Ilica Pavel: crochiu

Să-mi zici dacă vii chiar acum
nu e departe veșnicia asta
ce desparte trupul de suflet
să-mi zici...

Traian Abruda: era

era

o seară frumoasă
când s-a-ntrupat primul mort
delicat la noi pe terasă.
era
acest mort o femeie în flu
turare fricoasă... aripele de mătasă (de parapantă) i-au dat
un brânci în fotoliu – am primit-o în casă.
era se
vede o seră luminoasă domestică de-acum
un solar-insectar
casa cu mine cu ea
și era
o primăvară apoasă
cu stropitoare
veselă și mucoasă ! –
era
batista din scurt aruncată cu flu
turare la coșul
triajului zilnic.

Traian Abruda

Vasile Ionac: Cortina iernii

De când ninge în tăcere,

Pomii tac pleznind din muguri.

Latră-n câini hlizind plăcere

Frig, precum o brumă-n struguri.

Dimineți fără călcâie

Trec pe uliți răsfirate

Și simțim că ce e, nu e,

Precum dragostea-n păcate.

Se răscoală câte-un dinte

Întrebând de mărul sacru;

Chiar și lupul, de-i părinte,

La strugure-i spune acru.

Ninge cu un puf de zboruri;

Năpârlește-n cer un înger?

Simt: singurătăți de coruri

I-au făcut tristeții plângeri.

Totuși, vor veni și raze

De la Soare-n gând trimise

Și a flori o să miroase

Zările acum închise.

23 mărțișor 2020, Căpâlna

Gheorghe Apetroae: Literatura, Postmodernismul lui Mircea Ivănescu

Gheorghe Apetroae

2 ore

Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931, București – d. 21 iulie 2011, Sibiu, România). A fost un scriitor, poet, eseist și traducător român. Cu domnia sa am colaborat mai mulți ani, începând din anul 1984.

Poezia curentelor postmoderniste, în general, un edificiu liric de scurt metraj s-a construit în peisajul literaturii contemporane de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, într-un sublimat de interioritate și de incantație, în figuri suprastilistice de simbol. Se asistă la seria construcțiilor poetice în afara convențiilor estetice, cu un liant de metaforă specifică genului său livresc, în crome stranii și în vibrații asonante... Se descoperă în registrul armoniilor fonice ale acestui creator de sublimări literare partituri ale dizarmoniilor cosmice, care dezvoltă voliţii şi atitudini propensive limaxice, stări noetice celeste ce reverberează în integralitatea existențialismului antropologic cu o rezistență comprehensivă nebăuită în ecuațiile sale estetice (din „Versuri”...vorbe, vorbe, vorbe; din „Alte poezii”...poezia e altceva...) . Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmarea estetică a grotescului, mitului, chiar și a satanicului, răului, tragismului uman și a sinistrului, spre a crea în structurile poetice înterfeţe - măști cu reflexii antinomice de natură telurică și apolinică de înaltă factură, opuse prețiozității estetizante. Se vrea a se pune în evidență toate aceste ipostaze ale valorii creaţiei sale prin tropismul metaforei, prin corespondențe și analogii de termeni identificatori prin simple intenții absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea ontologică în structuri cu formulaări ermetice. Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul, prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste cu principii simbolistice și imagistice, lingvistic, dominate de imagism metaforic, esențe lirice care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și disimulării în actul creației....Mircea Ivănescu, așa cum l-am cunoscut şi cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care în destinul și voința-i, livrești, putea realiza facil, uneori cu tentă ironică, comparații - corespondențe în principiile textelor comparate, rostind frecvente citate bine articulate, în contextul acelor ședințe, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot, Dylan Thomas. Cocheta foarte relaxat cu P. Eluard, J. P. Jouve, G. Apollinaire, Jean Arthur Rimbaud. Nega, cu accente sociologice radicale valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora, împreună cu Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba și Giusepe Ungaretti. Sau particulariza, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice pe care le releva anecdotic, ca pe o iubire aridă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând de această dată cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil , Raymond Queneau, J.R. Jimenez, sau lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților cu creații în cenaclu, aducându-le în luminarea poetică, prin descifrarea facilă a misterelor existențiale din textele expuse, lucrând cu o sumă de culturi și învățături sedimentate în lăuntricul său, pe care ni le releva, împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw , Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound , W. C. Wiliams. Apăsând pe pedala realismului, în lucide observații, îl semnifica pe Cesare Pavese , Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și a lui Rabindranath Tagore... Mircea Ivănescu s-a configurat, astfel , într-un simbol critic al postmodernismului literar în România. . - De ce? Pentru că a reușit sindinamic şi spatial sinchorologic inducerea acestui curent - postmodernist narativ în poezia românească contemporană. A reușit cu succes aceasta, așa cum o releva Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, prin intervențiile sale edificatoare, prin structurarea accentuat anecdotică, expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor sensibile şi abisale, de la satiric și până la descifrarea misterului ființării... Poezia sa inedită și prin critica doctă dezvoltată în cercurile literare sibiene Mircea Ivănescu a activat suprarealismul și expresionismul în lirica sibiană și le-a extrapolat cu mult succes în poezia românească în acei ani memorabili pentru literatura sibiană, o bază valorică pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne din sedimentele impresiilor entive lăuntrice revelatoare... Reuşise într-un scurt timp inducerea
posmodernismului în spaţiile literare româneşti, Mircea Ivănescu, la cotele pe care le reușise alţi titani ai literaturii în alte spații literare, amintind de Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams , Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și John Crowe Ransom - în critica literară și eseistica americană, Andre Gide, J.F.E. Lemaitre, Andre Maurois, Andre Thibaudet, Charles Mauron, Jean-Pierre Richard, Jean - Paul Sartre și L. Goldman în critica literară și eseistica franceză, Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, Eugenio Montale și Antonio Gramsci, în critica literară italiană, William Edmund Gosse, Edward Herbert Read, Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și eseistica engleză, iar Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și nu numai, în toate aceste spațialități culturale. În același timp, prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traducător, prin numeroasele traduceri din limba engleză, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri...), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyce, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit reper literar ireversibil, de cel mai înalt rang în literatura română și universală a sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21... În prezența scriitorului poet eseist și traductolog Mircea Ivănescu, de multe ori găsindu-mă, modestia sa, conjugată cu înalta cultură, dialogul livresc cu acesta, un permanent antren la inedit şi la transcenderi metafizice, mă fericea și mă fascina. De aceea, îi voi păstra, cât voi trăi, imaginea vie în memorie...
Sibiu, 2011, Gheorghe Apetroae, Sibiu, 26 martie 2016.

