Dacă am un scop, merg hotărât spre el chiar dacă îl văd arzând în flăcări.
(Grigore Vieru)
STAND - UP POETRY,(ediția I)2019,Alba Iulia
Dacă am un scop, merg hotărât spre el chiar dacă îl văd arzând în flăcări.
(Grigore Vieru)
Grigore Vieru: medalion
Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova. Grigore Vieru s-a născut într-o familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.
A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.
A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”.
A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”.
În 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de română și latină, împreună avînd doi copii: Vieru-Teodor și fiul mai mic - Călin.
A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu.
În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
La împlinirea vîrstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar 3 ani mai tîrziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.
La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.
Bustul lui Grigore Vieru, Aleea Clasicilor, ChișinăuBustul lui Grigore Vieru, Aleea Clasicilor, Chișinău
Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinînd un moment de reculegere.
Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinînd un moment de reculegere.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.
Cîteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.
Cîteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.
SCRISOARE DIN BASARABIA
(fragment)
Cu vorba–mi strâmbă și pripită
Eu știu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat și grai și pită
Și-ai năvălit pe-al meu pământ.
Eu știu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat și grai și pită
Și-ai năvălit pe-al meu pământ.
În vremea putredă și goală
Pe mine, frate, cum să-ți spun,
Pe mine m-au mințit la școală
Că-mi ești dușman, nu frate bun.
Pe mine, frate, cum să-ți spun,
Pe mine m-au mințit la școală
Că-mi ești dușman, nu frate bun.
Din Basarabia vă scriu,
Dulci frați de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut.
Dulci frați de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluțit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne, - am fost mințit!
Un bine graiul cel sluțit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne, - am fost mințit!
Cu pocăință nesfârșită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, - am spus.
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, - am spus.
Din Basarabia vă scriu,
Dulci frați de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut.
Dulci frați de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot și prea târziu,
Mi-e dor de voi și vă sărut.
AFORISME
Cântăriți sufletul și veți afla greutatea gândului.Doina este forma sublimă a suferinței omenești.
Adevăratele tristeți sun trei: de maică, de cel drag și de muzică; restul sunt păreri de rău.
Ne retezaseră limba din gură, ne scoseseră ochii, ne astupaseră urechile. Ne lăsaseră numai saliva din gură. Și nu i-am scuipat.
Un om nu este nici mai bun, nici mai frumos în cuprinderea zvâcnitoare a Universului decât un pom înflorit pe deal.
Dacă ești mândru, atunci vei suferi, iar dacă nu ești - atunci nu prețuiești nimic.
Omul dacă ar trăi nu 70, ci 700 de ani, s-ar urca lui Dumnezeu în cap...
Nu există un viitor care ar avea răbdare să-i aștepte pe oameni.
Fiecare zi are parfumul și miasmele ei, plus mirosul sudorii care justifică prezența omului în mijlocul clipei ce ni s-a dat.
Dormindu-ți somnul, taina ți-o dormi.
Nu vreme - singurătate nu-mi ajunge.
Acolo este cea mai cumplită sărăcie unde cartea moare în brațele pâinii.
Dacă am un scop, merg hotărât spre el chiar dacă îl văd arzând în flăcări.
Robul de azi - un câine care păzește alt câine de alți câini cu mulți câini și ei.
Conducătorul de oști căruia îi place războiul trebuie făcut măcelar.
Nici religia nu a putut acoperi vreodată răutatea omului - întotdeauna i-au rămas afară ghearele.
Un om dedat singurătății nu este nici mai bun, nici mai rău ca ceilalți, este pur și simplu un om singur.
Răbdarea nu este scrisă pe nici un steag.
Sufletul rănit naște mărgărint.
Plecaseră toți peste Prut. Un singur profesor de română în tot satul nostru, un bătrân înțelept: proverbul.
Spun și înțelepții prostii, dar le mai selectează.
E bine să învețe un popor de la altul, nu este însă bine să învețe un popor pe altul.
Răbdarea este credința în forțele proprii.
Poezia trebuie să rușineze sufletul sărac, să-l pedepsească chiar.
Sunt două lucruri pe care un bărbat nu are dreptul să le piardă nici în cel mai urât vis: țara și demnitatea.
Este nedrept să învățăm copilul cum să moară pentru Patrie, înainte de a-l învăța cum să trăiască pentru ea.
Patria este neliniștea fericită a inimii mele.
Ovidiu Bojan: Amintiri din justiție (1)
În ziua procesului vine la mine un coleg,avocat cu clientelă impresionantă,specializat în penal,care asista și el 2 inculpați în cauză și-mi spune :
- Ovidiu,eu nu știu bine ce e în dosarul acesta,nu vrei să vorbești tu primul ?
- Cum să nu,am răspuns,gândindu-mă că ,vorbind eu primul va remarca chestiunea juridică și,eventual, va mai adăuga niște argumente.
în timp ce îmi susțineam pledoaria am văzut cum judecătorea deschide dosarul căutând confirmarea celor susținute de mine și,în acel moment, am fost convins că,văzând realitatea afirmațiilor, îmi va da dreptate.
Cum aveam argumente juridice nu am pus floricele pledoariei,din cele destinate clientului dar fără vreo eficiență juridică.In general în cauze pe care simți că le pierzi e necesar să spui tot ce dorește clientul,util sau nu,ca să nu îți reproșeze ulterior că ai pierdut pentru că nu ai spus tot
După mine,a vorbit colegul meu,care a spus doar că cele afirmate de mine sunt valabile și pentru clienții lui după care s-a lansat într-o serie de afirmații din cele care irită instanța dar plac auditoriului. Pe un ton ridicat a vorbit de nedreptatea făcută de statul român, despre cum au fost prigoniți clienții lui, biete victime ale terorii,în timp ce copiii îi așteaptă plângând acasă,despre moștenirile comunismului,etc,etc.Pledoaria nici măcar nu era personalizată,nu știa pre multe despre inculpații pe care îi asista ci erau mai mult afirmații general valabile.
Nimic din toate alea nu avea relevanță în cauză și nici măcar nu corespundea realității,dar suna bine, era un manifest politic de inspirație proletcultistă cu omul mărunt,năpăstuit, în luptă cu statul.
La ieșirea din sală mă așteptam să fiu felicitat de client și chiar de colegul meu care în mod evident dacă avea succes în cauză era meritul chestiunilor ridicate de mine. Nu a fost așa,ba chiar clientul meu nu a venit la mine ci s-a dus la colegul meu care vorbise pe înțelesul său și atât de emoționant.Se vedea cum îi soarbe din ochi fiecare cuvânt în timp ce eu eram un oarecare vorbind în texte de lege.
Evident soluția dată în cauză nu a fost rezultatul victimizării inculpaților ci al aspectelor juridice invocate.
Colegul din speța povestită nu era singurul avocat al cărui succes la clienți nu se datora pregătirii juridice ci discursurilor patetice.
În anii 90 avusesem mulți clienți străini și constatasem pragmatismul acestora interesați de soluție, de ce se putea obține și nu de patetismul pledoariilor. Când nu era strictă nevoie nici nu participau la dezbateri . Nu impuneau să fie spuse nu știu ce supărări proprii ci să fie soluționată cauza rapid în forma convenită cu avocatul. La noi rezultatul e deseori mai puțin important decât pledoaria ditirambică în care plângi pe umerii clientului,absolut ineficientă juridic și cu care nu poți emoționa un judecător care aude aceleași și aceleași lozinci zilnic și pe care,în nici un caz, nu se poate întemeia o hotărâre judecătorească.
Atunci am decis să mă despart definitiv de avocatură,având sentimentul că eficiența juridică pierde confruntarea cu lozincile patetice.
Mă gândesc că așa e și în politică.Tot ce trebuie să știi este să spui cu patos lozinci ,să te referi cât mai des la nemulțumirile zilei ca să ai succes. Nu contează programe,nu contează doctrine,nu contează nici o analiză tehnică,plicticoasă și deseori de neînțeles. Trebuie doar să afirmi că vrei schimbarea clasei politice,chiar și când mărșăluiești alături de veterani a acesteia,să strigi jos corupția,jos corupții și să motivezi cu corupția toate eșecurile postdecembriste,de parcă corupția nu ar avea și ea cauze, de parcă nu cauzele ar trebui în primul rând eliminate,să vorbești de sărăcie și să deplângi patetic soarta poporului ca să ai succes.
