Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Mihai Cimpoi:Hyperion și demiurg

Corbu Daniel
(sursa,
facebook)
I DRAMĂ EXISTENȚIALĂ, semnată de criticul și istoricul literar, Acad. Mihai CIMPOI.
Spectaculoasa carte a redutabilului eminescolog va fi lansată luni, 2 septembrie, la Academia de Științe a Moldovei,Chișinău, în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor, în prezența autorului.

Gina Zaharia:...și iederă să-ți fiu

... și iederă să-ți fiu dacă se poate
cât nu-i târziu
chiar de se face noapte
tu să mă crezi
tăcerile
din ce în ce mai verzi
sunt diamante răsfățate
le-am numărat de-atâta ori
și le-am făcut cuib
de culori...
... și drum să-ți fiu dacă se poate
cât e lumină în cetate...

Ziua limbii române.La mulți ani!

Teodor Dume,Aforism.Cea mai frumoasă formă de a dărui:Zâmbetul


Viorel Boldiș:Când trebuie



Când trebuie
Deci, femeie, te iubesc,
şi îngheţat te iubesc
iarna ca pe-o vară,
şi-ţi mângâi sufletul
ca toamna frunza cea rară,
şi-ţi stau de veghe
ca prin trecători plăieşii,
şi mă-nfloresc de tine
ca corcoduşii şi ca cireşii.
Da, femeie, te iubesc,
şi când eşti pe ciclu şi ai draci
şi n-ai dreptate dar vrei să ai,
şi am grijă de tine
ca un sequoia de un bonsai,
şi plâng cu tine ca prostul
la o telenovelă,
şi dacă-mi ceri, intersectez
o paralelă cu o altă paralelă.
Asta e, te iubesc, femeie,
aşa aricioasă cum eşti,
ilogic şi tantric şi cast la un loc,
şi dacă-mi ceri,
raiului cu iadul îi dau foc...
Dar dacă după toate acestea
încă ochiul privirea ţi-o ascute,
te trimit la mă-ta...
da du-te, tot du-te...
sursa,
Viorel Boldis

Istoria denumirii orașului Oradea



istoria denumirii


Să ne întoarcem în trecut: de ce e Oradea mare? Haideți să aflăm istoria denumirii de Oradea.
În 1658 a fost pentru prima dată consemnată forma denumirii româneşti Oradea, de către cărturarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei şi redescoperită de Nicolae Iorga. Se presupune că această denumire provine din combinarea cuvintelor turceşti orada/oraya(în acel loc) cu denumirea maghiară a oraşului, Várad. Orad seamănă foarte mult cu Várad, denumirea ungurească veche. După expediţia turco-tătaro-moldo-valahă din 1658, soldaţii turci i-au auzit pe localnici că rostesc Varad şi au preluat sunetul ca familiarul orad, prin ceea ce se numeşte etimologie populară. Numele unguresc  Varad împreună cu orad, orada şi oraya a dat forma Oradia, pătrunsă apoi şi în limba română ca urmare a cooperării româno-turce din acea perioadă, trupele auxiliare moldo-valahe însoţindu-i pe turci cel puţin în expediţia din 1658.
Acesta ar fi momentul istoric de referinţă consemnat de cronicarul Miron Costin, în dreptul anului 1658, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fiind prima atestare a formei româneşti a numelui oraşului, Oradia, la pagina 211, şi de două ori la paginile 212 şi 227. El a trecut prin oraş însoţind trupele moldo-valahe, stând probabil de vorbă cu românii de aici, scriind mai apoi şi o relatare a asediului cuceritor din 1660 asupra cetăţii.
Denumirea originală Oradia s-a pierdut apoi în negura timpului, stăpânirea turcilor asupra Oradiei durând doar trei decenii. Turcii au fost alungaţi de către austrieci – care numeau oraşul Wardein – după ce au distrus tot oraşul. În secolul al XIX-lea, de exemplu, denumirea Oradia nu mai exista. Prima carte tipărita la Oradea în limba română – cert atestată – figurează ca fiind tipărită în Urbea Mare. E vorba de volumul Biografiile celor vestiţi români şi române, de preotul Ioan Munteanu, din 1859. Cea mai veche hartă în care oraşele transilvane au nume româneşti consemnează Varadia Mare, nu Oradea Mare. Varadia este un nume de localitate mai comun, existent şi în alte regiuni. Atât Urbea Mare cât şi Varadia Mare sunt etimologii populare după Nagy-Varad, adică după denumirea maghiară, pe atunci dominantă.
Marele istoric Nicolae Iorga redescoperă vechea formă Oradia în opera lui Costin şi aşa se face că, după  Primul Război Mondial, în 1919, când Regatul României preia oraşul – majoritar de limbă maghiară pe atunci – forma Oradia Mare redevine denumire oficială românească. Aşa apare şi în primele cărţi poştale din 1921. În câţiva ani devine Oradea Mare şi apoi doar Oradea.
Fotografi: Adam Freundlich, Claudiu Oros.
sursa,
ghid local Oradea

