Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Se afișează postările cu eticheta OPINII. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta OPINII. Afișați toate postările

Dimitriu Gabriela: "Ferestre spre marginea lumii" și "Moartea din vis", de Teodor Dume

          Note de lectură             

Am terminat de citit ambele cărți ale poetului
Teodor Dume, încă de acum câteva zile!
Este vorba despre: ,,Ferestre spre marginea lumii” și ,,Moartea din vis”, două cărți care m-au învăluit, prin frumosul care mustește în sufletul acestui creator de calibru, determinându-mă să analizez în amănunt, dacă am dreptul și posibilitatea de a face o recenzie.
Nu am făcut niciodată o recenzie la o carte de poezii și acest aspect, este criteriul care m-a încetinit să scriu câteva rânduri, nedorind să știrbesc nimic din uimitoarele recenzii scrise de cunoscători și critici literari, la cele două volume.
Voi face o recenzie a sufletului meu și atât...
Poetul Teodor Dume, m-a surprins prin simplitatea afectivă dăruită fiecărei poezii și titlu evocat, dar și prin amplitudinea trăirilor interioare, pe care ni le oferă nouă, cititorilor, cu fiecare vers personalizat prin propriile meditații. Domnul Dume, are un stil unic de abordare a fiecărei poezii în parte, reprezentat printr-un tipar propriu de evaluare și de
constatare a propriilor sentimente, coroborate cu visurile și dorințele fiecărui om de a-și ocoli cât mai discret, clipa Morții și pașii care-l duc până la Ea.
Tuturor ne este frică de sosirea acestui moment și cu toate acestea, descoperim în poezia dumnealui, sclipirile omului împăcat cu destinul și inevitabilul.
Pentru poet, persoanele dragi plecate prea devreme într-o altă lume, decât cea unde el încă-și urmează calea vieții, reprezintă incertitudinile și propriile lui rădăcini înfipte adânc în propria conștiință, care au încercat să-l clatine odată cu pierderea mamei, sau tatălui drag. Poate acele rădăcini s-au desprins din solul trupului unde erau înfipte și pentru propria persoană...Nu știu multe lucruri despre domnul Dume...
Un om care scrie cu sufletul așezându-și  în palmele cititorului toate  trăirile.  Se poate să fi avut o întâlnire cu Dumnezeu în trecut, sau într-o altă viață.


Nu știu de ce cred asta... Sunt sigură însă că toate versurile care i s-au creionat în inimă și au fost expuse ulterior în cele două cărți, pot avea un impact enorm asupra cititorului dornic de cunoaștere, dornic de a descifra tainele Vieții și ale Morții. Bun cunoscător al sufletului și minții Omului, o persoană meditativă și cu simț filozofic,
Teodor Dume ne deschide ferestrele către marginea lumii, atunci când găsește o poartă închisă. Cu siguranță, nu se va da niciodată bătut în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al vieții, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane.
Vă felicit pentru frumosul dăruit și vă mulțumesc iarăși.
Mult succes pe mai departe! 

Veronica Pavel Lerner: Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume

Note de de lectură                     

În general, o poezie apare într-un ”moment de graţie” al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a cititorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, “contemplarea” poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a privi cuvintele dincolo de muzica sau aparenţa lor, de a descifra semnificaţia trăirii din “momentul de graţie” al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totusi să compar poezia cu pictur pentru că mie lectura poeziilor lui TD (Teodor Dume) mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este faptul că lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de “vibraţie de moment”, contemplarea universului poetic dumian poate fi, ca privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi, aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei “umbre si lacrimi” m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contemplez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea “obiecte” în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele , iar în poezia de faţă ne spune “am trăit şi trăiesc printre lucruri”.
Poezia continuă: “iar lucrurile acestea îşi cară / printre ziduri umbrele / fără de care /
nu ar fi fost privilegiul de a exista”.
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris si care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt “umbre”, astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceaste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea n-avea timp de mine, dar mă lasa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. Purta, cand o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. Am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: “dincolo de toate acestea /doar zvonurile trec / peste urmele-adâncite în rană”. Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: “ca şi cum aş fi vinovat / de tot ce s-a pierdut / între lacrimă şi durere”.
Strofa a treia este privirea poetului spre “cerul care apune”. Suntem iarăsi antrenati în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja: ...”jumătatea mea /(aflată în derivă) / încearcă o nouă trecere”. Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţiţă în două: cei care am fost şi cei care –poate- vom mai fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această “dedublare”, cu lupta între a renunţa sau nu.
În final, “infinitul” descris de poet este simbolul timpului limitat, dar si al divintitătii: “şi s-ar mai putea / ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două “jumătăţi”, cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinti şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut si eventualul.
Poezia “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.
Teodor Dume: “umbre şi lacrimi”
am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

Gheorghe Apetroae: Românul ardelean, patriot, Avram Iancu

(Notă biografică și poem, de Gheorghe APETROAE, Sibiu)

AVRAM IANCU, de naționalitate română, cetățenie austriacă și religie ortodoxă, s-a născut în anul 1824 în Munții Apuseni, la Vidra de Sus, în satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România, într-o familie de țărani de moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea, fratele lui HOREA și bunicul lui Avram IANCU. Preotul Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812) a avut șapte copii, dintre care unul dintre copii, ALISANDRU a fost tatăl viitorului erou pașoptist român, Avram IANCU. Primii ani de scoală, Avram Iancu i-a urmat la Vidra şi Câmpeni, clasele elementare la Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar cursul superior şi Facultatea de Drept la Cluj. A terminat cu eminență Facultatea de Drept, în anul 1845 și s-a pregătit în meseria de avocat, a cărei atestare a primit-o în anul 1848. A fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist care în preajma izbucnirii revoluţiei de la 1848, făcea parte din elita intelectulităţii românesti transilvanene care lupta pentru emancipare socială şi naţională. Iubirea faţă de neam şi ţară, îl fac să-şi exprime dezacordul fată de moţiunea votată la 15 martie 1848, la Budapesta, care era potrivnică poporului român majoritar din Transilvania şi care prevedea unirea forţată a acestei provincii cu Ungaria. Militant pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor s-a implicat în activitatea politică și militară în anii 1848-1849 și a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania.
A fost unul dintre initiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15 – 17 mai şi 15 – 23 septembrie 1848 și conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
A decedat la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, Hunedoara, România și a fost îngropat în cimitirul de la Țebea, potrivit dorinței sale, lângă gorunul lui Horea.
În urma uneia din manifestările culturale ale ASTREI rediviva, care a avut loc la Țebea, și la care am participat, pe locul unde tribunul Avram Iancu odihnește sub gorunul bătrân al lui Horea, străjuit de tunul libertății, într-o permanentă veghe la neam și la țară, sub impresia acestui eveniment cultural și impresionat de spiritul său patriotic, am încercat să-l imortalizez în poemul:

”DORUL DE IANCUL”
versuri, versuri, versuri,
De dor de Craiul lor,
răsar la Ţebea moţii …
Îşi leapădă calvarul
şi-l freamătă-n gorun,
să le coboare Iancul
în retrezire cerul
cu Vidra în cunună
şi Apusenii brâu …

Sfânt, magul libertăţii
şi soarele dreptăţii
se-nalţă printre astre
mai falnic, mai august …
Durerea să le-o curme,
El se revarsă-n zorii
împărtăşiţi cu Horea,
sub roata altei lumi …

Furtuni să le înfrunte,
El se-mpleteşte-n ramul
gorunului din Ţebea
cu freamătul român !
Din Mureş le cuvântă,
din Arieş le cântă
pe undele soboare
de harfe îngereşti …

Că-s ocrotiţi de Thetis,
mărturiseşte Crişul
cu malul drept în Tisa
şi malul stâng în Nistrul,
o mamă, România,
i-a botezat şi-n Jii...
La Ţebea-nalt gorunul,
le stăruie zenitul !

În templul Judecăţii,
din tronul dreptei legi
le porunceşte Iancul,
îi vredniceşte sfântul
să-şi neclintească locul, şi,
împlinindu-i gândul,
pe Apuseni, pe Alba,
va străluci Crai Nou! …

Înconjurat seraphic
pe drumul sfânt al Vidrei
îi însoţeşte Iancul în cer,
în munţi şi-n fii …
Să le aline dorul,
El le-mplineşte visul …
Se creşte-n cer gorunul
şi se preschimbă-n scuturi
cu chip de moţi, Ardealul
iubit de Dumnezeu...!