Acest mod de abordare a luptei cu corupția umblând exclusiv la efecte pare un tratament medical în care nu lupți cu boala ci doar cu efectele.
Toate lozincile astea,dincolo de care nu e absolut nimic,nici idei,nici măsuri concrete te vor duce sus,unde, ca orice ipocrit,fericit că ai dat de bunăstarea și privilegiile mult visate,o să te înfrupți din bunătăți repetând între 2 înghițituri aceleași lozinci.Asta până când vei pierde încrederea oamenilor și,când, un altul,bun învățăcel te va înlocui,repetând aceleași dar actualizate lozinci.
Mă uit la un avocat care apare tot mai des pe la televiziuni vorbind aidoma unui predicator.Din punct de vedere juridic e la pământ,propune oamenilor revizuiri inadmisibile și alte năzbâtii,nu pare a cunoaște principii fundamentale,dar e așa de emoționant,e așa de patetic că sunt convins că la biroul său e coadă și toți sunt încântați să-l aibă avocat,nu contează că le pierde procesele contează că vorbește așa frumos și,nu-i așa, pune mereu degetul pe rană.
Cam așa și la alegeri,nu soluțiile concrete și posibile primează ci descrierea cât mai patetică a neregulilor și în loc de soluții crearea iluziei că alegerea lui cutărescu e garanția rezolvării tuturor prolemelor.Și deși am avut atâtea dezamăgiri în ultimele decenii vom continua să-i alegem pe cei mai lozincarzi cu cele mai fanteziste dar tentante promisiuni.
- Ovidiu,eu nu știu bine ce e în dosarul acesta,nu vrei să vorbești tu primul ?
- Cum să nu,am răspuns,gândindu-mă că ,vorbind eu primul va remarca chestiunea juridică și,eventual, va mai adăuga niște argumente.
în timp ce îmi susțineam pledoaria am văzut cum judecătorea deschide dosarul căutând confirmarea celor susținute de mine și,în acel moment, am fost convins că,văzând realitatea afirmațiilor, îmi va da dreptate.
Cum aveam argumente juridice nu am pus floricele pledoariei,din cele destinate clientului dar fără vreo eficiență juridică.In general în cauze pe care simți că le pierzi e necesar să spui tot ce dorește clientul,util sau nu,ca să nu îți reproșeze ulterior că ai pierdut pentru că nu ai spus tot
După mine,a vorbit colegul meu,care a spus doar că cele afirmate de mine sunt valabile și pentru clienții lui după care s-a lansat într-o serie de afirmații din cele care irită instanța dar plac auditoriului. Pe un ton ridicat a vorbit de nedreptatea făcută de statul român, despre cum au fost prigoniți clienții lui, biete victime ale terorii,în timp ce copiii îi așteaptă plângând acasă,despre moștenirile comunismului,etc,etc.Pledoaria nici măcar nu era personalizată,nu știa pre multe despre inculpații pe care îi asista ci erau mai mult afirmații general valabile.
Nimic din toate alea nu avea relevanță în cauză și nici măcar nu corespundea realității,dar suna bine, era un manifest politic de inspirație proletcultistă cu omul mărunt,năpăstuit, în luptă cu statul.
La ieșirea din sală mă așteptam să fiu felicitat de client și chiar de colegul meu care în mod evident dacă avea succes în cauză era meritul chestiunilor ridicate de mine. Nu a fost așa,ba chiar clientul meu nu a venit la mine ci s-a dus la colegul meu care vorbise pe înțelesul său și atât de emoționant.Se vedea cum îi soarbe din ochi fiecare cuvânt în timp ce eu eram un oarecare vorbind în texte de lege.
Evident soluția dată în cauză nu a fost rezultatul victimizării inculpaților ci al aspectelor juridice invocate.
Colegul din speța povestită nu era singurul avocat al cărui succes la clienți nu se datora pregătirii juridice ci discursurilor patetice.
În anii 90 avusesem mulți clienți străini și constatasem pragmatismul acestora interesați de soluție, de ce se putea obține și nu de patetismul pledoariilor. Când nu era strictă nevoie nici nu participau la dezbateri . Nu impuneau să fie spuse nu știu ce supărări proprii ci să fie soluționată cauza rapid în forma convenită cu avocatul. La noi rezultatul e deseori mai puțin important decât pledoaria ditirambică în care plângi pe umerii clientului,absolut ineficientă juridic și cu care nu poți emoționa un judecător care aude aceleași și aceleași lozinci zilnic și pe care,în nici un caz, nu se poate întemeia o hotărâre judecătorească.
Atunci am decis să mă despart definitiv de avocatură,având sentimentul că eficiența juridică pierde confruntarea cu lozincile patetice.
Mă gândesc că așa e și în politică.Tot ce trebuie să știi este să spui cu patos lozinci ,să te referi cât mai des la nemulțumirile zilei ca să ai succes. Nu contează programe,nu contează doctrine,nu contează nici o analiză tehnică,plicticoasă și deseori de neînțeles. Trebuie doar să afirmi că vrei schimbarea clasei politice,chiar și când mărșăluiești alături de veterani a acesteia,să strigi jos corupția,jos corupții și să motivezi cu corupția toate eșecurile postdecembriste,de parcă corupția nu ar avea și ea cauze, de parcă nu cauzele ar trebui în primul rând eliminate,să vorbești de sărăcie și să deplângi patetic soarta poporului ca să ai succes.
Acest mod de abordare a luptei cu corupția umblând exclusiv la efecte pare un tratament medical în care nu lupți cu boala ci doar cu efectele.
Toate lozincile astea,dincolo de care nu e absolut nimic,nici idei,nici măsuri concrete te vor duce sus,unde, ca orice ipocrit,fericit că ai dat de bunăstarea și privilegiile mult visate,o să te înfrupți din bunătăți repetând între 2 înghițituri aceleași lozinci.Asta până când vei pierde încrederea oamenilor și,când, un altul,bun învățăcel te va înlocui,repetând aceleași dar actualizate lozinci.
Mă uit la un avocat care apare tot mai des pe la televiziuni vorbind aidoma unui predicator.Din punct de vedere juridic e la pământ,propune oamenilor revizuiri inadmisibile și alte năzbâtii,nu pare a cunoaște principii fundamentale,dar e așa de emoționant,e așa de patetic că sunt convins că la biroul său e coadă și toți sunt încântați să-l aibă avocat,nu contează că le pierde procesele contează că vorbește așa frumos și,nu-i așa, pune mereu degetul pe rană.
Cam așa și la alegeri,nu soluțiile concrete și posibile primează ci descrierea cât mai patetică a neregulilor și în loc de soluții crearea iluziei că alegerea lui cutărescu e garanția rezolvării tuturor prolemelor.Și deși am avut atâtea dezamăgiri în ultimele decenii vom continua să-i alegem pe cei mai lozincarzi cu cele mai fanteziste dar tentante promisiuni.
Dumitru Ichim: BAY OF FUNDY, Nova Scoția
Nisipul ud dintre degetele de la picioare întotdeauna mi-a produs aceeași senzație pe care o aveai, când erai copil, atunci când visai că zbori peste ape. Mă trezeam, dar nu voiam să părăsesc visul.Îl ascundeam adânc în mine, ca pe o insulă neaccesibilă oamenilor și necazurilor ( ''scîrbelor'' , nu-i grozav cum le surprinde vechea limbă românească bogăția hazului în fața necazului?!) care veneau rostogolindu-se peste mine.