Paul Coculeanu:Culegătoarele de spice și primăvara

Culegătoarele de spice și Primăvara
(mame)
Într-o vreme, pe-un câmp plin cu verdeață, o tânără fată se-ndoia vara din spate, exact precum “Culegătoarele de spice” ale lui Jean-François Millet din școala de la Barbizon. Avea ochii mari, frumoși, fața arămită de vipie, era iubită de mai mulți flăcăi din sat, putere de muncă aproape cât un bărbat și o metodă garantată de-a nu lăsa niciun bob în urmă. Puțini țărani din vechiul Cadrilater știau secretul culesului spicelor, fără să risipească nimic, fără urme… Un băiat, poate mai tânăr decât ea, o mânca din ochi, însă îl tot îndepărta, crezând că nu-i prea serios. Avea o iconiță la gât, pe care o săruta atunci când se trezea de cu noapte, pe la patru sau cinci, precum și la culcare, după rugăciune. Îi murise mama, femeie foarte respectată, cu ochii albaștri, cu un glas puternic, răsunător și totuși blând. Mama sa o învățase să vadă. Ce vă mirați? O învățase privitul atent la toate cele, o învățase ce să facă în casă atunci când se va stinge, iar taică-su, cam nepriceput și fără tărie de caracter, nu ar fi putut ține o gospodărie mare, cu vaci, cu o bivoliță, hectare de pământ, păsări, porci. Iar ceasul morții a venit ca o ghilotină. Maică-sa, femeia cea mai înstărită, cea mai frumoasă și mai deșteaptă din câte știa prin împrejurimi, până la orașul lui Mircea de la cotul Dunării, s-a dus, a intrat pe poarta altei vieți, lăsând-o pe fiica mai mare și mamă a doi frați și două surori mai mici, neajutorați.
De parcă ar fi fost vițelușele înțărcate brusc de la uger, așa și surorile sale au considerat-o pentru toată viața a doua lor mamă. Abia apucaseră s-o cunoască pe prima, pe cea adevărată, care le lăsase de mici orfane.
După ce se așterne privirii tăiat aproape chilug, un câmp prospăt secerat prezintă încă destule spice, care au scăpat mâinilor pricepute ale culegătorilor, dar și boabe desprinse din capsule, din cauza smuciturii de la tăiere. De obicei, țăranii care se respectă nu se înjosesc să revină asupra boabelor risipite, a unor spice lăsate din greșeală pe câmp. Mai târziu, prin anii 1950-1955, pionierii, niciodată oamenii maturi erau duși la adunat spicele lăsate de batoză. Le puneau în sac, multe dintre kilogramele, chintalele, tonele obținute prin munca tinerelor vlăstare ale României luând drumul Uniunii Sovietice în vagoane cu aur vegetal.
În schimb, metoda foarte eficientă pe care o descoperise tânăra țărancă rămasă fără mamă pe la cinsprezece-șaisprezece ani pentru a aduna toate boabele câmpului, de parcă ar fi fost și ea o pasăre, care nu mai avea ce ara, secera, deoarece avutul s-a risipit la strămutare, iar ea cu ai ei au ajuns argați la boier în România, era izvorâtă din dragoste, din binecuvântarea casei pe care o lăsase cu limbă de moarte răposata sa mamă. Înainte să lase de tot capul pe piept, înainte să vadă lumina cea adevărată și să purceadă la drumul spre scaunul Bunului și Dreptului Judecător Hristos Dumnezeu, mama îi spusese că vede Primăvara.
-Uită-te, fata mea cea mare, din stânga se înalță curcubeul, toate casele se scufundă în răcoarea dimineții și în verdeața nesfârșitului pământ. O lumină puternică, foarte asemănătoare cu soarele spărgător de grevă de după o ploaie torențială de vară, se instalează până în inimi, de mi se pune nod în gât. Păi ce proastă am fost că n-am văzut adevărul răscolitor de simplu, că nu mi-a venit să țip cât am trăit precum regele David, slăvit ești Doamne, prin tot ce ai făcut, măritu-Te-ai foarte! Uite o troiță luminoasă, cu lemnul umed de ploaie, parcă de plâns și de fericire!... Uite livada, încărcată cu pergamute de aur, cu prune dulci și mari, cu gutui pufoase și mere din care au gustat Adam și Eva… Uite cimitirul satului, nu mai este… decât loc de întâlnire, se recunosc pânâ-n al șaptelea neam fiii cu părinții, cu bunicii, cu străbunicii și așa mai sus. Uite liziera pădurii, uite armanul, uite lumina care biciuiește ca-n tabloul “Primăvara” al milei tot satul nostru. Să știi că tatăl tău a cumpărat de la oraș, din vechiul Durostorum, din Silistra, acest tablou. Cică ar fi o reproducere după un pictor franțuz din secolul trecut și mi l-a făcut mie cadou când te-ai născut tu, fiica mea cea dragă! Tot ce văd acum, în ultimul ceas, este desigur deschiderea pânzei de la taică-tu! A avut gust, s-a simțit fericit, a vrut să mă răsplătească. Nici nu voia să aibă prima dată băiat, parcă presimțise de tânăr că eu voi pleca înaintea sa… Un drum, o cărare se deschide în fața mea, Primăvara mă așteaptă și-mi împodobește părul cu boabe, cu flori, cu picuri de rouă! Așa să te gândești și tu când vei sărăci, este deja război prin Polonia, iar pământul ăsta o să fie zguduit de cele mai grele necazuri. Să te închipui ca mine pe un câmp așternut spre noi, muritorii, din veșnicie. Totul se continuă, niciun bob nu se pierde. Ceea ce ai gândit, ce-ai vorbit, ce-ai făcut, culegi! Dacă faci numai bine, culegi tot câmpul. Eu am avut mai întâi trei fete, apoi și doi băieți, iar tu invers vei avea: mai întâi trei băieți, apoi două fete, ca două flori de mândre, care te vor ajuta până în ultima clipă. Pe primul băiat să-l numești Jean, după numele pictorului tabloului “Primăvara”, Jean-François Millet!
Așa a fost. Fata cea mare aduna prin 1940-1944 spicele și boabe rămase de pe câmp numai gândindu-se la drumul spre cer al mamei sale cu ochi albaștri. S-a măritat după flăcăul acela mândru, harnic și totuși foarte serios, care i-a făcut cinci copii până la începutul anilor 1950. Pe primul l-a botezat Jean. Acum are peste nouăzeci de ani și se pregătește și ea de drum, că peste câteva zile urmează marea sa trecere. Poate mai vrea bunul Dumnezeu s-o lase pentru noi. Doar un timp!
2013-01-09
sursa,
Paul Coculeanu

