Motto: “Opusul dragostei nu este ura, ci indiferența”
Poetul se întoarce acasă, noaptea târziu și nu mai aprinde lumina, pentru a nu-și deranja nevasta. Intră tiptil, direct în bucătărie. În drumul său se lovește de un scaun, care, în cădere, nu a bufnit, ci pur și simplu a scos un tunet înăbușit ca de tobă și aproape instantaneu s-a auzit un picurat. A rămas surprins o clipă, de acest zgomot ciudat. „Oare ce sticlă s-o fi spart?” s-a întrebat el. Dintr-o dată a început să miroase a oțet. Știa foarte bine că sticla cu oțet e pusă de obicei pe o poliță în colțul din dreapta al bucătăriei. Sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. I s-a părut suspect cum de a reușit să azvârle scaunul, cu pasul lui atât de ușor, tocmai la înălțimea aia de peste un metru și jumătate, unde se afla sticla cu oțet. Și după-aceea, cum de n-a auzit zgomotul scaunului revenit înapoi, pe podea? A stat câteva secunde să analizeze explicația fenomenului. Posibil ca, scaunul să mai fie acolo, sus, agățat de poliță și doar sticla cu oțet să fi coborât. Ca un poet ce era, își imagina că acest gen de întâmplări sunt perfect posibile. A mai auzit el astfel de fapte și pe la alți colegi de-ai lui de breaslă.
A mai făcut un singur pas și a constatat că a călcat pe ceva alunecos care parcă a încercat să-i sară de sub picior, dar nu a mai reușit pentru că a fost strivit. S-a aplecat ușor și a pipăit cu vârful degetelor. A simțit ceva rece și zgrunțuros. S-a cutremurat. Oare a călcat pe o broască râioasă? La gândul ăsta i s-a făcut greață și milă de biata făptură. Chiar și broasca e o ființă utilă, chiar dacă n-are ce căuta în bucătăria lui. A mai făcut un pas și o nouă broască a fost ucisă. La al treilea pas, o altă broască a reușit să-i sară din cale. S-a oprit, trebuia să se concentreze. Trebuie să prindă una încă în viață. S-a aplecat și după câteva secunde bune, a reușit să prindă una. A apucat-o eroic cu două degete și a ridicat-o din balta de oțet în care viețuia. A constatat, fără nici o dificultate, că biata vietate nu era altceva decât un castravete murat. În clipa aceea, poetul a înțeles, în sfârșit, că-n ordinea desăvârșită din bucătărie, un borcan cu castraveți a ieșit, incognito, din cămară și s-a cățărat pe scaun. Vai, câte minuni și surprize se petrec la miezul nopții! Borcanul cu castraveți ori a fost o stafie, ori rezultatul nefast al reorganizării bucătăriei.
După aceată ciudată întâmplare, poetul s-a liniștit și s-a gândit să-și facă un ceai. A reușit imediat să găsească aragazul. Era un om de succes, reușitele îl caracterizau. O lumină albastră a străbătut bucătăria și a luminat castraveții striviți, acele ființe nevinovate... În schimb, ibricul de ceai nu l-a mai găsit la locul știut. Spre norocul lui a pus mâna pe o cratiță din ale cărei torți cădeau picături mari de apă. A mai făcut un pas spre poliță și a apucat cutiuța cu ceai. Locul îi era bine cunoscut. A doua cutie din stânga. A turnat conținutul în apa de pe foc, dar, curios, apa a început să sfârâie, să bolborosească și să emită o lumină semitransparentă. A început să bâjbâie după cutia în care ținea zahărul. A găsit-o și a turnat din ea, la întâmplare, o parte din conținut. Curgea ca făina, dar avea culoarea neagră. După câteva momente, a lăsat ceaiul să se limpezească și cu nerăbdare l-a turnat într-o ceașcă. Chiar după prima înghițitură a simțit un gust dulce-picant combinat cu un amar bălos. L-a băut cu mult curaj și printre sughițuri, a constatat că, fie a fost un ceai special tibetan, fie produsul reorganizării bucătăriei.
Erau ultimele cuvinte ale poetului...