Și curios că această plăcută și stranie gâdilare, sau mâncărime? cum să-i zic? nu începea pe umeri unde ar trebui să-ți crească aripile, ci era o stare, cum te-ar străbate un gând, de la răsărit și până la apus în zig zaguri, ca amintirile negrăie de fulger muritorului de rând. Zburam, dar nu aveam aripi. Eram numai zbor. Vă mai aduceți aminte? Hai, nu spune nu, fiecare om a visat odată și odată, demult, pe când dormeai în patul cu paie al copilăriei, că zburai peste ape. Poate ai uitat, dar visul e încă în tine, precum floarea de cireș încă stă împăturită în scrinul de lemn al sâmburelui. Da, visul zborului e în fiecare om. Pentru unii timpul îi eclipsează cu uitarea, dar pentru alții uitarea devine timp - acele boabe ude de nisip pe care ți le aduce oceanul. Timpul devine aripă.Hieroglifa primordialului. Au nuu ați văzut copiii? Uită de dulciuri, uită de jucării or cât de scumpe ar fi ele și sunt atât de fericiți în nisipul de pe țărm? E vina voastră că nu i-ai tras de limbă să aflați secretul aripii, acum e prea târziu. Ați pierdut trenul! În nisipul acela ud copilul ridică minunatele lui castele și porți pe care valurile mării le deschid mereu și mereu... Numai oceanul știe să-ți amintească visul copilăriei când puteai să zbori peste ape pentru că numai el, singurul, a văzut începurile lumii, numai el a tăcut ca o oglindă văzând zborul înalt al Spiritului Sfânt! Da, omule, poți să zbori! Timpul e pentru târâtoare, dar pentru suflarea vie este aripa. Și aripa este iubire și foc pentru că numai ele știu totul despre om și despre veșnicia oceanului care cu fiecare val încearcă să descuie inima și să-i aranjeze rotițele să bată oceanic.
La Bay of Fundy îmi povestea oceanul cum e să fii îndrăgostit când lună și soare și pământ, toate trag de inima ta și te sfâșie, cum oceanul, în cele din urmă, se dăruiește lunii... Simte între degetele de la picioare nisipul ud și zice da zborului. La Bay of Fundy e cea mai magnifică scenă din întreaga lume - starea de zbor a oceanului îndrăgostit.
Mi-a povestit că legendele ascunse în cărțile sacre ale Penelor de Vultur, cum că luna l-ar fi înșelat și i-ar fi respins iubirea, nu sunt adevărate. Oceanul era gata să zboare către iubita lui, și când și-a deschis aripile albastre deasupra țărmului a auzit dintru adâncul cerului vocea Stăpânului: ''Întoarce-te în groapa ta de pământ până la obșteasca chemare, că nu a sosit ceasul înalt al Iubirii de Apoi!''
Și curios că această plăcută și stranie gâdilare, sau mâncărime? cum să-i zic? nu începea pe umeri unde ar trebui să-ți crească aripile, ci era o stare, cum te-ar străbate un gând, de la răsărit și până la apus în zig zaguri, ca amintirile negrăie de fulger muritorului de rând. Zburam, dar nu aveam aripi. Eram numai zbor. Vă mai aduceți aminte? Hai, nu spune nu, fiecare om a visat odată și odată, demult, pe când dormeai în patul cu paie al copilăriei, că zburai peste ape. Poate ai uitat, dar visul e încă în tine, precum floarea de cireș încă stă împăturită în scrinul de lemn al sâmburelui. Da, visul zborului e în fiecare om. Pentru unii timpul îi eclipsează cu uitarea, dar pentru alții uitarea devine timp - acele boabe ude de nisip pe care ți le aduce oceanul. Timpul devine aripă.Hieroglifa primordialului. Au nuu ați văzut copiii? Uită de dulciuri, uită de jucării or cât de scumpe ar fi ele și sunt atât de fericiți în nisipul de pe țărm? E vina voastră că nu i-ai tras de limbă să aflați secretul aripii, acum e prea târziu. Ați pierdut trenul! În nisipul acela ud copilul ridică minunatele lui castele și porți pe care valurile mării le deschid mereu și mereu... Numai oceanul știe să-ți amintească visul copilăriei când puteai să zbori peste ape pentru că numai el, singurul, a văzut începurile lumii, numai el a tăcut ca o oglindă văzând zborul înalt al Spiritului Sfânt! Da, omule, poți să zbori! Timpul e pentru târâtoare, dar pentru suflarea vie este aripa. Și aripa este iubire și foc pentru că numai ele știu totul despre om și despre veșnicia oceanului care cu fiecare val încearcă să descuie inima și să-i aranjeze rotițele să bată oceanic.
La Bay of Fundy îmi povestea oceanul cum e să fii îndrăgostit când lună și soare și pământ, toate trag de inima ta și te sfâșie, cum oceanul, în cele din urmă, se dăruiește lunii... Simte între degetele de la picioare nisipul ud și zice da zborului. La Bay of Fundy e cea mai magnifică scenă din întreaga lume - starea de zbor a oceanului îndrăgostit.
Mi-a povestit că legendele ascunse în cărțile sacre ale Penelor de Vultur, cum că luna l-ar fi înșelat și i-ar fi respins iubirea, nu sunt adevărate. Oceanul era gata să zboare către iubita lui, și când și-a deschis aripile albastre deasupra țărmului a auzit dintru adâncul cerului vocea Stăpânului: ''Întoarce-te în groapa ta de pământ până la obșteasca chemare, că nu a sosit ceasul înalt al Iubirii de Apoi!''
***
Rocile de la Bay of Fundy sunt roșii, un fel de piatră lunară din spatele lunii. Matei stă sus, în vârful unei stânci rotunjită de ocean ca spinarea unui bizon lapidar, iar jos călcând pe podeau de piatră sângerie care a crescut atât de mult chiar și într-o oră. ''Mai stai, oceanule, nu pleca așa de repede! Nu vreau să-ți văd adâncurile de suferință ale zidirii tale. '' Oceanul tace, valurile lui vorbind ca prin somn. Și se retrage. Eu - mai fac câțiva pași pe locul pardosit cu pietră roșie. Oare nu vă amintiți că ghetsimani înseamnă teasc? Normal. Era grădina măslinilor și era nevoie de un ghetsimani, de un teasc.
Matei e tânăr. Și normal să privească de sus imaginile fără de egal ale oceanului, coasta ruptă a pământului. Coasta e roșie. Oare cum se numesc aceste bazalturi, tăblița de abecedar a oceanului?
Fundul e plin de mâl și nu e pregătit pentru pictori sau paparazzi zgomotoși. Numai mie îmi arată prin ce a trecut după ce și-a strâns aripile albastre, albastre pe deasupra, posomorâte pe dedesubt, cu care voia să zboare până la luna plină și cu sânii albi, abia bănuiți prin borangicurile înflorate pe norul aproape transparent.
Îl rog să mai rămână că altfel voi intra în timp, pe ușa din spate al târziului. Și-a pus capul în jos și coboară. Între degetele de picioare am mâl, nu mai există nisip. Sunnybrook Hospital. Toronto . Destul, oceanul meu drag, oprește-te! ''Are cancer'', a zis Dr. Medji.'' Sunt adormit de anestezic și nu pot să mă ridic. Să protestez. Se aud numai valurile...
...șoferul de la ''Cancer Society'', care mă duce, mi-a precizat la telefon că plecăm din Kitchener la Toronto cu două ore mai devreme pentru că la trei are o programare. Cu Mr.Omar nu se glumește. S-a anunțat că va fi polei. În plus, autostrada 401, când ajungi la. sau în apropiere de Milton, este aglomerată. Lui 401 i se spune și Autostrada Morții. Oamenii normali o numesc așa din cauza accidentelor. Eu o numesc din frică. Eu merg la Sunnybrook Hospital. Nici nu intru pe ușă la ''Odette Cancer Center'' că Mr. Omar repetă din nou, a câta oară? să mă grăbesc cu analizele și chimioterapia. De parcă acestea depind de mine. Sunt un pacient și satrapul meu este un număr pe care sora ca un mecanism îmbrăcat în alb îl anunță de pe o listă. O listă care cred că miroase a iod. Lăsat la ușă, îmi mai repetă că s-a anunțat cod alert, polei, și să mă grăbesc.
