, întrețin și individualizează, aici, starea de poezie.
Altminteri, e o liniște absolută, o energie ascunsă, expurgată din tonalitatea anti-edulcorărilor. O poezie care se ferește, programatic, de a deveni peltea erotică, poeme care își află regenerarea în ele, în maximalismul „vegherii” faliilor din tectonica percutantă a reliefului metaforei. În pofida angrenajului vetust al realului, avem de unde alege, chiar dacă nu eul este impenitent, precum în poezia post-optzecistă de azi. Autorul e interesat doar de partizanatul poemului-poem. Poemul anulează, poate anula nenorocirile lumii, alungă îndoiala, resuscită mereu memoria primordialului, consacră vieții fulgurații lirice, redistribuie Lumii statusul de imprevizibil road stories: „am pus totul deoparte/somnul munca libertatea/ipocrizia și femeia//stau nemișcat și fac infuzie/cu aromă de cer//poate puțin dezamăgit/că n-am oprit un strop/de înțelepciune//cât să mai pot rămâne/printre oameni” (Omul din piatră, p. 80)
E și mult parfum de mister și inefabil fiindcă, nu-i așa, între Eu și Celălalt inegalabilul suspans tot poezie înseamnă. De aceea mai degrabă aș vorbi de capturarea melancoliei, de păstrarea ei în rezervă, deși explicitul nu e deloc operant, scrisul învinge memoria. Teodor Dume știe foarte bine că, semn al unei revelații, poemul caligrafiază mistuitor o realitate, alta decât realitatea calpă în care conviețuim, grav proiect de amneziere, de umilințe ale intelectualului. Poetul, rebel nelecuit, caută sensurile cele mai adânci, versul îngemănează nevoia plenitudinii lumii, emoțiile sinelui, întreține vâlvătăile interogativului. Marja lui pensiero debole poate remodela, prin poem, scenariul reificării.
Volumul acesta continuă ritualul unei poezii bune prin care Teodor Dume, ambiționând destul de des să iasă din mrejele genericului, izbutește de fiecare dată să facă demonstrația unui poet pur sânge. Ceea ce nu e de neglijat, dacă vrem să inventariem cu adevărat dinamicile poeziei noastre din ultimele trei decenii.