GRUPUL CORFU,premii literare


Grupul Corfu a hotărât instituirea premiilor literare anuale " Cristian Săileanu" pentru roman.
Anul viitor se vor acorda premii pentru cărțile publicate în România, în anul editorial 2019. Concursul este deschis tuturor romancierilor români membri sau nemembri ai uniunilor de creație, inclusiv celor stabiliți pe alte meleaguri, dar care scriu şi publică în românește.
Romanele vor fi trimise juriului în format pdf + poză cu pagina de titlu a cărții - să fie vizibil anul tipăririi- până la 15 martie 2020, pe următoarea adresă de mail:babelink.us@outlook.com
Premiul I - 1000€ + un sejur de două săptămâni în Corfu
Premiul II- un sejur de două săptămâni în Corfu
Premiul III- un sejur de două săptămâni în Corfu P. S.
Câștigătorii vor suporta doar costul drumului în/din "Insula verde

(sursa,
Mircea Cristian)

Sebastian Golomoz:Scrisoare către Alex(t)andra


Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Scrisoare către Alex(t)andra

Sunt clipe când ador singurătatea
Aceasta te reține în gândul meu
Buzele tale-mi dau eternitatea
Iar în vis mă iubești cum te iubesc eu
Luna plină mă îmbracă-n dorințe
Să-ți simt inima nu este de ajuns
În brațele tale am preferințe
În ochii tăi să citesc doru' ascuns
Respirația ta să îmi şoptească
Când mă închin la al tău epigastru
Că nu vrei clipele să se oprească
Până nu ne va trezi noul astru
Însă nu aud nimic, poate sunt surd
În oglindă sunt singur pe canapea
Măcar în vise să am dreptul să zburd
Cu imaginația - amica mea
Pe chip păstrez zâmbete - abțibilduri
Sufletul speră să nu ajungi târziu
Dar tot el știe - fiindu-mi alături
Și de aș fi mort, inopinat înviu
Îmi privesc umbra pe-o cafea amară
M-alintă doar un soare - policandru
Palma-mi ține fața de drum de țară
Te-aștept...semnează ludic Alex(t)andru.
sursa