George Terziu: Sfârșitul unui poet dubios

De când am murit e pace în România

Cred că eram un tip dubios

Serviciile secrete se interesau de mine în fiecare seară

Dădeau rapoarte, se primeau rapoarte

Numai eu ştiam declinarea verbului a simţi

Numai eu înţelegeam răsăritul şi apusul

Dar mi-a intrat un cui în talpa

Cuiul fundamental prezis de Einstein

Am dat apoi în starea de triunghi şi am murit,

Lăsând pe toţi cu gura căscată

S-a vorbit la moartea mea, ca şi la alţii

Uite domnule a murit George Terziu,

vai, era o valoare

Şi m-au dus la cimitir

Printre mii de oameni de neînlocuit

Morţii noştri lucrează pentru naţiune

Emit legi şi decrete ciudate

Ne trimit veşnicii să nu ne fie frig

Ne trimit sărbători inutile

Ne trimit Moş crăciuni enervanţi

Ai zice că lucrează pentru companii multinaţionale

Pentru masonerie,

Dar ei sunt doar departe, neştiuţi

Pe câmpuri mirosind a scorţişoară

Şi ape duhnind a palinca

Morţii noştri au murit de prea multă tăcere

Şi alţii vorbesc în numele lor

Teodor Dume: Cugetari despre iubire si cunoastere de sine

‎Vişan Dragoş‎ :Golemul răpitor al Italiei

După ce a făcut surfing până în zori cu titanii -
eliberații din lanțuri pești-spadă
Golemul răpitor a ieșit la răsărit într-o briză
pe străzile și stradelele coastei de vest
dinspre Marea Tireniană
după pradă
.
Vrea să-i "iubească" pe toți petrecăreții
să-i aducă pe tinerii Romei pe motoare la țărm
să-i conecteze la maxim pe cei euforici din Napoli
să mai facă schimburi necesare de virusuri amoroase
își încarcă la prânz pe terase nările și branhiile
cu sufletele ce se cred încă frumoase
și mai fug după soare

umplând stadioanele
chiar dacă posedă
cele mai ridate
frunți ale lumii
.
Încet Golem le-absoarbe puterile și organele
ca infatigabilul sanitar burtos din acvariu
apoi le scoate înecate fără suflare
aruncând peste trupuri nisipuri
.
Îi va cheama din case pe iezii închiși necuminți
spre tot felul de amăgiri și ispite
îi va cheama și pe Francisc de Assisi și pe Francisc I
cu florile de portocali aduse de diavoli
pe san Antonio di Padova
cu florile de migdali
.
Prostite tot de Golem stau pe geamurile chiliilor
și sar în iarbă ca mieii abia fătați
maicile dominicane sub arșița anului 2020
stau înclinate ca tijele luminoase de floarea-soarelui
pictate într-o vază în 1888
de nemuritorul nebun
Gustav van Gogh automutilatul -
revoluționarul culorilor complementare
și-al vortexurilor picturii-n ulei
.
Gol M iarăși maritim
îmbarcat pe Tibru de pe-un câmp al lui Marte
un pirahna tembel sosit din Milano
Golemul diurn scăldat în azur
n-are niciun astâmpăr
pe orice punte ar fi aruncat
se lasă cucerit de-o privire inocentă
de-o floare albastră ori galben-verzuie
de globii căprui
de buzele roșii
de pletele-n vânt tinere oricare le-ar fi
naturala culoare -
azi alb-agintie
ori galben-cenușie