''Mai stai, oceanule, nu vreau să mai știu!'' Matei stă sus. Pe o stâncă roșie care prin retragerea oceanului devine tot mai înaltă. Acum Matei e atât de sus... Dintr-un nor, un nor alb, Florica îl ia în brațe și îi dă să sugă.
Așteptare la coadă. În orice spital miroase a dezinfectant, o nuanță a spaimei care te freacă pe o masă de lemn pe care se spală morții. Mă duc la analizele de sânge. Sunt numărul 2.350.598. Înainte mai am 25 de persoane. Oare ce-or fi făcând oamenii aceștia cu frica lor? Am trecut demult de șocul spaimei când doctorul te trântește de perete ca pe o minge de cocă. Și rămâi lipit. Țintuit de alb până în rărunchi. Apoi doctorul vorbește și nu mai auzi nimic. Acum când înaintez pe fundul oceanului văd diferența dintre spaimă și frică. Mă uit de jos. Matei e așa de mic! După poala norului îi văd și pe Thomas, și pe Christine, pe Iulian de cinci ani, plin de sine în costum nou- nouț, pe Gloria, de o palmă și în rochiță de prințesă nibelungă, iar mai sfios pe Christopfer...Spaima te lovește din senin, fără nici un motiv, drept în moalele capului . Și fuge. A dispărut ca și cum. nici n-ar fi fost. Numai tu rămâi lipit de zid și încet, încet încerci să-ți vii în fire și, precum ceasurile lui Dali, începi să curgi până te desprinzi de pe perete alb și cazi jos și vezi tălpile trecătorilor călcând peste tine. Nu te doare. Pentru că încă ești amorțit: ''Ai cancer...'' Spaima nu doare. Cum nu doare duhul rău al țepușei otrăvitoare a vorbei câînd începe să obrintească. Este la fel ca în copilărie când spărgeai alune cu ciocanul și-ți dădeai peste deget și degetul amorțea. Nervii degețelui leșinau și cădeau jos. Dar frica este ca o negură care îți pătrunde până în măduva oaselor. De fapt, e o burniță cenușie de toamnă care te răzbește ca un duh rău, al pustiului de casă, până în măduva oaselor. Peste tot ești frică și frica nu e în nici un loc să o simți. Geneza vorbește de un ''tohu vabohu''. Și frica era tot ce exista în această desfășurare a netocmirii și a golului. Ea este timpul existențial care te alungă din timpul ființial. Existențialismul a început prin a cântări câtă țărână EXISTĂ pe lopata morții.
Sora strigă:The number is 2.350.6001. Spaima îți strâmbă gura ca o pareză și apoi dispare. Dar frica crește pe spatele tău cocoșindu-te. Se adaugă și frica din frică, iar lacrima în loc să topească țurțurul îl sporește.
The number is 2.350.600... Cea mai bună carte este a lui Kierkagaard ''Frică și cutremur ''. Vă mai aduceți aminte de ''Prolegomene''? Avraam își duce unicul fiu să-l aducă jertfă. Nici Kierkegard nu spune cam ce era în inima lui Avraam când urca Muntele Moria, Muntele Golgotei. ''It was early in the morning...'' Nu sună aceasta ca o aluzie la '''era dis de dimineață când...''? Spaima nu a mai putut să dispară, dar a fost forțată să meargă înainte, cu torța, să lumineze ilogicul prin care trecea biruitoare pe măgăruș Credința. ''Dacă Dumnezeu a cerut aceasta, să se descurce EL. Acum să-L văd pe unde scoate mâneca! Eu am cuvintele Lui veșnice și nu fiul meu va fi jertfit ci Fiul Lui, pentru că nu va putea să renunțe la dreptul Lui de a mai fi Tată, dacă îmi va lua fiul !'' , cred că așa gândea Avraam ca tată al neamurilor.
Mă uit în jurul meu la numerele așteptătoare. Aproape toți au capetele plecate. Unii se roagă, alții cu vreo carte, alții cu facebookul. Dar în ochii tuturor este frica. Negura hrăpitoare de toamnă care fură, denaturează contururile lucrurilor naturale. Negura de la Izvorul Negru care le amestecă toate putințele lor de a evada prin porțile mestecenilor din flaut.
The number is 2.350. 599. Pe lângă noi trece mașina de curățat coridoarele. Chiar mașina are un număr. Unul roșu portocaliu. După ce a trecut se face liniște în tot neamul numerelor. Acum se aud strident tocurile unei madame: can-cer, ca'n-cer, can-cer... Toți întorc capul... Trece o batoză stahanovistă. Are sânii îngrămădiți într-un maiou pe care scrie: '' Toronto versus everybody.'' Mr. Omar e din nou în spatele meu: ''Nu te-a chemat încă?'' Încerc să scotocesc printre hârtiile de suflat nasul și găsesc un zâmbet până la trompele lui Eustache. Doamne, câtă răbdare pot să am! Din Grecia mă sună Angela. Numai ea îmi mai lipsea ca și cum Mr.Omar nu mi-ar fi de ajuns ca blagoslovenie de la Natură, ca să fiu polically correct.
The number is 2.350.598. Ooo, ce sus e Matei acum! Iar i Florica poartă paltonul alb cu ceaprazurile negre cu care se mândrea după nuntă. Apa oceanului coboară tot mai trist. Asta se numește chenoză. Numărul 2.350.598 a terminat de dat sânge. Oare de ce sora semăna cu roata din dreapta a mașinii de curățat coridoarele? Se uită la mine cu buzele întoarse până la bărbie. Lasă-o-n pace, hărțăgosule!. Ieri a fost duminică și o fi avut și ea, ca tot omul petrecăreț o țâră de prea mult good time.
La Sunnybrook Hospital ca să ajungi la tomografie și alte camere ale fricii trebuie să treci tunelul. Trec cu vederea fotografiile de pe pereți. Le citesc din fugă. Poze de ''încurajare'': ''A mother's final gift'' (Ultimul dar al mamei), ''One day at a time, sweet Lord'' ( E de ajuns încă o dată, drăguțule Doamne) Apoi, ce straniu sună: Medicină Nucleară,etc. Parcă aș fi la Nagasaki și nu în Toronto. Peste tot felul de wings, aripi și pe stânga și pe dreapta. Ca să ajung la Cat Scan trebuie să trec pe la intrarea la Wing MBCD Neuro. Din nou mi se dă un număr și aștept. De după o targă, o,my! , apare Mr.Omar: ''N-ai intrat încă!''
Mă uit sus pe stânca roșie și nu mai văd pe nimeni. Norul cu Florica acum e corabie.
De pe țărm Matei mă strigă: Daddyyyyyyy... Și-l văd făcându-mi semn să mă întorc de pe fundul tristețelor nemărturisite ale oceanului din golful Bay of Fundy!
Matei e tânăr. Și normal să privească de sus imaginile fără de egal ale oceanului, coasta ruptă a pământului. Coasta e roșie. Oare cum se numesc aceste bazalturi, tăblița de abecedar a oceanului?
Fundul e plin de mâl și nu e pregătit pentru pictori sau paparazzi zgomotoși. Numai mie îmi arată prin ce a trecut după ce și-a strâns aripile albastre, albastre pe deasupra, posomorâte pe dedesubt, cu care voia să zboare până la luna plină și cu sânii albi, abia bănuiți prin borangicurile înflorate pe norul aproape transparent.
Îl rog să mai rămână că altfel voi intra în timp, pe ușa din spate al târziului. Și-a pus capul în jos și coboară. Între degetele de picioare am mâl, nu mai există nisip. Sunnybrook Hospital. Toronto . Destul, oceanul meu drag, oprește-te! ''Are cancer'', a zis Dr. Medji.'' Sunt adormit de anestezic și nu pot să mă ridic. Să protestez. Se aud numai valurile...