Vasilica Ilie:Păcatele lui Vasile

”Păcatele lui Vasile”.
Vasile moare instantaneu la o vârstă când tocmai devenise bunic şi se bucura de o viaţă frumoasă şi îmbelşugată alături de vrednica şi credincioasa lui soţie. Jale mare în familia numeroasă! Ce e drept, Vasile a fost un om onest, bun familist, şi-a iubit nevasta cu care a avut cinci copii: trei fete şi doi băieţi, toţi la casele lor, acum. De asemenea, a fost un om foarte chibzuit şi un bun inginer specialist la uzina Vulcan. La vreo câţiva ani după revoluţie uzina s-a desfiinţat, şi, fiindcă deţinea un teren primit de la stat şi-a construit o casă frumoasă iar copiii au învăţat carte şi toţi au ajuns bine. Mai avea câţiva ani până la pensie şi îşi deschisese un service auto cu unul dintre fii (chiar lângă casă, având destul teren). Avea şi o anexă separată, a unei spălătorii de maşini, la stradă. El se ocupa de spălătorie iar fiul de service-ul auto. Afacerile mergeau înfloritor…
*
După ce a fost îngropat, sufletul lui a ajuns în faţa lui Dumnezeu pentru a fi judecat după faptele făcute pe pământ şi apoi repartizat în Rai sau în Iad. El se considera un om deştept, astfel că, ajungând în faţa lui Dumnezeu, smerit, îi puse o întrebare:
- Doamne, am o nedumerire şi vreau să o lămuresc în faţa Ta, numai Tu ştii Adevărul Absolut.
- Spune, fiule!
- Ştiu că, deşi ne-ai creat după chipul şi asemănarea Ta, în realitate nu toţi suntem la fel nici fizic și nici în modul de a gândi.
- Sigur, gândeşti ca un om înţelept şi un om înţelept este şi deştept.
Vasile nu-şi mai încăpea în suflet (că piele de unde, dacă a fost înhumat!?) de bucurie că Dumnezeu a observat că este un suflet deştept.
- Şi atunci, Doamne, dacă eu am fost deştept pe pământ şi am făcut-o pe prostul în faţa deştepţilor, am făcut păcate?
- Cum adică?
- Să presupunem că toți oamenii se împart în 4 grupuri: naivi , deștepți (D), infractori (I) și proști (P). Vă aduc la cunoştinţă că nu eu am făcut această împărţire şi explicaţiile de rigoare, ci le reproduc după eseul cunoscutului scriitor de pe pământ, Liviu Antonesei, intitulat „Invitat Carlo Cipolla – Legile prostiei sau Prostia (va) conduce lumea…”
Să explic mai clar:
“Dacă Vasile acționează în așa fel încât suportă pierderi, dar îi aduce beneficii lui Petru, atunci el face parte din categoria naivilor . Dacă Vasile face ceva ce îi aduce beneficii și lui dar și lui Petru este deștept, pentru că a acționat deștept (D). Dacă acțiunile lui Vasile îi aduc beneficii numai lui însuşi, iar Petru are de suferit de pe urma lor, atunci Vasile este infractor. (I) Și, în final, dacă Vasile se află în categoria P, sunt pierderi de ambele părți.”
- Bună împărţire. Aşa, şi?
- Dacă eu am avut pe pământ carnet de revoluţionar de pe urma revoluţiei din decembrie 1989 şi nu am participat la revoluţie, dar cu un martor mincinos, care se numeşte Petru, am obţinut carnetul, cum mă consideraţi că sunt?
Se gândeşte Dumnezeu ce se gândeşte, şi, conform grupurilor de oameni pomeniţi de Vasile, zise:
- Păi, te-aş băga la categoria “I”, adică, la infractori, pentru că Petru este un martor mincinos şi a suferit de pe urma ta, bănuiesc.
- Doamne, vă grăbiţi să mă categorisiţi aşa pentru că şi Petru a avut avantaje de pe urma mărturiei mincinoase. Pentru a depune aceste mărturii eu i-am promis că îl răsplătesc, şi după ce am devenit revoluţionar cu patalama la mână, l-am răsplătit cu avantaje materiale.
- Aha, şi acum vreţi să spuneţi că faceţi parte din categoria D, adică deştepţi.
- Da, amândoi. Dar trebuie să vă mai mărturisesc ceva: avantajele materiale (teren, casă şi bani) le-am primit de la statul roman. Aşa că, eu am avut avantaje de pe urma acestora şi statul a pierdut.
- Dacă mă gândesc bine, statul face parte din categoria naivilor ?
- Cam aşa ceva, Doamne! Am păcătuit rău?
- Măi, Vasile, tu-mi încurci toate iţele! Lasă-mi răgaz câteva zile să mă gândesc dacă o să te opresc în Rai sau te trimit în Iad.
După câteva zile, Vasile, în drum spre Dumnezeu, după câteva “ocheade” prin Rai, o întâlneşte pe Crinuţa pe care a iubit-o în tinereţe. Raiul era ceva feeric: multă verdeaţă, linişte, muzică, fluturi, flori, albine, ce mai, o fericire! Murise cu un an mai devreme şi arăta foarte bine. Lui Vasile i se “scurgeau”ochii după ea. Crinuţa era atât de frumoasă! “M-o fi iertat?” se întreba Vasile. Dar nici nu termină gândul că sufletul Crinuţei se şi arătă în faţa lui.
- Ce faci Vasile, aici?
- Iaca, merg la Judecata de Apoi!
- Mă mai ţii minte? Eu te-am iertat!
- Sigur, îmi aduc aminte de tine! Chiar mi-aş dori să petrecem timpul în Rai! Depinde numai de Dumnezeu!
- Ok! Îţi doresc mult succes!
Vasile îşi aminti, cum, în tinereţe a ademenit-o pe Crinuţa, a profitat de ea, spunându-i că o iubeşte şi o ia în căsătorie, apoi a abandonat-o pentru alta. Avea mustrări de conştiinţă şi nu ştia cum să-i spună lui Dumnezeu de acest păcat pe care îl uitase la prima întâlnire.
- Doamne, mai am un păcat!
- Care este, Vasile?
- Doamne, am păcătuit cât am fost tânăr! Mi-am bătut joc de o fată, fecioară!
- Vasile, te înţeleg, pentru început te trimit în Iad să îţi ispășești din greşeli şi, după un timp te primesc în Rai ţinând cont că ai fost un om deştept, conştiincios şi fidel familiei.
Spăşit, Vasile fu luat pe sus de un slujitor al lui Dumnezeu şi dus în Iad. Trece un an, trec doi, mai mulţi. Nici o veste de la Vasile. Peste ceva timp, Dumnezeu află că Vasile, conştiincios ca şi pe pământ, revoluţionase Iadul. A făcut proiecte, a muncit zi şi noapte să aducă îmbunătăţiri traiului din Iad. Toate invenţiile lui au făcut ca toţi păcătoşii să trăiască fericiţi şi în armonie.
Când Dumnezeu îşi dădu seama că Vasile l-a uitat, puse mâna pe telefon şi îl ceru la telefon:
- Vasile, te aştept în Rai, cu multă dragoste!
- Doamne, după toate invenţiile mele din Iad, înregistrate la OSIM, cu părere de rău, te refuz.