Mioara Băluță: de ziua poeziei

***

mi-a spus totul
trebuie cântărit
dacă vrei să mergi în direcția bună
atinge subiectul
mută focul
fără să atingi butonul de panică
respiră

respir am strigat
zâmbind
cum zâmbesc copiilor

pentru că e așa câte o zi
în care toți îți vor binele
zgomotul lor înconjurându-te
ca o spumă sărată
rana unui țărm

Ottilia Ardeleanu: Cronică: gânduri în cușcă de Maria Dobrescu

iubirea mea este o colivie

Maria Dobrescu, profesor de Limba și literatura română, creează esențe literare despre tot felul de atribute și atitudini ale vieții. Deși par niște cărticele decupate din propria personalitate, aranjamentul lor într-o bibliotecă velină nu este întâmplător. Există un traseu prestabilit, de parcă poeta ne-ar purta într-o călătorie a cuvintelor în care descoperim anumite repere turistice. Metaforele nu încep de oriunde și nu se termină oricum. Deși în pași mici, acestea potrivesc lucruri speciale.

Mai întâi, poeta ne introduce într-o termodinamică a poeziei în care versurile se supun entropiei sensurilor. Deși de proporții mici, poezia pare să crească și să tindă către o dez/ordine impusă de stările emoționale ale poetei. Lumea sa se extinde dincolo de orașe de-a valma, în timp ce uitarea nu se risipește prin ochi, iar iubirea o să înflorească/ o liniște/ entropie.

Între iubirea scontată și moarte, poeta își aranjează îngeri cu aripi coasă, sperând să o poată speria pe cea din urmă. Viața și moartea reprezintă acel cuplu yin și yang în care ea avea nevoie de mai multe vieți, iar el voia să-și trăiască viața cu toate mărunțișurile/ avarie.

Pentru poetă, moartea este acea liniște supremă soldată cu toți morții casei zâmbind îngăduitor/ din fotografii/ uneori mi se pare că trăiesc.

Poezia Mariei Dobrescu este semaforizată. Pe acolo treci doar când sensurile sunt puse pe verde, preț de câteva clipe drumurile oamenilor se intersectează: viața noastră/ e ca o întâlnire în intersecții/ ne vedem/ doar pentru a ne despărți/ tu ești cel care tace.

Autoarea are un stil de umor englezesc. Ludicul său te introduce într-un joc destul de cuminte, un v-ați ascunselea între vis și tăcere, o baba oarba între vis și îmblânzire, un soi de legănare princiară a la Saint-Éxupery, care caută esențial în suflet: legată la ochi/ o să mă strecor/ în rămășițele visului/ în care/ mă ghemuiam lângă tine/ întotdeauna așteptând// din întuneric/ tu îmi vei făgădui/ îmblânzirea/ gânduri în cușcă.

Cadrul desfășurării simptomelor produse din exterior este tăcerea, autoarea făcând abuz de această atmosferă pentru a se simți pe sine, a-și trăi propriile senzații, simțiri din plin. Nu întâmplător volumul se numește gânduri în cușcă. Ea își face loc în sfera meditației din care consumă porții mici de gânduri, se autoizolează în spațiul acesta de captivitate tocmai pentru a sta față în față cu problematica sinelui. Se zbate între cei patru pereți existențiali, zboară până acolo unde este limitată, își stăpânește dorințele, ieșirile din propriul eu, experimentând situația captivului: sorb cu o lentoare nefirească/ câteva amăgiri/ drogul perfect/ pentru un captiv/ p. 31; mă sprijin de tăcere/ ca de un baston alb/ așa pot lepăda/ fără să simt/ ultima cocoașă sentimentală. P. 32; tăcerea mea este/ o bufniță albă/ a ta/ un totem/ p.37; aproape îmi doresc să fim fluturi/ prin venele noastre ar curge/ un sânge curcubeu/ tăcerea/ s-ar colora/ disipând teama/ p.41; tăcerea a prins pojghiță/ în oasele mele/ p.42. Ș,i de aici încolo, gândurile în cușcă devin o expunere baladescă modernă, un conglomerat de stări meditative, de transformări dintr-o tăcere în alta sau dintr-o singurătate în alta.