Ștefan Popa: Viața pustnicei Elisabeta


Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o familie cu 10 copii, din părinţi, Vasile şi Maria, ea fiind a cincea. Numele de botez al celorlalți frați și surori sunt: Paraschiva, Ana, Anastasia, Veronica, Marina, Mihaela, Gheorghe, Nicolae, Victor. La vârsta de zece ani, fetița Rodica găseşte un Ceaslov prin casă, citeşte din el şi este atrasă de scrierile acestuia. De mică, mergea cu cele două vaci ale casei la păscut şi citea din Ceaslov, de care nu s-a mai despărţit niciodată. A urmat cursurile Şcolii Generale de zece clase din Comuna Moldova Suliţa. Dorul de cele sfinte, de Dumnezeu nu îi dădea pace şi într-o zi a mers în pelerinaj cu două dintre surorile ei la mănăstirea Agapia. Aici a aprins-o şi mai mult dorul dumnezeirii şi, prin voia lui Dumnezeu, a hotărât să se facă călugăriţă. A simțit o chemare de la Dumnezeu, care nu-i dădea pace, zi și noapte. De fapt, Rodica la vârsta de 15 ani, chiar pe locul unde păștea vacile, pe malul pârăului Beni, ea a avut o vedenie, în care i s-a arătat Maica Domnului și i-a spus că trebuie să urmeze calea monahală. Și, într-o zi de primăvară a anului 1985, fetița Rodica, împreună cu două verișoare, Viorica și Maria, la numai 15 ani, intra pe poarta mănăstirii Pasărea, de lângă București, în calitate de pelerini și au rămas la mănăstire. Rodica a fost admisă în prima treaptă a monahismului, cu numele de rasofora Elisabeta. După numai trei ani de rasoforă, în anul 1988, Rodica Lazăr este tunsă în monahia Teodora.
În anul 2000, maica Teodora este trimisă într-o ascultare la Biserica Sfântului Mormânt, numită și Biserica Învierii și unde astăzi biserica este și Catedrala Patriarhiei Grecești de la Ierusalim. La Ierusalim, din păcate se îmbolnăvește de cancer la colon, are parte de o moarte clinică, mai multe viziuni, dar Dumnezeu face o minune cu ea și o vindecă prin credință și rugăciuni, fără a face operație. După trei ani de ascultare și slujire la Biserica Sfântului Mormânt, se întoarce în România, dar nu cu mâna goală, ci cu un mare dar duhovnicesc, este vorba de centura pe care a purtat-o Sfântul Ioan Iacob, hotărâtă de a merge în pustie. În semn de recunoaștere, de evlavie și de mângâiere, pe locul unde i s-a arătat Maica Domnului, pe malul pârâului Beni, maica Teodora a ridicat o Troiță, în cinstea Maicii Domnului. În acest scop, merge și cercetează mai mulți duhovnici iscusiți de la mănăstirile moldovenești, dar nu numai, respectiv pe Părintele Paisie Olaru, care i-a fost și primul duhovnic o perioadă de timp, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Ioanichie, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Varlaam și toți îi dau binecuvântarea de a merge în pustie. Ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie au fost: ”Du-te, viteazo, la pustie!”. Acum, mai rămânea să aleagă locul. De mică a fost atrasă de munte și era familiarizată cu liniștea muntelui, cu foșnetul pădurilor, cu sălbăticia locurilor din masivul Rarău- Giumalău. Pe vârful Giumalău, la cota 1200 m, într-o stâncă și-a săpat un bordei, ajutată fiind de fratele Ioan și de Părintele Varlaam de la Mănăstirea ”Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.
Nu după mult timp, maica Teodora și-a dat seama că nu era singura pustnică de pe Giumalău, mai erau câțiva călugări și câteva măicuțe și s-a gândit ca să facă un mic schit cu o bisericuță mică, săpat în stâncă, o clădire semi-îngropată, unde să se adune pustnicii la slujbă. Maica Teodora, fratele Ioan, fratele Constantin din Câmpulung Moldovenesc, pădurarul din acea zonă, sub conducerea Părintelui Varlaam și cu ajutorul unui grup de creștini inimoși au reușit să adune materialele necesare, să le transporte la locul cu pricina și să purceadă la construirea schitului (o bisericuță mică, un hol mic și două chilii, într-o parte și-n cealaltă parte). Lucrul cel mai greu a fost săpatul în stâncă, pentru că schitul, mai mult de jumătate din înălțime era îngropat. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, în anul 2004, schitul este finalizat, iar prima slujbă a fost oficiat de episcopul Gherasim, chiar pe 20 iulie, de praznicul Prorocului Ilie Tesviteanul. Schitul de pe vârful Giumalău aparține de Mănăstirea ”Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.
În anul 2007, maica Teodora primește schima cea mare, luând numele de schimonahia Elisabeta, aceasta presupunând o viață pusnicească mai aspră, la ”chilie”. Ea continuă viața aspră de pustnic, în rugăciune, în meditații, în contemplație, cu multe lipsuri și cu multe nevoințe trupești, până la data de 5 iunie 2014, la numai 44 de ani, când este chemată la viața veșnică. Pustnica Elisabeta avea un dor dumnezeiesc ce ardea permanent în sufletul ei și o dorință arzătoare de a se întâlni cu ”Mirele” ei, Domnul Iisus Hristos. Acest lucru, cred că a făcut ca ea să plece la ceruri așa de tânără, fără a fi bolnavă. Ea ne spunea mereu: ”Fraților, cine crede în Hristos, chiar dacă va muri, viu va fi!”. Mulțumesc lui Dumnezeu că am cunoscut un așa suflet mare, curajos și devotat credinței creștine ortodoxe autentice. Multe lucruri am învățat de la pustnica Elisabeta, m-a luminat cu multe învățături, m-a determinat să mă angajez plenar pe calea mântuirii, de aceea câteva din învățături vreau să le prind în această carte, pentru că atâta timp cât a fost în viață nu mi-a dat binecuvântare să scriu, numai după ce pleacă la Domnul. Ea era atinsă de harul dumnezeiesc, avea un farmec aparte, o dulceață duhovnicească, o căldură sufletească, o lumină în cuvinte și fapte. Prin trăirea vieții creștine ortodoxe autentice, prin sfințenia și prin blândețea ei, schimonahia Elisabeta a întors mulți oameni la credința ortodoxă și la adevăr. Pustnica Elisabeta ne spunea mereu din învățăturile Sfinților Părinți, pilde și apoftegme ale sfinților, în special din opera în patru volume a Sfântului Nicodim Aghioritul ”Everghetinosul”, una dintre cărțile de căpătâi ale monahilor, dar nu numai.
Pustnica Elisabeta a fost înmormântată în data de 6 iunie 2014, la mănăstirea ei de metanie, Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde mai are o soră de trup monahie, pe maica Nectaria (fostă Lazăr Ana).
Prin plecarea schimonahiei Elisabeta la Domnul Iisus Hristos, după 29 de ani de călugărie, am pierdut o maică, o soră, un prieten şi un sfătuitor bun în cele duhovniceşti, dar am câştigat un rugător puternic în Cer! Doamne, ajută!
Ștefan Popa

Nicolae Silade: Despre filosofi și alte întrebări fără răspuns

 Nicolae SILADE (Actualitatea literară, Nr. 110, Mai-Iunie 2021)    

Îmi place să-i ascult pe filosofi, îmi place să-i citesc, îmi place să stau de vorbă cu ei, dar cel mai mult îmi place să-mi răspundă la întrebările care mă neliniștesc.
Pentru că au ei un anume fel de a explica tot ce se întâmplă în jurul nostru și tot ce se petrece în interiorul nostru. Prin urmare, profit de oricâte ori am ocazia să-i ascult și, cum s-a întâmplat recent, cu prilejul unor discuții lungi la o masă întinsă, să-i iau la întrebări.
Pentru că au ei aerul că știu totul sau, dacă nu, în orice caz, că pot analiza totul și îți pot explica totul, astfel încât, după ce-i asculți, să poți înțelege cum stă treaba cu universul ăsta, din care și noi și ei facem parte, și să devii, prin urmare, mai înțelept.
Cum eu știu că nu știu nimic și nu mă dezic de la asta, l-am întrebat pe unul cum se face că în lumea noastră, a oamenilor, nu e niciodată o mare criză de profesori, să zicem, sau de medici, sau de programatori, sau de agricultori.
Cine reglează numărul acestora într-o societate, ca să nu fie niciodată prea mulți poeți, să zicem, să nu fie prea mulți pictori, să nu fie prea mulți muzicieni?
Sau, ca să dau un alt exemplu, într-o audiență la primar, cine-i oprește pe cetățeni să nu se ducă toți în aceeași zi și la aceeași oră?
Apoi l-am mai întrebat pe prietenul meu, filosoful, pe ce criterii și cine acordă unuia talent și altuia nu, de ce e atât de scump harul ăsta și de ce nu poate fi acordat fiecăruia?
Ei bine, prietenul meu, filosoful, mi-a răspuns la ambele întrebări. Da. La ambele întrebări mi-a răspuns cu un deget ridicat în sus.
Atunci eu, cu întrebările răspunse, mi-am pus întrebarea de ce e nevoie de atâta filosofie când poți foarte simplu să răspunzi la orice te frământă cu un deget ridicat în sus.
Și mi-am mai pus o întrebare, tot pe tema asta, cât de valabil poate fi un sistem filosofic, oricare ar fi el, în condiții de calamități naturale inevitabile.
Eu cred că el poate fi foarte simplu înlocuit nu cu un deget ridicat în sus, ci cu o simplă rugăciune, pe care, dacă ești înțelept, iar nu filosof, o spui înainte, dacă nu în fiecare dimineață, la prânz și seară, cum era obiceiul până nu demult.
În rest, o gândire pozitivă în fața tuturor lucrurilor mărunte cred că e de preferat oricăror discuții, sterile sau nu.
         Mai multe aici::https://actualitatealiterara.ro
#nicolaesilade #miniepistole #iubireanubatelausa #silade #poemeinproza #sonete #iubire100% #adouavenire #caleavictoriei #iubiredelaalaz #actualitatealiterară #premiulnobel