sursa,

Viorel Boldiș:Doina dacilor

Este posibil ca imaginea să conţină: Viorel Boldis, cadru apropiat şi în aer liber
Fost-au după voi şi alţi eroi,
şi am crezut că-n Dacia mai bine va fi,
soare a fost şi ploi, pace şi război,
şi am iubit atât cât s-a putut iubi.
Au venit cu toţii, tâlharii şi hoţii,
hunii şi tătarii ce ţară n-aveau,
grecii şi romanii, ruşii, otomanii,
toţi pământul sfânt al Daciei voiau.
Anii au trecut, rănile-au durut,
străinii duşmani tot vin şi se tot duc,
din munţi am făcut, zid de netrecut,
dar ne-au pus la zid cei care ne conduc.
Şi-au ajuns românii, sclavi chiar la stăpânii
născuţi din pântecele ţării lor pustii,
că nu-i deşertăciune, pentru o naţiune,
decât să fie sclavă propriilor fii.
Am răbdat de toate, dar nu se mai poate,
ne-a ajuns cuţitul până-n miez de os,
furând şi dând din coate, v-aţi făcut palate
şi ne priviţi acum, scârbiţi, de sus în jos.
Dă, Doamne, din glie, dacii să învie,
să fim iarăşi popor, nu idioată turmă,
şi de-o fi să fie, Dacia Românie,
dă-ne Doamne mintea noastră de pe urmă!
(sursa,
Viorel Boldis)