Aș putea afirma că tristețea versului Mariei Dobrescu este una armonioasă, este despre o iubire imaginată, o iubire în tăcere, în așteptare: aici nu a sosit niciodată primăvara/ cel mai apropiat cer/ este privirea ta/ din care cad ape/ peste tristețile rostuite/ de așteptare/ p.35.

Două repere definesc poezia din cușcă: tăcerea și așteptarea. Trăsături definitorii ale poetei: chircită aștept o primăvară/ deși e ceva straniu/ în așteptarea asta// port/ păcatul tăcerii/ ca pe o inimă albă/ ascunsă la spate/ p.43. Acest atribut al tăcerii capătă intensitate și greutate, poeta apelează la memorie și la neuitare pentru a augmenta rolul tăcerii/lor: memoria ne trădează/ ne prefacem adesea/ că uităm/ vraful de tăceri/ p.46; cei fără trupuri/ trec în tăcere/ lumina vorbește/ în locul lor/ p. 48.

Singurătatea este solul tăcerii. Ea vestește zădărnicia care derivă dintr-o îndelungată tăcere și dintr-o obositoare așteptare: aud/ singurătatea măcinând/ în oase/ ca o râșniță/ viața asta grunjoasă/ p.49. Singurătatea macină. Singurătatea roade. Singurătatea deprimă. Este o karenină tolstoiană aproape, deși, aici, este salvatoare: singurătatea asta îmi roade/ unghiile până la sânge/ abandonez pantofii de năbuc/ pe șine/ să mi se piardă urma/ și mă ascund/ într-o femeie poveste/ p.55. Poate că poeta preferă rolul cenușăresei, nefăcând neapărat o dramă din prea lunga tăcere, din prea insistent singurătate. Aș putea susține că avem de-a face cu un baladesc extreme de calm, cald, al lui acasă unde fragmentele meditative se urmează într-un curs curat, personal, cotidian, așezat, cumsecade. Maria dovedește că este o persoană visătoare, mereu între gânduri.

De ce totuși gânduri în cușcă?! Pentru că a te constrânge de la a avea totul, înseamnă să ai puterea de a construi un interior al tău în care hrana, apa și lumina să fie luate în porții mici, suficiente și perfecte pentru a deveni una cu singurătatea! În fond, oamenii nu sunt singuri, însă insistă la a-și construi o singurătate a lor și numai a lor. În acest sens,  Isaac Newton spunea: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.”.

Maria Dobrescu își construiește din poezie singurătatea! Acolo, în cușca sufletului său!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

21 martie 2020

(sursa:March 21, 2020 — poezieromaneasca)

Ziua Internațională a poeziei!. La mulți ani,Poezie!

Poezia este lacrima sufletului rostuită prin cuvânt
(Teodor Dume)

Rodica Flore: Scrisoare ție...

Sunt dorul ce zboară
Stele luminează mii ,
Si luna stă mirată !.
De ce -ai plecat fără să vrei !?
Si ai privit în ochii mei
O secundă ai clipit ,
Si nu ai mai vorbit
As mai fi vrut să -ți spun ceva
Ce off avea inima mea
Acum ce greu îi pe pămînt
Nu am cu cine săcuvînt
Ma rog la bunul Dumnezeu
Sa scap de visul ăsta rău

Rodica Flore

Valeriu Cîmpeanu: Ritual

Prin sufletul ierbii
nu poți umbla oricum
Știu asta de la tata
care, odată cu zorile,
pleca desculț prin rouă
să vadă ce se întâmplă
cu ziua de Mâine
În vremea asta
mama frământa pâinea
îi făcea o cruce mare
ca la pruncul îmbăiat
și-o dospea cu-un cântec de leagăn
tot așteptându-l pe tata
care, mereu, rămânea
uitat prin rouă ...

Valeriu Cîmpeanu

Atila Racz: Astăzi

Poti sa te intinzi peste mine

Mi-ar fi bine

Chiar daca iarna si-a ars hainele

Si
Si
S-a dezbrăcat

O văd in râul ce coboară ca un șarpe

Printre picioarele tale

Ești fierbinte
Stinge lumânarea cu gura

Intre petalele tale
Sunt vinovat

Atila Racz

Dumitru Ichim: Polarul cuvântului de început

Ca înainte de Paşte
mi s’au luat de pe pereţi cuvintele:
covoarele, icoanele, fotografia de nuntă şi plosca.
Totul trebuie văruit,
mi-a urlat dreptunghiul alb unde fusese covorul.
Trebuie văruit totul,
a răspuns şi celălalt dreptunghi unde fusese fotografia.
Văruit trebuie totul,
şopti a suspin şi locul icoanei.
A intrat apoi văruitorul
cu bidineaua’n dreapta şi secerea lunii în stânga:
Văruieşte-ţi singur ecourile tale, mi-a zis;
Vremea e scurtă şi-mi ia o veşnicie
să-ţi vărui umbra
polarului cuvânt de început.