Valentin Valceanu: Geneza metaforei

(urmare)           

După ce am vorbit despre metafoe plasticizante ,azi vorbim de Metafore revelatorii
Sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns chiar despre faptele pe care le vizează prin relevarea chiar a unui mister.Ciobanul din Miorița numește moartea '' a lumii mireasă''iar moartea ''o nuntă''....''am avut nuntași/brazi și păltinași/preoți munții marii/ păsări lăutari/păsărele mii,/ și stele făclii''.Avalanșa de metafore constituiesc o întreagă natură. Natura întreagă devine biserică.Așa că putem spune că metaforele au caracter revelatoriu deoarece anulează înțelesul obișnuit substituite într-o nouă viziune.
Față de cele plasticizante metaforele revelatorii rezultă din modul specific uman de a exista,din existența, existenței , în orizontul misterului și al relevării.Geneza metaforei coincide cu geneza omului.
Metaforă plasticizantă: despre jocul valurilor la țărmul mării: În joc cu piatra câte-un val/ și-arată solzii de pe pântec
Metaforă revelatoare: misterul somnului tălmăcit într-o viziune: În somn sângele meu ca un val / Se trage din mine/ înapoi la părinți.
Oare metafora este anterioară istoriei? Aristotel spune că omul e animalul politic,noi putem spune că omul este animalul metaforizat.
În perioada decandent-barocă s-a întâmplat ca din motive estetice obiectul să fie supus unei tabuizări. Poeți ca Gongora,,Mallarme,etc
..L-azur triomphe,et je l'etends qui chante /Dans les cloches . Mon îme,il se fait voix pour plus...Azurul este descompus aici în imagini ,cum steaua este descompusă prin analiză spectrală într-un întreg curcubeu. Mallarme se credea înstare să descompună obiectul și să-l refacă metaforic . nu este totuși o trăire adevărată a misterului ci un mister artificial de retortă. La noi la români găsim tabuizare de-o clipă la cimilituri:"" Într-un vârf de paiu /Mănăstire de craiu'' '(Păinjenul)
(va urma)

Tănăsescu Florin: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita

 Asta îmi spun, asta îmi voi repeta: Am pus piuneze pe scaunul profesorului. Am aruncat avioane de hârtie în clasă. Am chiulit. Am avut nota scăzută la „Purtare”. Deci, despre generaţia asta, numai de bine!
Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita! Vorbesc în numele şi-n dreptul meu. Poate că unii dintre dumneavoastră aţi fost perfecţi. Poate că niciunul n-aţi avut restanţe.
Eu, da! Am fost prins fumând. Am tras cu igliţa – cine îşi mai aduce aminte? – după gagici. Aşa le ziceam atunci. Gagici, să fie clar! Am avut şi nota patru la câte-o materie. Sau mai multe. Şi fredonam: „Ai restanţă, n-ai vacanţă/Asta n-are importanţă”. Important este să-mi fie, azi, clar ceva.
Ceva care înseamnă: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
Probabil că unii dintre dumneavoastră aţi înţeles perfect Chimia. Poate că unii aţi studiat, cu râvnă, chiar Filozofia.
Sigur, eu nu! Ştiu doar că am copiat la greu. Şi am ezitări, nu certitudini: cine a fost Mendeleev? Fotbalist sau tabelul în care contabilizăm, vai, decadenţa generaţiei de azi?
Deci, îmi repet: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
Vorbesc în numele şi în dreptul meu. Nu de alta, dar poate că unii dintre dumneavoastră eraţi devreme acasă, iar prima grijă era şcoala! Poate!
Eu nu am fost aşa! Mergeam prin discoteci. Azi li se spune cluburi. Am fost şi la biserici. Îmi făceam semnul crucii şi-apoi suflam în lumânarea câte unuia.
De-aia îmi repet: Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
Iertaţi-mă, dar vă întreb: Dacă şi noi am fi avut telefoane mobile, ce-am fi făcut? Le-am fi aruncat şi am fi extras radicali, am fi căutat să aducem ceva îmbunătăţiri acceleraţiei gravitaţionale care ne trage, de la o vreme, spre nostalgii, spre trecut? Asta am fi făcut?
Da, toate au fost la vremea lor ceva adevărat.
Dar, ăsta-i mersul lumii. Asta e viaţa. Asta este generaţia care, cu bunele şi relele ei, participă la olimpiade. Vine cu medalii. Ne face mândri că suntem contemporanii ei.
Mândri că suntem contemporanii unor tineri care reuşesc să intre la teatru! Care cântă la pian pe marile scene ale lumii. Care ştiu multe!
Şi-acum, mă întreb: M-am ridicat eu, cel de-atunci, la valoarea unora, chiar multora, din generaţia de azi? Cu siguranţă, nu!
Da, am fost şi în biserici, dar am fost şi în discoteci…
„Dacă sufletul tău înţelege/ De la rock pân-la imnuri şi rugi”…
Nu-i condamna. Ai fost ca ei. Nu uita!
(Sursa: Ziarul Prahova)                                                             

Poșta redacției: Ecouri

 Dumitru Ichim

Revista EXTEMPORAL LIRIC se numără printre mult râvnitele publicații ale scriitorilor români de pretutindeni, punte de legătură și subliere a frumosului real al artei, culturii și spiritualității noastre. Mulțumesc, Teodor Dume, pentru această onoare de a mă fi selectat și publicat în acest bine gândit și realizat florilegiu.