Getuța Corbu:În mine locuiesc mai multe femei

în mine locuiesc mai multe femei
fiecare bate drumuri străbătute de celelalte
nu se cunosc, nici nu se întâlnesc deși
coabitează în același trup
sunt diferite dar,
se completează reciproc
dacă una e cu capul în nori, o alta
o menține pe linia de plutire
deși acțiunea în sine le dezminte
cea mai optimistă e răbdătoare și gândește
pentru toate la un loc
iar eu...,
eu le găzduiesc
fără să cer chirie.
/
(sursa


Getuța Corbu)

Mahatma Gandhi:Cuvinte celebre


Mircea Trifu:Balada orbului din mine


Sunt parcă un munte, cu ochii legați,
Ce ieftin e singur, că-s îngerii scumpi,
Prădat ca pădurea, de lupii bogați
Ce sfârtecă roze de vii, pentru ghimpi.
Se zbate o poartă, în lanțul neuns,
Tresare pământul arat de-un soldat,
Zadarnic privește, căci nu-i deajuns
Un orb să devin, să pot să-l străbat.
Mă căută Ana, prin codrul de pâine,
Că-i plină basmaua de cojle coapte,
Le moaie în balta c-ulei de măsline,
Să-mi sature orbul, din visele toate.
O prinde-o-ndoială, cu brațul întins,
Să nu îl ia somnul, pe cel îngropat,
I-atât de-ntuneric pe coala de scris
C-aude pământul arat de-un soldat.
E ziua departe, s-ajung pân-acasă
Și Luna-i aprinsă când lupii-s pace
Coboară-te mama, că-i orbul la masă,
Și poarta nu geme și pâinea se coace.

Eugen Pohonțu:poem dedicat lui Ciprian Chirvasiu


plâng visceral după har și cai albi
în casele lor pătrate,
cu grădinile lor pătrate
și câinii lor pătrați
lătrând omenește,
sunt un pom care-și scuipă frunzele.

pasăre suspendată de ramul ultimului cuvânt,
purtându-mi măștile pe dos,
și umbra surâsului acoperit de ape,
dormeam și nu dormeam, pluteam
când Theia s-a-ntâlnit cu Terra,
spălând de sare lacrimile noastre,
acum, ochii văd mai bine sufletul lipsă,
strigăt mut către un cer orb.
să te rosteși numai pe jumătate
până la jumătatea drumului,
precum ereticul fiecărui strop de sânge,
precum îngerii negri ai firii,
cu frigul ce-mi desenează oasele,
plâng visceral după har și cai albi.
în casele lor pătrate
sfâșierea nu vine din pământ, iubire,
ea trăiește hrănindu-se din cerurile noastre,
din tropotul cailor într-o urbe ireală
imaginată prin colbul străzilor.
în grădinile lor pătrate
izvoarele vor pietre pentru a se naște
din prundul trupurilor noastre,
nemuritorii-și îmbracă lumina,
iar noi ucidem fulgerele întunericului.
imaginează-ți podurile acestea trepidând
când trecem cu tălpile goale,
păsări căzând în genunea stropită de cuiburi,
picurând sânge de înger peste căderi
cu fascinația ochilor la albul zăpezii.
dezinfectează Doamne cerul de furtună,
topește lumina din tămâia ce nu vrea să ardă,
ascult-o cu sângele meu
și-oprește câinii din lătrat!

Nicolae Iorga, Cuvinte celebre


"Omul trebuie să aibă şi prieteni, şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie." Nicolae Iorga

Iliana Cătănescu:toamna mea ca presimțire


Toamna mea ca presimțire
de cortegii ruginii,
ciutura mea de iubire 
coborâtă-n veșnicii,
vin miresme de prin fân 
26 august 2019
Iliana Cătănescu
Pictura: Leonid Afremov
rătăcite-n flori smălțate,
și cu ele, dor păgân
de parfumul tău, în toate.
Curgi prin mine, flăcări ude, biciuite-n ploi arzând,
trup de lacrime zălude
în rostogoliri de gând,
mă prefac în nor spre seară, anotimpul meu deplin,
să te mângâi, iar și iară,
să te umplu de senin,
iar apoi, să te-nfășor
în vârtejul meu, de nadă,
anotimpul meu de dor,
toate frunzele să-mi cadă...
În covor să mă aștern,
fremătând sub pași grăbiți,
prin aleanuri să mă cern,
prin săruturi de iubiți.


Daniel Corbu:Intrarea în miracol

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoanăMama CASANDRA ar fi implinit astăzi 90 de ani. N-a fost să fie! Sunt 20 de ani de când această femeie blândă și înțeleaptă, desăvârșită învățătoare care m-a susținut în tot ce am făcut în favoarea binelui și frumosului, a literaturii, a plecat în satele cerului.
Vom publica un text liric, rod al pesimismului tonic pe care l-am mereu cultivat. Nu știu dacă îi va fi plăcut!