Victor Burde: Poeziei...

Mă reîntorc la tine, poezie!
Te părăsisem ca pe un puţ secat,
Doar tu îmi stâmperi lacrima târzie
De dor, ori pentru ultimul plecat.

Cu tine sufletul devine strigăt,
Mi-e atât de bine, am o lume, a mea!
E cald, deşi afară noaptea înoată-n crivăţ
Şi cumpăna fântânii a îngheţat pe-o stea.

Tu, versul meu, copilul meu cuminte,
Te leagăn şi îţi cânt poveşti de dor
Îmi aminteşti mereu că-ţi sunt părinte
Şi-n viaţă-s doar un simplu trecător.

Prin tine, văd iubirile trecute,
Se-adapă caii-n fumuri de abisuri
Şi trec caleşti spre locuri neştiute,
Cu anii mei schimbaţi-pe nişte visuri…

Se cerne-n sită vremea - sunt bătrân -
Dar cât de tânăr sunt, când eşti cu mine!
Şi-n clipa marii treceri, te voi ţinea la sân,
Căci lângă tine voi dormi mai bine!…

Savu Popa:***

Mi-am petrecut ziua
Înconjurat
De obiectele
Din camera mea:
Cărțile împrăștiate peste tot,
Ceașca de cafea goală,
Rămasă de aseară,
Cămășile în toate culorile,
Laptopul, câteva sticluțe
De parfum,
O vedere răsuflând din alte timpuri,alte peisaje,
Fereastra, o lentilă deschisă
Spre miopia cerului.
Seara
Mi s-a întâmplat
Să îmi privesc palmele
Care fuseseră
Întreaga zi,
Atât de goale,
Încât inima avea să se mute,
Pe rând, în fiecare.

Savu Popa

Ionuț-Tiberiu Balan: manifest dedicat cititorilor de poezie

haideți să-i omorîm pe poeți
de ziua mamei lor
de ziua tatălui
cînd se așteaptă mai puțin

să le furăm toată poezia
să o torturăm în beciuri bucurîndu-ne
la fiecare strigăt de ajutor
la fiecare cuvînt tăiat din sfînta ei mînă
pînă cînd
ne vom unge pielea în sîngele ei
cît e cald

haideți să-i omorîm pe poeți
să-i scoatem din parcuri
și baruri
și case
să-i tragem de picioare cînd dorm
să le punem piedică cînd or alerga spre păduri

să ne jucăm de-a securitatea și rezistența din munți
pînă în ziua în care ne-om plictisi
și i-om împușca

iar pe ultimul
să-l lăsăm singur

că și de singurătate se moare

- manifest dedicat cititorilor de poezie de trei ori pe an - 15 ian/15 iun + ziua poeziei

Mihaela Oancea:mărturie despre mărginirea ființei

Isabelle caută în praful ultimei prăbușiri
o dinamică a lucrurilor
într-o blândă înșelare a simțurilor
rulează o țigară cu tutun brazilian
creând cu râvnă metamorfoze în lanț
în urma acestui proces eidetic
poate fi ce vrea –
arhetip al înțelepciunii cum Obi-Wan Kenobi/
Ivan Ilici cu moartea coaptă în trup/
zdrențurosul, dar devotatul domn Osache
ce îngheață la picioarele stăpânului -
însă orice ar face
se simte ca un prunc
expulzat într-o realitate distopică -
Isabelle continuă cu mișcări domoale
a decupa ferestrele
unei comunicări ratate

Domşa Lucian: ANETA

 (part.43)