...șoferul de la ''Cancer Society'', care mă duce, mi-a precizat la telefon că plecăm din Kitchener la Toronto cu două ore mai devreme pentru că la trei are o programare. Cu Mr.Omar nu se glumește. S-a anunțat că va fi polei. În plus, autostrada 401, când ajungi la. sau în apropiere de Milton, este aglomerată. Lui 401 i se spune și Autostrada Morții. Oamenii normali o numesc așa din cauza accidentelor. Eu o numesc din frică. Eu merg la Sunnybrook Hospital. Nici nu intru pe ușă la ''Odette Cancer Center'' că Mr. Omar repetă din nou, a câta oară? să mă grăbesc cu analizele și chimioterapia. De parcă acestea depind de mine. Sunt un pacient și satrapul meu este un număr pe care sora ca un mecanism îmbrăcat în alb îl anunță de pe o listă. O listă care cred că miroase a iod. Lăsat la ușă, îmi mai repetă că s-a anunțat cod alert, polei, și să mă grăbesc.
''Mai stai, oceanule, nu vreau să mai știu!'' Matei stă sus. Pe o stâncă roșie care prin retragerea oceanului devine tot mai înaltă. Acum Matei e atât de sus... Dintr-un nor, un nor alb, Florica îl ia în brațe și îi dă să sugă.
Așteptare la coadă. În orice spital miroase a dezinfectant, o nuanță a spaimei care te freacă pe o masă de lemn pe care se spală morții. Mă duc la analizele de sânge. Sunt numărul 2.350.598. Înainte mai am 25 de persoane. Oare ce-or fi făcând oamenii aceștia cu frica lor? Am trecut demult de șocul spaimei când doctorul te trântește de perete ca pe o minge de cocă. Și rămâi lipit. Țintuit de alb până în rărunchi. Apoi doctorul vorbește și nu mai auzi nimic. Acum când înaintez pe fundul oceanului văd diferența dintre spaimă și frică. Mă uit de jos. Matei e așa de mic! După poala norului îi văd și pe Thomas, și pe Christine, pe Iulian de cinci ani, plin de sine în costum nou- nouț, pe Gloria, de o palmă și în rochiță de prințesă nibelungă, iar mai sfios pe Christopfer...Spaima te lovește din senin, fără nici un motiv, drept în moalele capului . Și fuge. A dispărut ca și cum. nici n-ar fi fost. Numai tu rămâi lipit de zid și încet, încet încerci să-ți vii în fire și, precum ceasurile lui Dali, începi să curgi până te desprinzi de pe perete alb și cazi jos și vezi tălpile trecătorilor călcând peste tine. Nu te doare. Pentru că încă ești amorțit: ''Ai cancer...'' Spaima nu doare. Cum nu doare duhul rău al țepușei otrăvitoare a vorbei câînd începe să obrintească. Este la fel ca în copilărie când spărgeai alune cu ciocanul și-ți dădeai peste deget și degetul amorțea. Nervii degețelui leșinau și cădeau jos. Dar frica este ca o negură care îți pătrunde până în măduva oaselor. De fapt, e o burniță cenușie de toamnă care te răzbește ca un duh rău, al pustiului de casă, până în măduva oaselor. Peste tot ești frică și frica nu e în nici un loc să o simți. Geneza vorbește de un ''tohu vabohu''. Și frica era tot ce exista în această desfășurare a netocmirii și a golului. Ea este timpul existențial care te alungă din timpul ființial. Existențialismul a început prin a cântări câtă țărână EXISTĂ pe lopata morții.
Sora strigă:The number is 2.350.6001. Spaima îți strâmbă gura ca o pareză și apoi dispare. Dar frica crește pe spatele tău cocoșindu-te. Se adaugă și frica din frică, iar lacrima în loc să topească țurțurul îl sporește.
The number is 2.350.600... Cea mai bună carte este a lui Kierkagaard ''Frică și cutremur ''. Vă mai aduceți aminte de ''Prolegomene''? Avraam își duce unicul fiu să-l aducă jertfă. Nici Kierkegard nu spune cam ce era în inima lui Avraam când urca Muntele Moria, Muntele Golgotei. ''It was early in the morning...'' Nu sună aceasta ca o aluzie la '''era dis de dimineață când...''? Spaima nu a mai putut să dispară, dar a fost forțată să meargă înainte, cu torța, să lumineze ilogicul prin care trecea biruitoare pe măgăruș Credința. ''Dacă Dumnezeu a cerut aceasta, să se descurce EL. Acum să-L văd pe unde scoate mâneca! Eu am cuvintele Lui veșnice și nu fiul meu va fi jertfit ci Fiul Lui, pentru că nu va putea să renunțe la dreptul Lui de a mai fi Tată, dacă îmi va lua fiul !'' , cred că așa gândea Avraam ca tată al neamurilor.
Mă uit în jurul meu la numerele așteptătoare. Aproape toți au capetele plecate. Unii se roagă, alții cu vreo carte, alții cu facebookul. Dar în ochii tuturor este frica. Negura hrăpitoare de toamnă care fură, denaturează contururile lucrurilor naturale. Negura de la Izvorul Negru care le amestecă toate putințele lor de a evada prin porțile mestecenilor din flaut.
The number is 2.350. 599. Pe lângă noi trece mașina de curățat coridoarele. Chiar mașina are un număr. Unul roșu portocaliu. După ce a trecut se face liniște în tot neamul numerelor. Acum se aud strident tocurile unei madame: can-cer, ca'n-cer, can-cer... Toți întorc capul... Trece o batoză stahanovistă. Are sânii îngrămădiți într-un maiou pe care scrie: '' Toronto versus everybody.'' Mr. Omar e din nou în spatele meu: ''Nu te-a chemat încă?'' Încerc să scotocesc printre hârtiile de suflat nasul și găsesc un zâmbet până la trompele lui Eustache. Doamne, câtă răbdare pot să am! Din Grecia mă sună Angela. Numai ea îmi mai lipsea ca și cum Mr.Omar nu mi-ar fi de ajuns ca blagoslovenie de la Natură, ca să fiu polically correct.
The number is 2.350.598. Ooo, ce sus e Matei acum! Iar i Florica poartă paltonul alb cu ceaprazurile negre cu care se mândrea după nuntă. Apa oceanului coboară tot mai trist. Asta se numește chenoză. Numărul 2.350.598 a terminat de dat sânge. Oare de ce sora semăna cu roata din dreapta a mașinii de curățat coridoarele? Se uită la mine cu buzele întoarse până la bărbie. Lasă-o-n pace, hărțăgosule!. Ieri a fost duminică și o fi avut și ea, ca tot omul petrecăreț o țâră de prea mult good time.
La Sunnybrook Hospital ca să ajungi la tomografie și alte camere ale fricii trebuie să treci tunelul. Trec cu vederea fotografiile de pe pereți. Le citesc din fugă. Poze de ''încurajare'': ''A mother's final gift'' (Ultimul dar al mamei), ''One day at a time, sweet Lord'' ( E de ajuns încă o dată, drăguțule Doamne) Apoi, ce straniu sună: Medicină Nucleară,etc. Parcă aș fi la Nagasaki și nu în Toronto. Peste tot felul de wings, aripi și pe stânga și pe dreapta. Ca să ajung la Cat Scan trebuie să trec pe la intrarea la Wing MBCD Neuro. Din nou mi se dă un număr și aștept. De după o targă, o,my! , apare Mr.Omar: ''N-ai intrat încă!''
Mă uit sus pe stânca roșie și nu mai văd pe nimeni. Norul cu Florica acum e corabie.
De pe țărm Matei mă strigă: Daddyyyyyyy... Și-l văd făcându-mi semn să mă întorc de pe fundul tristețelor nemărturisite ale oceanului din golful Bay of Fundy!
(Dumitru Ichim)
( Pictura care mi-a inspirat această pagină este realizată de Kmy Ionescu Popa! )
Gheorghe Grigurcu: Strigăt din copilărie,de Teodor Dume
Planetă de tânăr poet
Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.
Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).
În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.
Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.
La acest al doilea volum îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.
Gheorghe Grigurcu,
Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.
Teodor Dume e un halucinat al unei copilării adânci, ireversibile. Cred că cele mai autentice sunete pe care le scoate fragilul său instrument poetic, făurit de însuşi junele-i posesor,în domoală uitare de sine şi în fecundă naivitate, sunt cele închinate vârstei matinale, zorilor fiinţei.
