După un timp, Nuțu a auzit voci și strigăte dinspre partea de unde a venit. S-a ghemuit, să nu fie văzut și a stat așa câteva minute bune. Îl dureau picioarele și oasele, nu mai putea să stea mult în poziția aia. Trebuia să facă ceva, s-o ia la fugă, probabil îl căutau oamenii din sat. Doamne, Dumnezeule! S-a întâmplat ceva rău cu Petrea! La câțiva metri de el era un trunchi gros de copac căzut într-o groapă. S-a ascuns după el și s-a aruncat pe burtă, cu mâinile sub cap. Dacă ar mai fi înaintat câțiva zeci de metri s-ar fi pierdut în hățiș și acolo nu l-ar fi găsit nimeni. Îi era foame și simțea că îi bolborosește ceva în stomac. Ar mai fi băut puțină apă dar nu mai putea să se întoarcă acolo, la băltoaca aia, risca să fie văzut. Și dacă l-ar găsi, ce i s-ar putea întâmpla rău? El n-a vrut să omoare pe nimeni, n-a făcut altceva decât să se apere de atacurile lui Petrea. O să le spună că el n-are nici o vină. Că Petrea a sărit primul la bătaie, iar el s-a apărat, ba chiar s-a întors cu spatele să-i încaseze loviturile. N-ar fi trebuit să-i dea să bea atât de multă țuică. El oare cât a băut? Două, trei pahare? Mai multe? Începea să-l ia durerea aia groaznică de cap, și să simtă crampe în stomac. S-a ghemuit și mai tare, nu mai putea să stea în nici o poziție, ceva bolborosea înlăuntrul lui. Muierea lui e de vină, că i-a pus de mâncare pită cu slănină, ceapă, brânză și porodăi dintr-alea mari și faine, din grădina lor. Poate din cauza lor că nu le-a spălat și le-a stropit chiar el, vara trecută, cu chiatră vânătă, și acum l-a apucat... Uhhh, crampele erau tot mai mari, și trebuia să-și dea drumul cumva, nu mai putea să se țină. Deși ar trebui să nu facă, că l-ar găsi oamenii după miros, și îi era atât de sete! Atunci și-a amintit că, cu mulți ani în urmă, când era cătană, au făcut exerciții într-o pădure, și erau multe băltoace acolo, iar lor le era uscată gura de sete. Unul dintre soldați, a vrut să bea apă dintr-o băltoacă, dar caporalul a sărit cu gura pe el și i-a zis să nu bea niciodată, „că-i apă murdară și stătută, faci crampe și-ți mere burta de la ea!”. Da, chiar așa i-a zis, și uite că și el a făcut acum ca și soldatul ăla. A început să strângă din dinți, nu se mai putea ține chiar deloc. S-a ridicat în picioare, și a luat-o la fugă, cu pași mari. Trebuia să-și dea drumul undeva unde să nu se vadă și să nu miroase. Își ținea nădragii cu o mână, iar cu cealaltă încerca parcă să împingă aerul de dinaintea lui ca să ajungă mai repede. Unde să ajungă? A început să gâfâie și să respire greu, apoi s-a oprit și i-a venit să strănute. Și-a strâns și mai tare pantalonii și a scrâșnit din dinți. Primul strănut i-a ieșit așa, prin gura închisă, iar odată cu strănutul, a simțit cum curge din el un lichid gros care i se prelinge pe picioare în jos. A scos un urlet de spaimă, și și-a dat jos nădragii deja pătați. S-a ghemuit și a început să tremure, timp în care din el continua să iasă murdăria... Dup-aia a rămas în fundul gol, murdar pe coapse, și a luat-o la fugă prin hățișul de măcieși și urzici înalte cât un stat de om. Fugea, respira greu și gemea ca și cum ar fi fost cuprins de o spaimă nemaiîntâlnită. S-a oprit, la marginea unei costișe, să-și tragă răsuflarea. Atunci a auzit o voce de bărbat care a strigat „Care eșt’ acolo, bă?” S-a aruncat pe burtă, și și-a ținut respirația. De după un pâlc de copaci au apărut doi bărbați cu securile în mână. Unul dintre ei era mai gras și mai înalt și avea o raniță pe umeri, iar celălalt era de statură medie și mai slab. Nuțu îi cunoștea, erau din satul vecin, prieteni cu pădurarul de la Ocolul Silvic. L-a auzit pe omul mai gras cum îi zicea celuilalt că a auzit un foșnet în tufișul din față și că ar trebui să meargă să vadă ce e acolo. S-a ghemuit cât de tare a putut, și a așteptat. A auzit pași