După un timp, Nuțu a auzit voci și strigăte dinspre partea de unde a venit. S-a ghemuit, să nu fie văzut și a stat așa câteva minute bune. Îl dureau picioarele și oasele, nu mai putea să stea mult în poziția aia. Trebuia să facă ceva, s-o ia la fugă, probabil îl căutau oamenii din sat. Doamne, Dumnezeule! S-a întâmplat ceva rău cu Petrea! La câțiva metri de el era un trunchi gros de copac căzut într-o groapă. S-a ascuns după el și s-a aruncat pe burtă, cu mâinile sub cap. Dacă ar mai fi înaintat câțiva zeci de metri s-ar fi pierdut în hățiș și acolo nu l-ar fi găsit nimeni. Îi era foame și simțea că îi bolborosește ceva în stomac. Ar mai fi băut puțină apă dar nu mai putea să se întoarcă acolo, la băltoaca aia, risca să fie văzut. Și dacă l-ar găsi, ce i s-ar putea întâmpla rău? El n-a vrut să omoare pe nimeni, n-a făcut altceva decât să se apere de atacurile lui Petrea. O să le spună că el n-are nici o vină. Că Petrea a sărit primul la bătaie, iar el s-a apărat, ba chiar s-a întors cu spatele să-i încaseze loviturile. N-ar fi trebuit să-i dea să bea atât de multă țuică. El oare cât a băut? Două, trei pahare? Mai multe? Începea să-l ia durerea aia groaznică de cap, și să simtă crampe în stomac. S-a ghemuit și mai tare, nu mai putea să stea în nici o poziție, ceva bolborosea înlăuntrul lui. Muierea lui e de vină, că i-a pus de mâncare pită cu slănină, ceapă, brânză și porodăi dintr-alea mari și faine, din grădina lor. Poate din cauza lor că nu le-a spălat și le-a stropit chiar el, vara trecută, cu chiatră vânătă, și acum l-a apucat... Uhhh, crampele erau tot mai mari, și trebuia să-și dea drumul cumva, nu mai putea să se țină. Deși ar trebui să nu facă, că l-ar găsi oamenii după miros, și îi era atât de sete! Atunci și-a amintit că, cu mulți ani în urmă, când era cătană, au făcut exerciții într-o pădure, și erau multe băltoace acolo, iar lor le era uscată gura de sete. Unul dintre soldați, a vrut să bea apă dintr-o băltoacă, dar caporalul a sărit cu gura pe el și i-a zis să nu bea niciodată, „că-i apă murdară și stătută, faci crampe și-ți mere burta de la ea!”. Da, chiar așa i-a zis, și uite că și el a făcut acum ca și soldatul ăla. A început să strângă din dinți, nu se mai putea ține chiar deloc. S-a ridicat în picioare, și a luat-o la fugă, cu pași mari. Trebuia să-și dea drumul undeva unde să nu se vadă și să nu miroase. Își ținea nădragii cu o mână, iar cu cealaltă încerca parcă să împingă aerul de dinaintea lui ca să ajungă mai repede. Unde să ajungă? A început să gâfâie și să respire greu, apoi s-a oprit și i-a venit să strănute. Și-a strâns și mai tare pantalonii și a scrâșnit din dinți. Primul strănut i-a ieșit așa, prin gura închisă, iar odată cu strănutul, a simțit cum curge din el un lichid gros care i se prelinge pe picioare în jos. A scos un urlet de spaimă, și și-a dat jos nădragii deja pătați. S-a ghemuit și a început să tremure, timp în care din el continua să iasă murdăria... Dup-aia a rămas în fundul gol, murdar pe coapse, și a luat-o la fugă prin hățișul de măcieși și urzici înalte cât un stat de om. Fugea, respira greu și gemea ca și cum ar fi fost cuprins de o spaimă nemaiîntâlnită. S-a oprit, la marginea unei costișe, să-și tragă răsuflarea. Atunci a auzit o voce de bărbat care a strigat „Care eșt’ acolo, bă?” S-a aruncat pe burtă, și și-a ținut respirația. De după un pâlc de copaci au apărut doi bărbați cu securile în mână. Unul dintre ei era mai gras și mai înalt și avea o raniță pe umeri, iar celălalt era de statură medie și mai slab. Nuțu îi cunoștea, erau din satul vecin, prieteni cu pădurarul de la Ocolul Silvic. L-a auzit pe omul mai gras cum îi zicea celuilalt că a auzit un foșnet în tufișul din față și că ar trebui să meargă să vadă ce e acolo. S-a ghemuit cât de tare a putut, și a așteptat. A auzit pași undeva aproape de capul lui și și-a ținut răsuflarea. A văzut cizmele de cauciuc cu care era încâlțat omul, pășind la nici jumătate de metru de el. Asemenea spaimă nu a mai simțit niciodată, îi venea să intre cu totul în pământ și să rămână acolo, să se sufoce, să nu-l mai găsească nimeni, niciodată. A închis ochii și și-a încordat toți mușchii să-și oprească tremurul. Până când a auzit un foșnet deasupra lui, și o voce răgușită care a strigat: „Doamne nu mă lăsa! Toadere, haida repede! Îi un om aici, mă!” Atunci a deschis gura și a început să respire. A înțeles că totul s-a terminat. De acolo încolo, ce-o vrea Dumnezeu. Dinaintea ochilor au început să-i treacă tot felul de imagini. A văzut-o pe Valeria, muierea lui, când a luat-o și a fost cea mai frumoasă mireasă, apoi când s-a născut Paulina, fata cea mai mare, cum o arunca grijuliu în aer, după care o prindea cu amândouă mâinile și striga: „Tâta mareeee!” Și dup-aceea nu-și mai amintea de ce a început să-i placă tot mai mult beutura, se sfădea cu Valeria, și o auzea pe Paulina cum plângea când îi vedea că se ceartă. Apoi a apărut Mariana, fata cea mică, pe care Valeria a născut-o tare greu, iar el era tot timpul nervos și înjura, nu-i mai trebuia încă o fată, ar fi vrut un fecior care să-i semene....