Aurelius Belei
Iată… poezia ,,RĂGAZ” a fost selectată și publicată în Revista Extemporal Liric: nr. 9-10 mai 2021... Mulțumesc mult!
Pentru toți care doresc să intre pe paginile revistei, scrieți pe google:
,,revistaextemporalliric blogspot com”
și o puteți răsfoi...
Mulţumesc din suflet pentru încrederea acordată distinsului domn Teodor Dume: jurnalist, editor, scriitor și poet român - Director/fondator la Revista Extemporal Liric.
Mă înclin cu respect și în fața întregii echipe de redacție!
Dimitriu Gabriela
Bună seara, oameni frumoși!
Capitolul 2 din romanul la care lucrez în prezent: ,,Dincolo de marți, dincolo de suflet” ,a fost selectat și publicat în Revista Extemporal liric, nr.9-10 Mai 2021...Mulțumesc mult!
Pentru toți cei care doresc să intre pe paginile revistei, scrieți la căutarea google:
,,revistaextemporalliric blogspot com”
și o puteți răsfoi...
Mulţumesc din suflet pentru încrederea acordată ca de fiecare dată, domnului Teodor Dume: jurnalist, editor, scriitor și poet român - Director/fondator la Revista Extemporal Liric.
Mulțumesc domnului Teodor Dume și întregii echipe de redacție!

Redacția Revistei Extemporal liric vă mulțumește pentru colaborare!

mulțumiri, mulțumiri!

Florin Tănăsescu: Erai frumoasă, erai și devreme acasă! Erai ...

                                                        

Cândva, mă consideram Narcis. Şi eram ofticat pe câte unii care te lăudau, îţi făceau curte, te ridicau în slăvi. Îţi scriau misive gen „Viitor de aur, ţara noastră are”.Mă consideram frumos, dar mai aveam o răfuială cu unul care scria „Între Dumnezeu şi neamul meu”. D-aia nu m-am aruncat atunci, ca închipuitul Narcis, în prima fântână.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
„Pământul pe care îl calc, văzduhul pe care îl respir”. Erai „Nimic pentru tine, totul pentru toţi!”. Eu, fraierul de-atunci, tot amânam să m-arunc în fântână. Nu bănuiam că de fapt ciuturile vor scoate, din fântânile tale, nămol. Eram visător.Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Eu, naivul, nu ştiam ce va urma. Eu, ca orice Narcis al neamului ăsta – mândru de sine şi de tine – vedeam doar „Ameţitoare apă, ce limpede te clatini”.
Târziu am înţeles că trebuie să citesc „Biată ţară, ce limpede te duci”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Erai „la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe. Erai cât istoria noastră”. Iar eu amânam s-o iau razna pe „câmpiile asire şi întunecata mare”, fiindcă începusem să am îndoieli când auzeam despre „istoria noastră”.
Eram dus pe gânduri. Fumam! Şi mă gândeam „la nişte idealuri şi mai frumoase”. Pentru tine, pentru mine. Fiindcă…
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
Azi? Azi stau şi mă gândesc de nu cumva am trăit viaţa altcuiva într-o altă ţară. Acum, stau ca fraierul şi te aştept. Unde? Păi, habar n-am!
Doar că nu mai cred în vorbe. Şi mă-ndoiesc că „ginta nobilă latină şi-adună copiii ei”. Sunt departe de tine, departe şi tu de ei. N-au casă, n-au masă. Şi nu prea au de gând să vină nici mai devreme, nici mai târziu, acasă!
Acasă, „pe-un picior de plai, pe-o gură rai”. Acum, mi-e teamă să zic: „Te-am aşteptat te-am aşteptat…
Fiindcă tot eu îmi zic: „Tu n-ai venit, tu n-ai venit!”.
Şi ce mulţi fraieri ca mine te-au iubit! Pe tine, „Ţara mea de visuri, ţara mea de dor”.
Erai frumoasă, erai şi devreme acasă! Erai…
(sursa: Ziarul Prahova)                                

Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, şi cele vocaționale de identificare a sufletului

 https://nicolaesilade.blogspot.com/                                                                                                                                

La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului tactil alăturându-i și rolul de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. Acea tensiune subtilă sălăsluieşte în întreg sufletul și ca drept recompensă contribuie la crearea unor noi punți de legătură între trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut.

A-l poziționa pe Nicolae Silade într-un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să-l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru.

Privindu-l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu îndrăznesc să mă aşez decât lângă umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fără greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.

Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, „sub acoperire”, fiecare scriere ce poartă semnătura Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama „fan” Nicolae Silade îmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, în momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi îşi smulge bucăți din suflet pentru a ni le dărui nouă, tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.

Nicolae Silade este un pervetit irecuperabil care îşi găseşte plăcerea şi satisfacția în durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest, autorul caută să separe trupul de suflet, ca mai apoi să reconstruiască acea punte care îl va ajuta să traverseze înspre imaginarul unui întreg binecuvântar al ființei.

În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le-a aşezat pe palme şi mi le-a dăruit prin cartea sa „everest”. O carte cu un format altfel decât cele cu care ne-am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură Brumar, din Timişoara, în 2020. O contribuție aparte, la reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).

O carte „care îi face pe oameni să se bucure să se întristeze când minunile/ se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93.

Citind cartea, te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvintelor în care a găzduit deopotrivă: lumina, întunericul, fericirea, tristețea, dragostea acelui cuvânt „mama”, dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume: „în copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că înțelegem fie că nu soarele tot răsare şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi întunericul), pag.56/57.

