LIVIU ANTONESE: „ÎN OSTROAVELE AZORE”
Am considerat poemul - eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului -filosof Liviu Antonese, drept unul dintre puţinele scrieri literale contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut categorial - filosofic. Întregul poem se constituie în structura sa un sublimat gnomic în formă versificată, un text monologic non-socratic, prin care se încearcă a se contracara marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii. Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa recunoscută în abordarea unicităţii, a contiguului şi a disfuncţiilor structural-ontologice în structuri estetizate-metaforice cu acele stigmate monologice și corespondenţe chiar şi în acel social devenit monocrom şi monocord, de tip lukacsian, caracteristici ale ideaticii sfârșitului de secol 20.
Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi nu întâmplător se relevă în pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic referențiat sub azurul metaforei, în ostroavele Azore, fără a se apela la teorii oculte sau la personalism și exerciții holistice: ”De la facerea lumii încoace”.., precizează filosoful...
Experienţa sa cu valenţe istoriciste şi receptarea progresului înregistrat de ştiinţe l-au incitat tot mai mult spre ținuturile azure, eudemonice şi l-au condus la deschideri vitraliu ezoterice în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean: „ Altfel decât pe insula mea/” şi la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice revelator creatoare, expuse în ancadramente hermeneutice, sensibil încifrate: ” Cu aerul închis în alveole”... În context axiologic realizează o interpretarea axială a ființării duale - în episteme - pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”..., evident într-un tonus dialectic, în frecvente formulări categoriale energetist-dinamice și antinomice logice-estetice, de tipul: materie - spirit, obiectiv-subiectiv; particular-universal; moral-imoral, teoretic-pragmatic, etc., toate, astfel expuse ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal în locație exotică... Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii și declivități orografic-ideatice la cote axial-epistemologice, corespondente ținuturilor edenice, madeirice.
Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă o relativitate a existenţialului, ciclicitatea și devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”. - Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonese permite restructurarea şi reorientarea discursului filozofic în cronosul spaţiului topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite și stabile: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau “/Era fără vârstă/”.
În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu o dinamică volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane și mecaniciste a structurilor existenţiale infinite cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean. Se conştientizează, astfel, şi se orientează subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului metafizic: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă aici transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi un ontologic galactic evolutiv cu magnitudini la dimensiunile sale igognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Și aceasta, pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică- genezică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei.”. Se receptează, în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ¬începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii scientiste de la Viena, la sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper.
Poemul relevă şi existenţa unor concepte filozofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii, a filosofului-poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa singurătății și finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”
Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonese se va aliena şi el , desigur, în texte le sale metaforice şi îşi va travesti eul metafizic, până la monismul hobebesean, într-un corpus monadic leibnizean-axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi ai anxietăţii cu variabile non - aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/ De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice, antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”, pentru a se identifica filosoful: „ Cu părul alb şi sârmos/ Şi faţa smeadă întinsă/ Ca pielea de pe tobă” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului uman în planul limitativ - spaţial şi temporal al entropismului universal, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, la Liviu Antonese, comensurabile.
În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive ale cognoscibilului, de depășire a perathosului pitagoreic și o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi, apoi, conjunse genomic, după propria schemă de replicare, a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare duală - în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonese, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale” şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/ Îmi sporeşte cu fiecare clipă”.
Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice ermetizate să investigheze primordialitatea laturilor și geometria Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic diferențial disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal, aici, găsite la poetul filosof, „În ostroavele Azore”: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/ Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-¬lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, a vectorilor dubli cu aceleaşi coordonate, dar cu dispunere în timpuri diferite, care pot asigura evidenţierea axiomatică - asimptotică a Universalului într-o telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu în poemul său, la fel de reuşit: „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă, dintr-un spaţiu întraltul, într-un cadru continuu culisabil cu valențele atemporale ale monadei armonice unice leibnizeene: ”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi”, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....
Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu.
52.