Nana Valerie era prin curte, vroia să întindă haine la uscat pe sfoară, când pe poartă a intrat o vecină și a alergat într-un suflet către ea. „Ai auzât, tu Valerie? De Nuțu a tău? L-o prins!” Femeia a înlemnit, a scăpat din mână o pereche de nădragi ce trebuiau întinși pe sfoară. „Cum adică l-o prins?” a bâguit Valeria. „L-o prins, tu! Era ascuns în pădure șî tăt era căcat pe el!” Valeria a început să tremure. Simțea că urma să audă ceva rău. A căutat cu ochii un loc unde să se așeze, dar nu avea unde. A pus jos troaca cu hainele spălate și și-a împreunat degetele de la mâini a rugăciune. Doamne, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu Nuțu al ei? Ce a mai făcut iarăși? S-a îngălbenit la față, și... „Da ce-o pățât Nuțu?” a reușit dumneaei să întrebe cu jumătate de gură. „Cum adică ce-o pățât? Tu n-ai auzât? Zâc oaminii din sat că l-o junghiet pe Petrea ăla a lui Butuc, tu Valerie...” În clipa aia Valeria a simțit că se sufocă, nu mai avea aer și din gură i-a ieșit un geamăt înfundat. Paulina, care era prin casă, a auzit-o prin geamul deschis, și a alergat într-un suflet la ea. „Ce-i baiu’ tu mică? Ce s-o-ntâmplat?” Femeia era cât pe ce să se prăbușească, dar fata a sărit s-o prindă în brațe. A ținut-o strânsă câteva momente, până când au auzit gălăgie pe uliță. Un grup de oameni în frunte cu un om îmbrăcat în uniformă se apropiau de casa lor. Au intrat toții în curte și s-au adunat în jurul omului în uniformă. Paulina a adus repede un taburet din casă și l-a invitat să ia loc. Omul a refuzat să se așeze și s-a prezentat ca fiind Căpitanul Vișinel, de la Miliția din oraș, venit să ancheteze crima ce s-a petrecut seara trecută la căldarea de țuică de la ieșirea din sat. Valeria a început să plângă în hohote, cu sughițuri, iar Paulina o ținea de după umeri pe Mariana, sora cea mică și își ștergea lacrimile cu o batistă. Tovarășul căpitan, un om înalt, cu mustață și cu o privire pătrunzătoare, a așteptat câteva momente până când femeia și-a mai domolit plânsul, apoi a rugat-o să intre cu toții în casă, că trebuia să-i pună câteva întrebări. După care s-a întors către oamenii din jur, adunați grămadă, acolo, în curte și i-a poftit respectuos să plece către casele lor...

***

Paulina și-a amintit totul atât de clar, de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat ieri. Stătea în brațele lui Petrișor și continua să-i povestească, cu ochii scăldați în lacrimi. Era trecut de mult de miezul nopții, dar timpul nu mai avea nici cea mai mică însemnătate atunci când erau împreună.