Şi cum să nu ți se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă decât ea și mai regină (...) e altfel (...) mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei în care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste în care numără toate orele lumii / până la o nouă întâlnire cu mine şi în ora aceea îşi mută pe ascuns toate orele/ adunate şi în ora aceea trăieşte ca într- o casă nouă într-o lume nouă pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte” (elisabeta), pag. 53/54.

Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat-o citind acest text şi în care să nu îl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor de aici şi a acelora plecate, poate mult prea devreme.

Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. Carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun „preventiv” nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja până la găsirea celui mai bun confort în sufletul cititorului.

Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr-o simplă atingere a cuvintelor: mamă, lumină, întuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.

Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor îl fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va împlini trecerea prin viață.

Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi îmi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul în care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt în jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate, fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându-le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii „noii generații".

Da, atât timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea „hrană” pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar şi autorul, sub o altă formă, „eu prefer să locuiesc (...) într-o casă de 4x4 cu un frigider într-un colț şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi" (everest v), pag.16.

Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni „după chipul şi asemănarea Sa”. Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade, „începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea care este tot/ un vis" (o realitate de vis), pag.107.

Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică, dacă alții nu şi-au permis, dar îmi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.

Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul, dar având la îndemână doar opțiunea „cititor” ori „consumator” al frumosului din cuvânt, m-am limitat doar la „materia primă” pusă la dispoziție de către însuși autorul prin volumul „everest” şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile în revistele de cultură care l-au găzduit.

Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte, voi încheia cu un citat dintre coperțile „everest”- ului, care ori de câte ori îl intorci sau îl rostogoleşti, cu aceeaşi înţelepciune, găseşti „cheia” sub preşul din faţa uşii, ceea ce înseamnă încredere, recunoştință şi sinceritate: „era atât de întuneric pe pământ/ că m-am gândit să vin şi eu/ să fac lumină", pag. 87.

        Teodor DUME                                    

Florin Tănăsescu: Îmbătrânim, oameni buni! Și-o mierlim...

                                  

Azi-noapte, l-am visat pe Fănuş Neagu. Am auzit cum „Îngerul a strigat”. Nu am avut telefonul mobil la îndemână. Altfel, l-aş fi înregistrat. Deci, nu am prea multe detalii despre ce a zis. A fost doar un vis. Ca viaţa, de altfel. Până una, alta, singurul Paradis.
Nu, nu l-am înregistrat. Îmi sună în cap doar un vers al cărui destinatar era chiar el. Lui – nimănui, altcuiva – i s-a spus: „De ce atâta ură? Ce împărăţim?/ Îmbătrânim, Fănuşe! Şi murim”.
Mi-e teamă de plagiat şi parafrazez:
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
O mierlim, fiindcă aşa se zice în popor. O mierlim, că fiecare dintre noi cu-o moarte e dator. Deci, la ce bună râca, neomenia, vorba proastă, cucuta?
Cucuta… Care dintre noi este înţeleptul şi care este prostul? Care dintre noi, pe pământ, şi-a găsit până la urmă rostul? Poate, Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic!”
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Nu, nu sunt în măsură să emit judecăţi. Doar scriu pentru că, în ce mă priveşte, prefer să aud cum privighetoarea cântă. Să văd cum liliacul a-nflorit. O rugăminte am: Veniţi şi ascultaţi şi voi, veniţi să auziţi şi voi! Fireşte, dacă doriţi.
Dacă doriţi, cum şi-ar dori bolnavii din spitale care încă speră să nu vină trenul acela… Garnitura numită „Călătorie la capătul nopţii”.
„Zâmbiţi, vă rog!” Aşa ne spunea, pe vremuri, fotograful. De-ar şti el câtă filozofie încăpeau în astea trei cuvinte – „Zâmbiţi, vă rog!” – i-aş spune: „Matale erai mai înţelept decât Socrate. Mai realist decât toţii filozofii, cărturarii, înţelepţii lumii!”.
Dar, vedeţi dumneavoastră, nici fotograful nu mai este! Fiindcă…
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Zâmbiţi, nu simulaţi! Râdeţi şi vă bucuraţi! Fără măsură. Nu vă irosiţi! Zâmbiţi, nu scrâşniţi din dinţi cât timp „ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici”. Încă !
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Deci, haideţi să zâmbim! Cât trăim.