INTRAREA ÎN MIRACOL
De ce m-ai născut din carne
cînd aş fi putut repeta piatra
cînd aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?
Poate tu ai vrut să mă naşti stea
şi IATĂ-MĂ DOAR UN TRIST ADEVĂR
CARE UMBLĂ PRIN LUME
licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi.
Pentru cîntec şi moarte m-ai născut, mamă
înveşmîntat în viitorul meu de stele căzătoare
n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol
şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape.
De ce m-ai născut de carne, mamă
cînd aş fi putut repeta piatra
cînd aş fi putut fi copac sau spumă
de mare
şi suferinţa ar fi locuit departe de mine
şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plînsul.
Daniel CORBU

Ottilia Ardeleanu:Așteptare sau așteptări?!


Cu sănătatea nu te joci. Dar, sănătatea ține de ordine, igienă, bun-simț, răbdare, profesionalism. Și, indiferent de situație, de un cuvânt bun. Și chiar de un zâmbet. Care poate transforma tristețea, durerea, căderea morală în optimism. Speranță. Credință. În miracol. De obicei, sunt: forfotă, zgomot, vociferări, văicăreli, gemete, răbufniri... O atmosferă care te încarcă și cu poverile celorlalți, în concordanță cu numărul de fețe triste, de situații depășite.
Mese chirurgicale, scaune, cărucioare, dulapuri, chiar și aparate de aer condiționat depozitate pe coridoarele reci, meschine, răsunătoare, cu un ecou impardonabil, persistent încă vreun sfert de oră după ce părăsești infernul. Un medic iritat întreabă brusc, deschizând ușa cabinetului: ce-i aici?! Babilon. Îi răspund cu privirea. O doamnă ar vrea să facă ordine într-un cabinet încuiat și întreabă de o oră, pe fiecare asistentă, de la fiecare cabinet: ai tu cheile?! O toacă bătând în timpanele deja vraiște...
Copii care nu mai au stare. Se frichinesc, vorbesc vrute și nevrute, turuie întruna ba chiar intră în vorbă neîntrebați. Le răspunzi, ei găsesc motiv să povestescă. De-ale lor. Copilărește. E cumva bine, te mai scot din amorțeală, plictis și nervozitate, dar până la urmă reușesc să deranjeze. Prin pereți, chicotelile sapă ascuțit. Nervozitatea e în aer, planează deasupra tuturor…
La urma urmei, nimic nu mai e gratuit. Aproape că și cuvintele costă. Și orice ai spune ori ți se spune este contorizat undeva de către cineva. Viața costă!
Cozile sunt în continuare interminabile, programările sunt întârziate mai rău decât mersul trenurilor. Pereții, mozaicul, pătrățelele de faianță, mirosurile, fie de cabinet, fie de grup sanitar, toate-toate trădează trecerea a milioane de suflete bolnave, râncede trupuri, agonice și vechimea (și prin urmare deteriorarea) unui spațiu care aproape că nu mai are nimic din cerințele firești și care se impun unei astfel de instituții pentru viață.
E bine să nu ajungi pe aici, dar, cred că nu e om care să nu fi intrat vreodată într-un astfel de loc, poate și numai pentru a vizita o rudă, un prieten, un coleg, pe cineva din viața sa care nu a putut ocoli staționarea aici. Fie doar și pentru foarte puțină vreme!
O astfel de experiență spune mult. Și te schimbă. Dar, după cum afirma Cicero, tot ce se întâmplă după o lungă aşteptare e mai uşor de suportat!

Mioara Băluță,UN SURÂS...


un surâs

împodobind o colivie
în care nu există decât pene și semințe
unde poți să te ascunzi 
și să cânți de parcă ai fi copleșit 
de ramuri înflorite

Vasilisia Lazăr- Grădinariu, NOI

ZILELE ION BACIU, TULNICI, 22-25 AUGUST 2019 - PRILEJ DE SĂRBĂTOARE

NOI

ne aşezăm
la masa cuvintelor
şi plămădim
câte o pâine curată
o stropim cu lacrimă cerească
apoi ne împărtăşim fiecare
din bucata celuilalt
unii murim aici
alţii ne naştem dincolo
greu recunoaştem
morţii de vii
aici nu vrem aplauze
dorim doar liniştea
care înalţă cuvinte
însă dincolo
ar fi tare plictisitor
să urzim la nesfârşit
acelaşi şi mereu acelaşi poem
al tăcerii
întreaga noapte…