.... Pe Petrea l-a găsit Dorel, ciurdarul satului, dimineața devreme, până ce nu s-a luminat de ziuă. Era căzut în noroi, chircit, cu mâinile încleștate pe mânerul cosorului pe care, poate că a vrut să-l scoată. Sub el era o baltă mare de sânge amestecat cu colb și chină. S-a târât câțiva metri de la cazan și până către drum, pesemne că ar fi vrut să o ia spre sat. Petrea avea dinții strânși și o privire plină de groază, iar în ochii lui larg deschiși se putea citi spaima. Dorel, ciurdarul i-a pus mâna la tâmplă să verifice dacă mai are puls, și a văzut că trupul căzut era deja rece. A lăsat toate lucrurile așa cum le-a găsit și a alergat într-un suflet acasă la președintele de la SMT, care, spre norocul lui, locuia nu prea departe. Gâfâia când a ajuns, și abia atunci a început să se lumineze de ziuă. Președintele dormea, iar când Dorel a început să-l strige pe nume, câinele din curte, un ditamai ciobănesc mioritic, a început să latre furios. Târziu s-a deșteptat și dumnealui, președintele și a ieșit afară, în izmene și-n maieu, să vadă cine îl deranjează atât de devreme. S-a dus la poartă să-i deschidă lui Dorel și să țină câinele, să nu sară pe bietul om. Ciurdarul, abia putând să respire, i-a povestit președintelui tot ce a văzut. L-a poftit în casă, să ia loc, să-și tragă sufletul, până ce dumnealui se schimbă de hainele în care a dormit. Între timp a apărut și muierea președintelui, într-un capot vaporos, mov, prin care i se zărea trupul plin și cărnos, iar Dorel s-a ridicat în picioare și a rămas cu gura căscată la apariția femeii. Ea a zâmbit, i-a dat bună ziua și a trecut legănându-se pe dinaintea lui, lăsând în urmă o dâră suavă de parfum. Dorel a vrut să zică și el ceva, dar nu a reușit să scoată nici un sunet. Stătea cu hainele ponosite și murdare, în mirosul lui obișnuit de grajd și se uita lung în urma femeii. Imediat după asta a apărut președintele, îmbrăcat în hainele de lucru, și au trecut în hol, unde era telefonul. „Trăbă să sunăm la Miliție acuma ni!” a zis președintele și s-a repezit la telefon. A format rapid 911 și imediat ce i-a răspuns operatoarea, s-a prezentat și a început să povestească ce s-a-ntâmplat.

Pe Nuțu l-au găsit cei doi, ascuns în hățiș, murdar, plin de scârnă și noroi, cu coatele și genunchii juliți. Mirosea de-ți muta nasul de la loc. Când oamenii s-au apropiat de el, s-a ridicat speriat dintre urzici și a luat-o la fugă, dar după câțiva pași s-a împiedicat de un ciot și a căzut pe pământul plin de frunze putrede. A încercat să se ridice, dar a simțit cum o durere ascuțită îl săgeată în laba piciorului stâng. Nu mai putea să-și pună piciorul în pământ. A scos un urlet de deznădejde și s-a lăsat să cadă. Toader, unul dintre cei doi și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. S-a aplecat cu băgare de seamă, și s-a uitat direct în ochii lui Nuțu. “Cine ești, mă omule?” „Io-s Nuțu a lui Mondrea”, s-a auzit vocea lui răgușită după câteva momente. „Am omorât un om...”

***

... L-au condamnat pentru crimă cu premeditare, a primit zece ani cu executare, dar i-au mai scăzut din pedeapsă pentru că a pledat vinovat și nu s-a opus arestării. La început a stat în infirmerie, că și-a fracturat laba piciorului, atunci, în pădure, când a fost prins. După ce s-a vindecat, a fost dus la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Aiud. De atunci lui Nuțu i s-a zis în sat, Pușcăriașu’. Mai avea cam doi ani și ar trebui să iasă. Paulina avea cincisprezece ani când s-a întâmplat toată povestea. O singură dată s-a dus Nana Valerie cu fetele, la penitenciar să-l viziteze, că era tatăl lor. Nuțu arăta schimbat, slăbit, cu cearcăne, nebărbierit și murdar. În timpul vizitei a certat-o urât pe Nana Valerie că de ce a adus și fetele, ele n-au voie să-l vadă în ce hal a ajuns, și de atunci Paulina s-a jurat că n-o să mai meargă niciodată acolo...

...Paulina s-a oprit din povestit și s-a uitat în gol. Petrișor continua s-o țină strâns în brațe ca să o încălzească. I-a plăcut atât de mult povestea fetei, încât ar fi vrut s-o audă povestind până dimineață. Era destul de târziu, dar niciunul nu vroia să plece acasă. Au mai stat îmbrățișați câteva minute, după care s-au ridicat fără chef. Petrișor trebuia să meargă la școală, cu cursa de dimineață, iar Paulina la Colectiv, la serviciu. Viața își urma cursul firesc.

(VA URMA)

George Terziu: Locuire

În sens geografic, eu sunt din România

Ţara cu roci metamorfice dure

Cu şisturi cristaline, ce se desfac în părţi

Cu biotite şi roci cristaline de catazonă,

Puternic metamorfozate în jurul prostiei naţionale

În sens geografic fiecare român e un om mândru

Cu copii mândri şi neveste mândre

Chiar şi atunci când merg la toaletă

Chiar şi atunci când se sparg în figuri

Răspândirea rocilor cristaline,

Predominant cenuşii-verzi

Este

Un fel de creier naţional al uitării de sine

Îmi port ţara cu mine oriunde merg

Străinii se miră că de-aia sunt străini

Mă pipăie curioşi

Mă caută palpând.

În sens geografic eu sunt din Romania

Tara aia, cu multi dobitoci pe metru pătrat

George Terziu