Simţământul copilăriei apare cu fineţe conotat în misterioasa lui tăcere luminos-umbroasă, raportată la profunzimi: "Copilăria, -/tăcerea ei mă înspăimântă,/ umbrele luminii se sting/ adormite pe braţele adâncului"
(În regăsirea copilăriei). Sau cu o graţioasă efeminare: "Acolo mă caut / în cosiţa despletită/ a copilăriei" (Acolo mă caut). Sau, "pornit pe drumul desprins din muguri/ la capăt de menire" (Aniversare), spre a constata emoţionant: "întodeauna în acest anotimp pierdut între gânduri aproape / vor veni legănat căprioarele cu scrisori de la ţară pe pleoape" (Permanenţă).
Elanul purităţilor arzător sfioase i se opune somnia blagiană, precum o organică încifrare: " Sufletele voastre /ţâşnind în piept/ pe veci să rămână / lacăte adânci peste somn" (Recunoştinţă).
E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliem.
Trăsăturile fiinţei se caută şi se uimesc de ele însele, ca la orice început existenţial, cu îndelungi vibraţii.
O timiditate de bun augur (indiciu al unei simţirii foarte curate) e mărturisită astfel: "Limba de şoaptă a ceasornicului / mă înspăimântă,/ sângele fumegă sfială" (Tăcere) Ca şi însoţindu-se cu sugestia unei încâlciri grafice "Glasul încurcat în strigătul tăcut/ ademeneşte /părul prelins spre tăceri" (Ce aproape).
În pofida actualei sale rezidenţe urbane, poetul se smte singur. În pofida anilor săi puţini, recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă morală supremă: "Mă uit în jur,/ nimeni, doar ecoul/ prin răgazul aducerii aminte"(Dansând.
Dar fondul ţărănesc e prea viu pentru a nu-şi trimite mesajele apăsate, pentru a nu îndruma senzorialul autorului către natură. Dincolo de străzile familiare, el percepe câmpul cosmic ca pe o matrice care nu i-ar putea fi refuzată, de vreme ce o legitimează prin substanţiale asocieri de cuvinte. suavitatea avânturilor sale se rodeşte, folcloric, cu suavitatea cea veşnică a firii, înscriindu-l în rândul celor ce ştiu a o recunoaşte, a se îmbăta de efuvliile ei: "un fulger /cu polen de primăveri"
( Incendiere)."Pe umeri-mi se coc,/ zvârlite, seminţele de nori" (Timp); " Ochiul meu / priveşte spre colinele verzi ale serilor,/ hrănite de fructele nopţii" (În zi); "păsări cu miros/ de păduri" (iubiri rătăcite); "Îmi vine dor de cuiburi scămoşate-n vânt" (Captivitate); "Mâna-mi înmugurea /spre zborul unei păsări" (Dar); "şi nopţile cad ca nişte /izvoare printre ierburi"( Pentru o iarnă cu zăpadă}.
Am compus acest scurt forilegiu pentru a scoate în relief capacitatea asociativă a poetului în registrul naturist.
Chiar dacă unele din textele sale fac concesii unei convenţii a simplităţii (să reamintim că simplitatea adevărată e densitate) dincolo de orice suferinţă, Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, precompănitoare în economia vieţii sale. Fascinat de copilărie şi de peisajul străbun, mărturisind că, aşa cum s-a văzut de altminteri şi din citatele de până acum, "Cuvântul meu e pur şi blând", poetul orădean poate procura satisfacţii reale celor ce văd în fenomenul liric o expresie a vieţii afective mai mult decât a rigidului operator de cuvinte, a naturii lăuntrice spontane şi "naive", mai mult decât a unei conştiinţe culturale derivate.
La acest al doilea volum îi doresc din inimă lui Teodor Dume, nu atât necesarul progres tehnic şi livresc, care îi e, totuşi, mai la îndemână, cât stăruinţa în trăirea genuină de azi, care, vai, e mai greu de păstrat.
Gheorghe Grigurcu,
Notă.Strigăt din copilărie/1994
textele din această carte au fost selectate de Gheorghe Grigurcu înainte de 1989 în perioada în care a locuit la Oradea cu ceva vreme înainte de a se muta la Tg.Jiu.
Mulțumiri de suflet și pe această cale!
Cât timp a locuit în URBEA de pe Criș mi-a îndrumat pașii înspre lumea literară, iar după mutarea sa (forțată) la Tg.Jiu am ținut legătura de suflet.
Îi mulțumesc și pentru legătura pe care mi-a făcut-o cu poetul Florin Mugur trimițându-i volumul meu de debut,Adevărul din cuvinte(editura litera,1985),despre care a scris o cronică în suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului (cum mi-a comunicat Gheorghe Grigurcu). Florin Mugur confirmându-i telefonic.
Conținutul cronicii a ajuns la mine,prin intermediul lui gheorghe Grigurcu, în 1990, doar cu câteva luni înainte de moartea lui Florin Mugur (1991,februarie)
Teodor Dume:Privind prin OCHIUL toamnei, octombrie,2019
toamna târzie -
prin lanul cu porumb
doar umbra bunicii
***
soare la apus -
sângele zilei curge
înspe margini
***
soare-n amiază -
în adâncul râului
o altă lume
***
raze de soare -
între malurile mari
jocul umbrelor
***
împrospătare -
iar lăcrimează iarba
sub tăcere
***
în casa din deal
doar lampa bunicii mai
licăre la geam
(Teodor Dume)
Ionel Bota: poeme, poeme,
în fiecare zi în mine moare o statuie
nici anotimpul nu mai îngăduie mutilarea arhetipului
de-acum voi fi plecat cu stelele nomade prin munții mei
te voi plânge, rachela, voi striga numele tău în toate zările
îl voi sfida pe dumnezeu fiindcă a așternut lințoliul alungatului peste colbul meu de vise și s-au risipit toate cuvintele
în lutul captivității
uite cum scrierea poate isca obediențe
pâinile punerii nainte vor topi zăpada
dragostea căprioarei a supraviețuit de veacuri în boncăluitul cerbului
viață picătură cu picătură moarte cum ai adormi în statuie și m-ai îmbrățișa înainte de a clădi unei confesiuni rugul din lemn de santal
pâinile punerii nainte vor topi zăpada
dragostea căprioarei a supraviețuit de veacuri în boncăluitul cerbului
viață picătură cu picătură moarte cum ai adormi în statuie și m-ai îmbrățișa înainte de a clădi unei confesiuni rugul din lemn de santal
Ionel Bota
luna ultimului pătrar
știi că uneori poemul din mine își strigă deznădejdea?
știi că versurile trupului meu nu mai trebuie scrise?
ele cuvântă cu stelele cerului
când luna ultimului pătrar ne anunță că pleacă la culcare
dar cu noi rămâne atât de fericit ecoul aerului pe care-l respirăm deodată cu visul dorinței de a re-scrie împreună
poemulâ
știi că versurile trupului meu nu mai trebuie scrise?
ele cuvântă cu stelele cerului
când luna ultimului pătrar ne anunță că pleacă la culcare
dar cu noi rămâne atât de fericit ecoul aerului pe care-l respirăm deodată cu visul dorinței de a re-scrie împreună
poemulâ
Picătura de râs...Picătura de râs...Picătura de râs...Picătura de râs...Picătura de râs...
Băieţi, am să vă dau sfaturi despre cum se manipulează femeile, dar mai întâi trebuie
să spăl vasele şi să întind rufele...(S.Lupu)
(culese de
Sebatian Lupu)
***
Ion si Gheo, trecuți bine de 80 de ani, stăteau în fața casei pe băncuță și povesteau. La un moment dat îl întreabă Ion pe Gheo:
- Mă , da' cu sănătatea cum mai stai?
- Bine, zice Gheo, am avut numa niște probleme de memorie, da' am găsit un doctor tare bun și m-o tratat.
- Apăi , ma Gheo, zi și mie cum il cheamă pe doctoru’ cela, că și eu am oarece probleme cu memoria.
- Păi îl cheamăăă… stai așa … cum Dumnezeu îl cheamă … numa un pic că îți zic amu… aaaa, apăi cum se numește floarea aia micuță cu mijlocu' galben si cu petale albe?