Veronica Pavel Lerner: Întâlnire în spațiul virtual cu poetul Teodor Dume

       Note de lectură                                                                              

L-am întâlnit pe Teodor Dume prin anii 2007-2008 pe site-ul "Rolit", care astăzi nu mai există. Site-ul avea secţii de poezie, proză, articole, personale, iar eu citeam şi comentam cu mare plăcere materialele postate la toate secţiile. Nu aveam dreptul să acord steluţe, eram începătoare pe acel site. M-au atras poeziile lui Teodor Dume nu numai prin sinceritatea lor, dar şi pentru că le simţeam că şi când le-aş fi gândit eu însămi, fără să le fi putut da glas. La un moment dat, administratorul site-ului a propus ca dreptul autorilor de a acorda steluţe postǎrilor valoroase şi de a lucra în administraţie să fie ales în mod "democratic", cu propuneri şi voturi ale utilizatorilor. Spre marea mea surprindere, numele meu a fost propus şi chiar votat pentru dreptul de a acorda pune steluţe la secţiile poezie şi proză, iar la articole am primit, alături de Cristina Ştefan, despre care voi vorbi în alt articol, funcţia administrativă de a valida texte. Aşa am devenit colegă de serviciu cu Teodor Dume. S-a întâmplat să ne potrivim nu numai la gusturile literare, dar şi la concepţiile de lucru. Având ambii dreptul să participăm la discuţiile din administraţie, am văzut în Teodor Dume nu numai un talentat poet, dar şi un om cu calităţi morale deosebite. După o vreme, site-ul "Rolit" a anunţat că-şi închide porţile. Deşi intrasem de puţină vreme, mi se păruse că pe oamenii de acolo îi cunoscusem dintotdeauna. Timpul trece altfel în virtual decât în realitatea concretǎ, transmiterea informaţiei fiind instantanee. În virtual, o luna echivalează cu ani, drept care închiderea site-ului m-a prins nepregătită. Tristeţea m-a copleşit, colaborarea cu colegii mă îmbogăţise şi nu bănuiam atunci că mă voi reîntâlni cu foştii colegi de la Rolit pe alte site-uri. Dupǎ o vreme însǎ, am primit un mesaj de la d-l Dume, invitându-mă să lucrez alături de el în administraţia unui alt site, "Confluenţe Lirice", condus de Relu Coţofană. Invitaţia m-a onorat şi bucurat. Am acceptat şi, între 2009 şi 2015, am lucrat cu Teodor Dume în administraţia "Confluenţelor", unde am cunoscut mulţi poeţi, despre care voi vorbi în viitor. Ulterior site-ul a devenit "Dialoguri culturale", sub o nouă conducere. Teodor Dume postase multe din poeziile lui pe site-ul Agonia (Poezii.ro), site pe care eu m-am înscris mai târziu. Cel mai bine l-am cunoscut pe Teodor Dume - ca poet şi ca om - în anii în care am lucrat împreună la "Confluenţe Lirice". Dar ce înseamnă de fapt a cunoaşte pe cineva, când nu ai dat niciodată mâna cu el? Şi totuşi, iată, o cunoaştere a cuiva, prin poezie, dar şi prin munca alături într-un spaţiu virtual, poate fi uneori mai profundă decât o colaborare în birouri alăturate! În 2013, d-l Dume m-a rugat să-i selecţionez cele mai reuşite poezii din ultimii ani de pe site-ul Agonia pentru a şi le aduna într-o carte. Volumul "Moartea unui fluture alb", (Ed. PIM, Iaşi 2015), e o culegere de poezii scrise de Teodor Dume între 2009- 2012, pe le-am împărţit în trei sec- ţiuni: "de la părinţi...", "prin Dumnezeu..." şi "spre mine", poetul plimbându-se în permanenţă prin universul său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile interioare. Cum scriam într-un comentariu apǎ- rut în volum, nu o dată am intrat în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia "lumâ- nări stinse" (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat/ în cămaşa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând un bărbat în cămaşă albă. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu sunt prezente în partea a doua a cărţii, iar în secţiunea a treia, cea mai amplă, autorul îşi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Comunicarea poetului cu cititorul e directă şi se rezumă la esenţă. Talentul de a comprima ideile în numai câteva cuvinte e vizibil şi în aforismele pe care poetul le-a adunat în volumul "Vitralii", în curs de apariţie la Ed. PIM Iaşi, 2016. Titlul unor poezii spune deja multe ("moartea, o execuţie lentă"), iar metaforele sunt vizuale: în dimineaţa asta o să las lumea/ să se caţere pe mine ca iederă pe ziduri ("poate doar astăzi"), sau ne naştem în fiecare zi/ cu teamǎ ca atunc / când aşezăm flori parfumate/ sub icoane care plâng... ("sensuri"). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori simple rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăseşte în propriile trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Eu m-am recunoscut în ele într-atâta, încât, uneori, am simţit nevoia să le traduc în franceză, ştiind că, în poezie, o traducere nu e doar un transfer de cuvinte dintr-o limbă în alta, ci o retrăire poetică a traducătorului prin textul autorului. Traducerile poeziilor "azil intr-o cicatrice" (asile dans une blessure) şi "tǎcere, se moare" (silence, on meurt) sunt pe site-ul "Dialoguri Culturale". Volumul "Azil într-o cicatrice" (Ed. PIM Iaşi, 2015) conţine poezii scrise în aceeaşi manieră dumianǎ, plinǎ de esenţă şi simboluri. O dovedeşte din plin poezia "timpuri" cu care se încheie volumul: când trec strada/ îmi adun toate gândurile/ sub aceeaşi urmă/ nu mă sperie zgomotul paşilor/ de pe asfalt şi nici/ intimidarea luminii// între cele două timpuri sunt eu. Deşi trăiesc în altă ţară şi pe un alt continent, spaţiul virtual mi-a înlesnit întâlnirea culturalǎ şi a deschis poarta prin care vor ajunge la mine toate cuvintele încă nespuse de poetul, colegul şi prietenul Teodor Dume.
*Veronica Pavel Lerner
(scriitor, Canada)
Revista Vatra Veche,nr.3, martie/2016

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?

  cronică     Teodor Dume:

Gheorghe Grigurcu,  decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?  

GHEORGHE GRIGURCU, LA 85 DE ANI! DIN "URBEA" DE PE CRIŞ , Teodor Dume, vă spune: LA MULŢI ANI, MAESTRE!  
 

A cartografia, în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.
Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întâmplare.
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”

Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onest pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca fiind unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, proprie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Gheorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”

Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” 
(Alex. Ștefănescu).”

Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel, și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului. Da, este o constatare semnată,Teodor Dume!.

Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor domniei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.

Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu,născut în aprilie 16, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie)

Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu și la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor.
..(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.

*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare

*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul

se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.


(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (confesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent. Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!. Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei interioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.

Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect, atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și fericii semenii.