George Orwel.aforism


Citat George Orwell

Atila Racz:Teodor Dume și tezaurul din cuvânt



Editura Pim, Iași - 2019
Prefața, Atila Racz (scriitor,Dublin/Irlanda)
Redactor Mioara Băluță
Coperta Mioara Băluță


O lumânare aprinsă adună în tăcerea și lumina ei toate suferințele unei vieți
(teodor dume)



Teodor Dume și tezaurul din cuvânt


Poetul, Teodor Dume, vrea și reușește cu mărinimie să-i ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului, rostuiește, ne petrece inimos, ne îmbogățește starea, extazul, trăirea. De aceea repet, poetul îi ia poeziei timpul, acele capete terifiante: nașterea și în cele triste moartea. Moartea este privită ca o formă de a lăsa în urmă un loc curat, un spațiu vital pentru un nou val, o grădină în care vor veni copiii să-și primenească bucuriile, curiozitatea, drumul înspre maturitate, înspre devenirea fericită de a fi om și de a omeni.
Fixarea poetului în timp și spațiu este derizorie, poetul este cel care vrea și poate să viețuiască, să însuflețească să dea suflare poeziei, el privește poezia ca pe o fereastră prin care poți să vezi lumea.
Poezia este o fantă, un caleidoscop, în care culorile se așază în ritmuri și forme, în imagini proaspete și neașteptate, parcă venite din visele adolescentului apoi al gânditorului matur, sensibil, cuminte, trecut prin felurite experiențe.
Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.
Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor. Maturitatea scrierilor dumiene vine din adâncul ireversibil al copilăriei.
Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și-i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă.
Teodor Dume redefinește, prin scrierile sale, poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu azi să o facă. Iată că revenim la acea fereastră din care privim, care se deschide, care te împinge să privești dincolo de ea. Poetul ne stârnește, ne cheamă într-un spațiu temeinic conturat care nu demolează ci clădește, vrea să rodească, nu caută, el trăiește, nu închide, încifrează, el descifrează și dăruiește, într-o sublimă spunere rostul și rostuirea, viața, căutările din spatele umbrelor, și atâta timp cât există umbre trăiește și făptura, obiectul material care se supune existenței, viețuiește. Acceptarea morții, după un sumar al existenței, este un aspect notabil care generează, mai apoi instituie, un alt parcurs existențial al ființei scindat între realitate și aduceri aminte.
Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut, Adevărul din cuvinte, 1985. Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.
Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, nu și autorul. De aceea aplecarea mea este de a îndemna, de a aduce cititorul în lumea poetului. Iată că ferestrele se deschid în trupul unei poezii prin și în care metafizicul nu încifrează ci descifrează tainele vieții și a morții.
Poetul Teodor Dume atinge metafizicul cu aripa unui înger, ne luminează, duce gândul spre posibile deschideri, din interior spre lume, spre altceva, cu blândețe, cu unelte clasice care auresc, care îmbogățesc expresia tânără, vioaie, imagistica trecută prin filtrul filozofic, concis,
dureros; care ne aduc în lumea tainelor, a comorilor topite în spatele cuvintelor, a versului bine legat, curgător ca apa unui râu molcom dar cu vârtejuri care te absorb, te poartă în adâncuri.
Desigur că o analiză pe text, o va face cititorul, pe care-l îndemn să petreacă o vreme prin sufletul bogat al poetului și sunt sigur că drumul și semnele lăsate de poet sunt dense, aurite de o voce care îmblânzește, care te va cuprinde cu prisosință în curgerea ei, te va lua cu sine, îți va lecui rănile, vechile dureri și te va readuce la viață.
Nu uităm să amintim, cu discreția cuvenită, că Teodor Dume este un poet de excepție asupra căruia ne vom apleca, și credem în destinul fericit al cărților sale, care au văzut lumina tiparului și împlinirea prin cuvânt. Ferestre spre marginea lumii, nu este doar o carte și nici un simplu pașaport de trecere prin poezie, ci este un certificat de naștere valid a unei scriituri asumate care poartă amprenta lui Teodor Dume.

Atila Racz,
(scriitor, Dublin/Irlanda)




Ferestre spre marginea lumii


fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul și din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineață
scormonesc prin memorie
am senzația că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuținat trupul
și de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
și-mi zgâlțâie privirea
sunt înghesuit într-un colț
de întuneric și lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea își leagănă tăcută umbra
și din când în când
îmi ciugulește din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalță ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a așezat umbra și cerșește
puțină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10