- Apăi aia-i margareta, mă Gheo.
- No, așe că bine zici… Margaretoooooo, cum il cheamă pe doctoru' ăla ?
să spăl vasele şi să întind rufele...(S.Lupu)
Femeia ar fi mai fermecătoare, dacă am putea să-i cădem în braţe, fără să-i cădem în gheare. (A.. Bierce)
Căsătoria este o legătură între o persoană care nu-şi aduce aminte niciodată aniversările şi una care nu le uită niciodată. (Ogden Nash)
Când te căsătoreşti, ai nevoie de un martor. Ca la orice duel.(Sacha Guitry)
Uneori e greu să spui, dacă într-o casă conduce bărbatul, femeia, soacra sau bucătăreasa. Totuşi, câinele casei ştie întotdeauna, cine e şeful. (Marcel Pagnol)
Dragostea e ca duelul: dacă te atinge, te răneşte. (Tristan Corbiere)
Ca să-şi apere punctul de vedere, avocatul îşi pune roba. Femeia şi-o scoate.(Coluche)
Soţia mea este nepreţuită, dar pe mine mă costă al naibii de mult. (Sacha Guitry)
În materie de dragoste fizică, astăzi, hainele jenează mai mult decât principiile. (Philippe Bouvard)
Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea, când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva. (Napoleon)
Cine ştie să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învăţat. (William Shakespeare)
Bărbatul a fost creat înaintea femeii, ca să apuce să spună şi el câteva cuvinte, fără să-l întrerupă nimeni. (Jules Renard)
Bărbaţii vor să fie prima dragoste pentru femei, în timp ce femeile vor să fie ultima dragoste pentru bărbaţi. (Oscar Wilde)
Plăcerea din dragoste ţine doar un moment, durerea din dragoste ţine o veşnicie. (Autor necunoscut)
Un spectacol de operă este ca o femeie inteligentă: costă mult, e greu de înţeles şi nu poţi spune nimic rău despre el, fără să fii considerat mitocan. (Cleveland Amiory)
Poate că gelozia le plictiseşte pe femei, dar lipsa ei le omoară de-a dreptul. (Alfred Capus)
- Vă plac femeile geloase sau altele?
- Care altele? (Pierre Doris)
E imposibil să ghiceşti, câţi bani are de gând să cheltuie o femeie. (Albert Willemetz)
Când o femeie are darul de a tăcea, are precis şi alte calităţi ieşite din comun. (Corneille)
Căsătoria este o legătură între o persoană care nu-şi aduce aminte niciodată aniversările şi una care nu le uită niciodată. (Ogden Nash)
Când te căsătoreşti, ai nevoie de un martor. Ca la orice duel.(Sacha Guitry)
Uneori e greu să spui, dacă într-o casă conduce bărbatul, femeia, soacra sau bucătăreasa. Totuşi, câinele casei ştie întotdeauna, cine e şeful. (Marcel Pagnol)
Dragostea e ca duelul: dacă te atinge, te răneşte. (Tristan Corbiere)
Ca să-şi apere punctul de vedere, avocatul îşi pune roba. Femeia şi-o scoate.(Coluche)
Soţia mea este nepreţuită, dar pe mine mă costă al naibii de mult. (Sacha Guitry)
În materie de dragoste fizică, astăzi, hainele jenează mai mult decât principiile. (Philippe Bouvard)
Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiţi de ea, când îţi iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva. (Napoleon)
Cine ştie să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învăţat. (William Shakespeare)
Bărbatul a fost creat înaintea femeii, ca să apuce să spună şi el câteva cuvinte, fără să-l întrerupă nimeni. (Jules Renard)
Bărbaţii vor să fie prima dragoste pentru femei, în timp ce femeile vor să fie ultima dragoste pentru bărbaţi. (Oscar Wilde)
Plăcerea din dragoste ţine doar un moment, durerea din dragoste ţine o veşnicie. (Autor necunoscut)
Un spectacol de operă este ca o femeie inteligentă: costă mult, e greu de înţeles şi nu poţi spune nimic rău despre el, fără să fii considerat mitocan. (Cleveland Amiory)
Poate că gelozia le plictiseşte pe femei, dar lipsa ei le omoară de-a dreptul. (Alfred Capus)
- Vă plac femeile geloase sau altele?
- Care altele? (Pierre Doris)
E imposibil să ghiceşti, câţi bani are de gând să cheltuie o femeie. (Albert Willemetz)
Când o femeie are darul de a tăcea, are precis şi alte calităţi ieşite din comun. (Corneille)
(culese de ***
Ion si Gheo, trecuți bine de 80 de ani, stăteau în fața casei pe băncuță și povesteau. La un moment dat îl întreabă Ion pe Gheo:
- Mă , da' cu sănătatea cum mai stai?
- Bine, zice Gheo, am avut numa niște probleme de memorie, da' am găsit un doctor tare bun și m-o tratat.
- Apăi , ma Gheo, zi și mie cum il cheamă pe doctoru’ cela, că și eu am oarece probleme cu memoria.
- Păi îl cheamăăă… stai așa … cum Dumnezeu îl cheamă … numa un pic că îți zic amu… aaaa, apăi cum se numește floarea aia micuță cu mijlocu' galben si cu petale albe?
- Apăi aia-i margareta, mă Gheo.
- No, așe că bine zici… Margaretoooooo, cum il cheamă pe doctoru' ăla ?
(Sebastian Lupu)
Revista Cadran cultural,nr.5(9),septembrie,2019
Dar fără ea, ce suvenir
Spre gânduri triste mă îndeamnă?
(George Bacovia)
Ildi Serban: Două femei
O singură grimasă, cu o buză frântă nătâng și sprâncenele pradă mirării, m-au trezit .
Am rămas acolo în imponderabilitatea momentului, simțindu-mă brusc , goală și ca o puștoaică rușinată, m-am ascuns în lacrima ce s-a prelins de sub pleoapă. Încet..m-am încovoiat sub privirea ei triumfătoare, neobservând când s-a întors pe călcâie și a intrat pe poartă. Era caldă clipa aceea de septembrie, atât de caldă încât soarele s-a dizolvat pe frunzele castanilor într-o mare de culori...dar eu înghețasem pe caldarâm.
Buna mea prietenă din copilărie...acum cu vilă, soția lui X...eu, infirmieră la spital, cu plosca.. . sau cu zâmbetul stins în spaima de " dincolo" a vreunui muribund...
Am rămas acolo în imponderabilitatea momentului, simțindu-mă brusc , goală și ca o puștoaică rușinată, m-am ascuns în lacrima ce s-a prelins de sub pleoapă. Încet..m-am încovoiat sub privirea ei triumfătoare, neobservând când s-a întors pe călcâie și a intrat pe poartă. Era caldă clipa aceea de septembrie, atât de caldă încât soarele s-a dizolvat pe frunzele castanilor într-o mare de culori...dar eu înghețasem pe caldarâm.
Buna mea prietenă din copilărie...acum cu vilă, soția lui X...eu, infirmieră la spital, cu plosca.. . sau cu zâmbetul stins în spaima de " dincolo" a vreunui muribund...
Acasă.... în aceeași garsonieră tăcută, în care mama îmi cârpea șosetele la lumina chioară a unui bec , lumină la care și ea, prietena mea, copia cu stoicism temele, apoi cu năsucul în vânt, ofensat de mirosul mentei întins pe ziare sus pe dulap, îngăima un săru'mâna zgârcit, dispărând. Mama mă mângâia pe creștetul capului...și zâmbea. Așa a și plecat acum doi ani...zâmbind...
Mi-am smuls pantofii de pe marmura ostentativă din fața porții și lăsând în urmă umbra foșnitoare a castanilor ce învăluia cocheta vilă, m-am prelins pe străduțele liniștite, spre casă.
Încet, ca alunecarea norilor pe cer, zilele s-au așezat din nou pe făgașul lor normal, împărțindu-mă între saloanele septicilor și mușcatele de la mama. Câteodată mă ghemuiam în colțul balconului și printre ochiurile de beton ce nu reprezentau nimic, urmăream vacarmul străzii. Îmi plăcea viața mea.Era ca a mamei. Liniară. Simplă.