Teodor Dume, membru U.S.E  
 

Ștefan Popa: Mihai Viteazul - un simbol al Națiunii Române

.     istorie, istorie, istorie, istorie                                                                                                                           

Puțini români știu că marele nostru erou național - Mihai Viteazul – este născut în ziua de 15 ianuarie 1558 la Târgul de Floci. În calitate de mare strateg militar, Mihai Viteazul, prin inteligență, eroism, vitejie și determinare, a pus capăt epocii de glorie a Imperiului Otoman în acest capăt de lume. A fost Campionul Creștinătății, a fost sabia și scutul lui Hristos de la Dunăre, iar Unirea celor trei Principate a fost viziunea lui asupra Marii Uniri, care avea să se producă peste secole.
Personalitate marcanta a secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a ramas neclintit in constiinta si istoria poporului roman. Mihai a intrat pe tron intr-o vreme cand Tara Romaneasca avea mare nevoie de un om hotarat, priceput, ager la minte, insufletit pentru lucruri mari, viteaz si neintrecut in razboi, abil diplomat. El era “cel ales”, “trimisul” si “unsul” lui Dumnezeu pentru neamul romanesc in acele vremuri de grele incercari. Avea o credinta puternica si mare evlavie la Dumnezeu, din mila caruia se socotea “domn a toata Tara Romaneasca si al Ardealului si al Tarii Moldovei”. A fost singurul conducator militar care stia Psaltirea pe de rost. (Si astazi, Romania trece prin incercari mari si ar avea nevoie de un astfel de român, patriot şi erou, dar probabil că nu s-a nascut inca).
La 11.10.1593, Mihai Viteazul intra in Bucuresti si ocupa tronul Tarii Romanesti, al carei Domn a fost numit de catre Poarta Otomana. Cu un an înainte de a pleca la Domnul, la 8 iulie 1600, domnitorul Mihai Viteazul întemeiază Mitropolia românească în Transilvania.
Marele voievod Mihai Viteazul a fost ucis mișelește la 09.08.1601 pe Câmpia Turzii, de către mercenarii generalului austriac George Basta. Domnitorul Mihai Viteazul a fost primul unificator al Țărilor Române. Din respect și înaltă cinstire pentru domnitor, regretatul mitropolit Bartolomeu Anania a ridicat o mănăstire de maici pe acest loc. De asemenea, se cunosc şi nenumăratele demersuri ale mitropolitului Bartolomeu de a-l canoniza sfânt pe domnul curajului, demnităţii şi credinţei nestrămutate în ortodoxia neamului românesc – Mihai Viteazul.
Conducător de geniu, ilustru strateg, strălucit diplomat şi om plăcut lui Dumnezeu (ctitor de lăcaşuri sfinte), Mihai Viteazul face parte din galeria celor mai mari principii ai secolului al XVI-lea. Prin moartea sa eroică şi martirică, el a intrat în eternitate şi în conştiinţa românilor ca un erou civilizator, ca un simbol al acţiunii, al libertăţii, al unităţii şi fiinţei naţionale româneşti.
Calitatea de bun creştin a lui Mihai Viteazul a fost pusă în evidenţă prin viaţa sa pilduitoare, prin legăturile strânse cu marii duhovnici şi ierarhi ai vremii domniei sale, dar şi prin dorinţa de a apăra credinţa creştină ortodoxă prin participarea la Liga sfântă.
În veci, să fii slăvit, erou al neamului românesc!
Comandor (r) Ştefan Popa

Aurelius Belei:***


        Taina Sfântului Botez este poarta de intrare în Biserică și în Împărăția Cerurilor. Știm aceasta din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu unul din învățații Legii vechi, și anume cu Nicodim, care era un om înțelept și duhovnicesc. Iisus îi spune acestuia că “de nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). La întrebarea lui Nicodim: cum va putea un om în vârstă să se nască din nou?, Mântuitorul îi răspunde: 'De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția cerurilor' (In. 3, 5).
        Sărbătoarea Botezului Domnului, numită și Teofania, este una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății. Ea are o semnificație deosebită pentru viața creștină, deoarece nimeni nu poate deveni creștin fără Botez.
'În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” Și răspunzând, Iisus a zis către el: “Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” Atunci L-a lăsat. Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată, un glas din ceruri care a zis: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” (Matei 3, 13-17)

Ion Cojocaru: Nașterea Mântuitorului!

 .

Diferența de date derivă, după cum se știe, din cauza adoptării a două calendare diferite: Orientul creștin a păstrat, în mare măsură, utilizarea calendarului iulian - de la numele lui Iulius Cezar care l-a promulgat în anul 46 î.Hr.,calendar, care a fost înlocuit în 1582 de papa Grigore al XIII-lea cu un calendar nou,numit gregorian, mai precis din punct de vedere astronomic.
La 4 octombrie 1582, oamenii au trăit o adevărată călătorie în viitor peste noapte. Zilele cuprinse între 5 și 14 octombrie au fost anulate din calendar și s-au trezit a doua zi dimineața tot cu data de 15 a aceleiași luni.
Adoptarea acestui calendar a fost o sursă de dispute nesfârșite de-a lungul secolelor în lumea ortodoxă,care continuă și azi.În 1923, a avut loc și un congres pan-ortodox pe această temă, dar care nu a produs o alegere univocă. Astăzi, pentru data Paștelui toate Bisericile folosesc calendarul iulian - cu excepția Bisericii Finlandei, care urmează cel gregorian - în timp ce pentru toate alte sărbători, unele biserici, în special cele din limbile greacă și română(afară de românii,care țin pe stil vechi), folosesc calendarul "gregorian".
În Italia azi se sărbătorește Epifania,pe când în părțile noastre - Boboteaza.
Termenul de Bobotează derivă din grecescul ἐπιφάνεια, epipháneia, care înseamnă „manifestare”, „apariție”, „venire”, „prezență divină”. Semnificația de ἐπιφάνια, epifania, atestată în Sfântul Ioan Gură de Aur, ne spune de „Nașterea Domnului Hristos”.
Acesta este argumentul de bază,că Nașterea lui Iisus a avut loc pe 6/7 Ianuarie,adică când noi sărbătorim Crăciunul.
Vaticanul și Ministerul de interne din Italia recunoaște această sărbătoare.
Potrivit comunicării Ministerului de Interne, Crăciunul ortodox se sărbătorește mâine, iar Boboteaza ortodoxă se sărbătorește pe 19 ianuarie.
Important însă este să sărbătorim nașterea lui Iisus Hristos și să-l avem în suflet.Căci acuma avem biserici la fiecare pas,dar credința nu-i aceea care a fost cândva...Sărbători fericite la toată
lumea.Sănătate și răbdare.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10