undeva aproape de capul lui și și-a ținut răsuflarea. A văzut cizmele de cauciuc cu care era încâlțat omul, pășind la nici jumătate de metru de el. Asemenea spaimă nu a mai simțit niciodată, îi venea să intre cu totul în pământ și să rămână acolo, să se sufoce, să nu-l mai găsească nimeni, niciodată. A închis ochii și și-a încordat toți mușchii să-și oprească tremurul. Până când a auzit un foșnet deasupra lui, și o voce răgușită care a strigat: „Doamne nu mă lăsa! Toadere, haida repede! Îi un om aici, mă!” Atunci a deschis gura și a început să respire. A înțeles că totul s-a terminat. De acolo încolo, ce-o vrea Dumnezeu. Dinaintea ochilor au început să-i treacă tot felul de imagini. A văzut-o pe Valeria, muierea lui, când a luat-o și a fost cea mai frumoasă mireasă, apoi când s-a născut Paulina, fata cea mai mare, cum o arunca grijuliu în aer, după care o prindea cu amândouă mâinile și striga: „Tâta mareeee!” Și dup-aceea nu-și mai amintea de ce a început să-i placă tot mai mult beutura, se sfădea cu Valeria, și o auzea pe Paulina cum plângea când îi vedea că se ceartă. Apoi a apărut Mariana, fata cea mică, pe care Valeria a născut-o tare greu, iar el era tot timpul nervos și înjura, nu-i mai trebuia încă o fată, ar fi vrut un fecior care să-i semene....
Nana Valerie era prin curte, vroia să întindă haine la uscat pe sfoară, când pe poartă a intrat o vecină și a alergat într-un suflet către ea. „Ai auzât, tu Valerie? De Nuțu a tău? L-o prins!” Femeia a înlemnit, a scăpat din mână o pereche de nădragi ce trebuiau întinși pe sfoară. „Cum adică l-o prins?” a bâguit Valeria. „L-o prins, tu! Era ascuns în pădure șî tăt era căcat pe el!” Valeria a început să tremure. Simțea că urma să audă ceva rău. A căutat cu ochii un loc unde să se așeze, dar nu avea unde. A pus jos troaca cu hainele spălate și și-a împreunat degetele de la mâini a rugăciune. Doamne, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu Nuțu al ei? Ce a mai făcut iarăși? S-a îngălbenit la față, și... „Da ce-o pățât Nuțu?” a reușit dumneaei să întrebe cu jumătate de gură. „Cum adică ce-o pățât? Tu n-ai auzât? Zâc oaminii din sat că l-o junghiet pe Petrea ăla a lui Butuc, tu Valerie...” În clipa aia Valeria a simțit că se sufocă, nu mai avea aer și din gură i-a ieșit un geamăt înfundat. Paulina, care era prin casă, a auzit-o prin geamul deschis, și a alergat într-un suflet la ea. „Ce-i baiu’ tu mică? Ce s-o-ntâmplat?” Femeia era cât pe ce să se prăbușească, dar fata a sărit s-o prindă în brațe. A ținut-o strânsă câteva momente, până când au auzit gălăgie pe uliță. Un grup de oameni în frunte cu un om îmbrăcat în uniformă se apropiau de casa lor. Au intrat toții în curte și s-au adunat în jurul omului în uniformă. Paulina a adus repede un taburet din casă și l-a invitat să ia loc. Omul a refuzat să se așeze și s-a prezentat ca fiind Căpitanul Vișinel, de la Miliția din oraș, venit să ancheteze crima ce s-a petrecut seara trecută la căldarea de țuică de la ieșirea din sat. Valeria a început să plângă în hohote, cu sughițuri, iar Paulina o ținea de după umeri pe Mariana, sora cea mică și își ștergea lacrimile cu o batistă. Tovarășul căpitan, un om înalt, cu mustață și cu o privire pătrunzătoare, a așteptat câteva momente până când femeia și-a mai domolit plânsul, apoi a rugat-o să intre cu toții în casă, că trebuia să-i pună câteva întrebări. După care s-a întors către oamenii din jur, adunați grămadă, acolo, în curte și i-a poftit respectuos să plece către casele lor...
***
Paulina și-a amintit totul atât de clar, de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat ieri. Stătea în brațele lui Petrișor și continua să-i povestească, cu ochii scăldați în lacrimi. Era trecut de mult de miezul nopții, dar timpul nu mai avea nici cea mai mică însemnătate atunci când erau împreună.