Tocmai ieșeam de la duș când bâzâitul soneriei a spart liniștea camerei. Cei câțiva pași până la ușă m-au electrocutat cu avertismente stranii și când am atins clanța eram deja nervoasă și speriată. Cu greu am deslușit sub părul căzut pe față, trăsăturile ei. În secundele înghețate din pragul ușii, am revăzut sprânceana mirată și buza răsfrântă cu dispreț dintr-o după-masă de septembrie în care nu voiam decât să știu dacă îi este bine, dar degetele ei albiseră pe tocul ușii..așa că i-am spus simplu: " Intră...".S-a prelins pe lângă mine lăsându-mi în nări un parfum scump și s-a prăbușit teatral pe fotoliul cel mai apropiat.S-a uitat nemulțumită în jur și cu gesturi repezite a scos pachetul de țigări.Cu un clic delicat al brichetei mi-a spionat spațiul cu primul rotocol de fum.Tăcea. Din când în când lua câte o scamă imaginară de pe taiorul elegant, atentă să nu-i cadă scrumul pe ciorapi. I-am întins o scrumieră. " Ce mai faci?..."..am întrebat-o într-un târziu. " Bine..." mi-a răspuns după o pauză studiată. Mi-am strâns capotul pe lângă mine ascunzându-mă în moliciunea lui, în timp ce țigara se făcea din ce în ce mai mică. Apariția ei, ciudată, mă prinsese iar nepregătită, dar pentru prima oară jocul ei de-a tăcerea, nu mă mai umilea. Brusc s-a ridicat luîndu-și poșeta din zbor, mi-a aruncat un banal " te las..." și a dispărut lăsându-mi ușa larg deschisă.
Câteva clipe m-am suspendat în fumul rămas, apoi ca teleghidată m-am îndreptat spre balcon și- n aerul ce-mi primenea sanctuarul, m-am simțit pur și simplu...fericită...
Mi-am smuls pantofii de pe marmura ostentativă din fața porții și lăsând în urmă umbra foșnitoare a castanilor ce învăluia cocheta vilă, m-am prelins pe străduțele liniștite, spre casă.
Încet, ca alunecarea norilor pe cer, zilele s-au așezat din nou pe făgașul lor normal, împărțindu-mă între saloanele septicilor și mușcatele de la mama. Câteodată mă ghemuiam în colțul balconului și printre ochiurile de beton ce nu reprezentau nimic, urmăream vacarmul străzii. Îmi plăcea viața mea.Era ca a mamei. Liniară. Simplă.
Tocmai ieșeam de la duș când bâzâitul soneriei a spart liniștea camerei. Cei câțiva pași până la ușă m-au electrocutat cu avertismente stranii și când am atins clanța eram deja nervoasă și speriată. Cu greu am deslușit sub părul căzut pe față, trăsăturile ei. În secundele înghețate din pragul ușii, am revăzut sprânceana mirată și buza răsfrântă cu dispreț dintr-o după-masă de septembrie în care nu voiam decât să știu dacă îi este bine, dar degetele ei albiseră pe tocul ușii..așa că i-am spus simplu: " Intră...".S-a prelins pe lângă mine lăsându-mi în nări un parfum scump și s-a prăbușit teatral pe fotoliul cel mai apropiat.S-a uitat nemulțumită în jur și cu gesturi repezite a scos pachetul de țigări.Cu un clic delicat al brichetei mi-a spionat spațiul cu primul rotocol de fum.Tăcea. Din când în când lua câte o scamă imaginară de pe taiorul elegant, atentă să nu-i cadă scrumul pe ciorapi. I-am întins o scrumieră. " Ce mai faci?..."..am întrebat-o într-un târziu. " Bine..." mi-a răspuns după o pauză studiată. Mi-am strâns capotul pe lângă mine ascunzându-mă în moliciunea lui, în timp ce țigara se făcea din ce în ce mai mică. Apariția ei, ciudată, mă prinsese iar nepregătită, dar pentru prima oară jocul ei de-a tăcerea, nu mă mai umilea. Brusc s-a ridicat luîndu-și poșeta din zbor, mi-a aruncat un banal " te las..." și a dispărut lăsându-mi ușa larg deschisă.
Câteva clipe m-am suspendat în fumul rămas, apoi ca teleghidată m-am îndreptat spre balcon și- n aerul ce-mi primenea sanctuarul, m-am simțit pur și simplu...fericită...
Ildiko Serban. Cioburi.
Liceul BETEL din Oradea în Competiția Euroșcoala - concurs internațional pentru licee
Vineri, 27.09.2019, Liceul Teologic Penticostal ″Betel″ Oradea a avut parte de un moment de sărbătoare şi de excepţie, şi anume, înscrierea în competiția Euroscola – un concurs național pentru licee – derulat de către Biroul de Informare al Parlamentului European în România (BIPE), în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale.
Ediţia din acest an a concursului Euroscola se desfăşoară sub titlul generic ″Educaţia schimbă vieţi″. De altfel, Nelson Mandela spunea că ″Educaţia este cea mai puternică armă ce poate fi folosită pentru a schimba lumea″. Pornind de la această idee, echipa de proiect din cadrul liceului nostru şi-a ales ca motto ″Şcoala te face mare!″, iar ca titlu pentru proiect ″Repatriot: rădăcini şi aripi″, un titlu simbolic şi extrem de sugestiv pentru parcursul personal şi profesional al personalităţii alese.
Aşadar, echipa de proiect intrată în competiţie este formată din 24 de elevi din clasele a X-a şi a XI-a şi coordonată de prof. Otilia Bota și prof. Alexandra Martin.
(sursa:infooradea.ro)
Atila Racz. calea
n-a mai rămas timp
să încep altceva
să încep altceva
fiecare carte cu viața ei
prinsă-ntre margini
gânduri din care se nasc oameni
gânduri din care se nasc oameni
și iată că trăim printre pagini
foi albe
pe care încerci să lași
ce nu poți uita
dar mai bine poate ar fi
să adaugi ce crezi că vei uita
să adaugi doar ce ai fi vrut
să trăiești
și n-ai reușit
să adaugi partea netrăită
ori
doar acele clipe în care
n-ai înțeles de ce
ai uitat
ai uitat să trăiești
ai uitat că ce s-a întâmplat
tot ce-a rămas în urmă
este drumul
pe care-ți închipui că
ea o să vina chiar când
nu te aștepți
Atila Racz
Dezvelirea Statuii Emanuil Gojdu în parcul 1 decembrie din Oradea
Cu ocazia sărbătoririi Centenarului Colegiului Național "Emanuil Gojdu" din Oradea, Primăria Oradea îi invită pe orădeni sâmbătă, 5 octombrie 2019, cu începere de la ora 12:00, la festivitatea de dezvelire a Statuii lui Emanuil Gojdu, care va avea loc în Parcul 1 Decembrie (accesul dinspre str. Spiru Haret).
Astfel, între ora 11:55 - 12:30, în Parcul 1 Decembrie, (accesul dinspre str. Spiru Haret) va avea loc: întâmpinarea oficialităților și ocuparea locului în dispozitiv, intonarea Imnului Naţional al României, dezvelirea Statuii Emanuil Gojdu, slujba de sfințire a Statuii Emanuil Gojdu, alocuţiuni privind însemnătatea evenimentului, rostite de primarul municipiului Oradea - Ilie Bolojan și directorul Colegiului Național „Emanuil Gojdu", dl. Florin Nicoară, festivitatea depunerii de coroane, jerbe şi buchete de flori la Statuia Emanuil Gojdu.
Statuia a fost restaurată de restauratorul atestat Ștefan Valentin, iar soclul este realizat din piatră travertin - bloc compact.
(sursa:
Primăria Oradea)
alocațiuni:
*Ilie Bolojan - primarul municipiului Oradea*Florin Nicoară -
directorul Colegiului Național "Emanuil Gojdu"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d... -
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam... -
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c... -
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ... -
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt... -
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...