.... Pe Petrea l-a găsit Dorel, ciurdarul satului, dimineața devreme, până ce nu s-a luminat de ziuă. Era căzut în noroi, chircit, cu mâinile încleștate pe mânerul cosorului pe care, poate că a vrut să-l scoată. Sub el era o baltă mare de sânge amestecat cu colb și chină. S-a târât câțiva metri de la cazan și până către drum, pesemne că ar fi vrut să o ia spre sat. Petrea avea dinții strânși și o privire plină de groază, iar în ochii lui larg deschiși se putea citi spaima. Dorel, ciurdarul i-a pus mâna la tâmplă să verifice dacă mai are puls, și a văzut că trupul căzut era deja rece. A lăsat toate lucrurile așa cum le-a găsit și a alergat într-un suflet acasă la președintele de la SMT, care, spre norocul lui, locuia nu prea departe. Gâfâia când a ajuns, și abia atunci a început să se lumineze de ziuă. Președintele dormea, iar când Dorel a început să-l strige pe nume, câinele din curte, un ditamai ciobănesc mioritic, a început să latre furios. Târziu s-a deșteptat și dumnealui, președintele și a ieșit afară, în izmene și-n maieu, să vadă cine îl deranjează atât de devreme. S-a dus la poartă să-i deschidă lui Dorel și să țină câinele, să nu sară pe bietul om. Ciurdarul, abia putând să respire, i-a povestit președintelui tot ce a văzut. L-a poftit în casă, să ia loc, să-și tragă sufletul, până ce dumnealui se schimbă de hainele în care a dormit. Între timp a apărut și muierea președintelui, într-un capot vaporos, mov, prin care i se zărea trupul plin și cărnos, iar Dorel s-a ridicat în picioare și a rămas cu gura căscată la apariția femeii. Ea a zâmbit, i-a dat bună ziua și a trecut legănându-se pe dinaintea lui, lăsând în urmă o dâră suavă de parfum. Dorel a vrut să zică și el ceva, dar nu a reușit să scoată nici un sunet. Stătea cu hainele ponosite și murdare, în mirosul lui obișnuit de grajd și se uita lung în urma femeii. Imediat după asta a apărut președintele, îmbrăcat în hainele de lucru, și au trecut în hol, unde era telefonul. „Trăbă să sunăm la Miliție acuma ni!” a zis președintele și s-a repezit la telefon. A format rapid 911 și imediat ce i-a răspuns operatoarea, s-a prezentat și a început să povestească ce s-a-ntâmplat.
Pe Nuțu l-au găsit cei doi, ascuns în hățiș, murdar, plin de scârnă și noroi, cu coatele și genunchii juliți. Mirosea de-ți muta nasul de la loc. Când oamenii s-au apropiat de el, s-a ridicat speriat dintre urzici și a luat-o la fugă, dar după câțiva pași s-a împiedicat de un ciot și a căzut pe pământul plin de frunze putrede. A încercat să se ridice, dar a simțit cum o durere ascuțită îl săgeată în laba piciorului stâng. Nu mai putea să-și pună piciorul în pământ. A scos un urlet de deznădejde și s-a lăsat să cadă. Toader, unul dintre cei doi și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. S-a aplecat cu băgare de seamă, și s-a uitat direct în ochii lui Nuțu. “Cine ești, mă omule?” „Io-s Nuțu a lui Mondrea”, s-a auzit vocea lui răgușită după câteva momente. „Am omorât un om...”
***
... L-au condamnat pentru crimă cu premeditare, a primit zece ani cu executare, dar i-au mai scăzut din pedeapsă pentru că a pledat vinovat și nu s-a opus arestării. La început a stat în infirmerie, că și-a fracturat laba piciorului, atunci, în pădure, când a fost prins. După ce s-a vindecat, a fost dus la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Aiud. De atunci lui Nuțu i s-a zis în sat, Pușcăriașu’. Mai avea cam doi ani și ar trebui să iasă. Paulina avea cincisprezece ani când s-a întâmplat toată povestea. O singură dată s-a dus Nana Valerie cu fetele, la penitenciar să-l viziteze, că era tatăl lor. Nuțu arăta schimbat, slăbit, cu cearcăne, nebărbierit și murdar. În timpul vizitei a certat-o urât pe Nana Valerie că de ce a adus și fetele, ele n-au voie să-l vadă în ce hal a ajuns, și de atunci Paulina s-a jurat că n-o să mai meargă niciodată acolo...
...Paulina s-a oprit din povestit și s-a uitat în gol. Petrișor continua s-o țină strâns în brațe ca să o încălzească. I-a plăcut atât de mult povestea fetei, încât ar fi vrut s-o audă povestind până dimineață. Era destul de târziu, dar niciunul nu vroia să plece acasă. Au mai stat îmbrățișați câteva minute, după care s-au ridicat fără chef. Petrișor trebuia să meargă la școală, cu cursa de dimineață, iar Paulina la Colectiv, la serviciu. Viața își urma cursul firesc.
(VA URMA)
