..dar să nu speriem turiștii cu ''meditațiile noastre transoceanice'' ! Tot în districtul Northumberland Shore, la răsărit de Antigonish, venind pe autotostrada 104, ieși pe exit 35, Taylor Rd. și ajungi la satul acadian Pomquet care face parte din Parcul Provincial. Pentru cei cu Master Card și VISA ale căror ''plasticitate'' nu s- au scorojit de ''overdraft'' pot merge pe insula Sheep Island și închiria o cabană de 4 stele prin minunatele păduri cu cărări pe sub bolțile de catedrală ale foioaselor, admirând vitraliile Atlanticului. Cabana, de obicei, are două dormitoare și camera de oaspeți cu canapele, bucătărie, frigider, baie, TV și chiar, pe lângă Gideon Bible, ceva cărți sau informații turistica pentru timpul când plouă, sau vremea nu e în superlativul ei.. Dacă ești ca tribul Ichim, cu șase copii, cu soții și odraslele lor poți cere extra paturi pentru acomodare.
De la cabană poți să te plimbi, sau să alergi ( ca să mai subțiezi din șunculițele cu care te-ai trezit că ți-au venit înainte de Crăciun!) până la. țărmul apei, respirând aerul sărat mirosind a algă și rășină de brad.
Eu cu Matei ne-am dus direct după GPS la plaja de la Pomquet Beach. Foarte bine amenajată.În timpul verii, iulie și august, în satul acadian Pomquet au loc diferite festivaluri. Pentru a ajunge la plajă, problema parkingului nu e o problemă, există camere unde te poți schimba, și un podecior de scânduri care te duce până pe plajă. De asemenea, facilități pentru handicapați de la WC-uri speciale până la ajunsul pe plaja. Plaja are cam 3 km și e prevăzută cu persoane competente de supraveghere salvamarină. Ne-am fi așteptat să fie aglomerată cum sunt plajele în Europa. Poate, fiecare cu gusturile lui, pentru noi a fost cea mai relaxantă plajă. Mai ales apa era așa de caldă că nu știai ce să alegi - să înoți și să te joci cu valurile, sau să te odihnești în nisip, sau să te retragi la umbră de unde pe sub pini începea ''trail'' -ul pentru cei care ''nu se pot ostoi'' , cum glumea cineva despre jogging.
Oceanul are multe feluri de a se manifesta: vijelios, melancolic, visător, mofturos, etc. depinde cum te afli tu, sau cum se află el. Cel de la Pomquet părea moleșit de căldură, domesticit pentru turiști, cu copii care i se urca în spate cu animăluțele lor de cauciuc, domol ca un bunic, nici măcar valurile nu și le-a lăsat să crească prea mult, un fel de cârlionți fluizi și cu un breton de nisip, cosmeticizat cu câte o scoică ici și colo.
Dar există celălalt ocean, fratele cerului, oceanul adâncurilor de viață cu palmieri de corali subacvatici și jungle pe care numai Dumnezeu le știe, cu livezi prin care se plimbă constelațiile de pești multicolori, pești clopote, pești jucării, pești care glumesc cu ochiul pe spate, pești curcubeie, pești ca zorelele, ca floarea soarelui din adânc, meduze îndantelate în foițe transparente de bucurie, iar pe de altă parte elefanții și rinocerii adâncului, ca să nu mai vorbim despre delfini - școlarii prea iubiți de ocean pentru înțelepciunea și inima lor mereu jucăușă pentru că delfinii, știu taina oceanului și nu îmbătrânesc niciodată.
Aici e atât de ușor să intri în poveste, deschizând ușița ruginită de amurg și înaitea lucrurilor rostești magicul: A fost odată ca niciodată... și totul începe să se deruleze sub alte dimensiuni ale visării.
Prietenia mea cu marea începe de pe vremea amintirilor împrumutate din Cartea Galileii în care era vorba despre niște pescari la fel ca și ăștia din Nova Scoția.
În fața oceanului turistul se gândește la McDonald, dar pelerinul care a străbătut vămile văzduhului interior vine ca la înțeleptul care cunoaște începuturile lumii. ''Vikingii ziceau despre tine că ești atât de mare că merrgi până la capătul lumii și de acolo te uiți pe tărâmul celălalt al lumilor de dincolo!'' Oceanul tace, se face noapte după literă și privești miriadele și miriadele de constelații... Cât de mare e soarele pentru noi! Cu hățurile lui de lumină ține în ham noaptea, moartea am zice noi, dar după apusul lui lasă libere să meagă la păscut adevăratele lumii, singurele care cunosc Iarba Crucii a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte. Și știind că tot ce nu ''există'' există dincolo de noapte, dincolo de moarte, oceanul își arată smerenia și se lasă comparat de pe Planeta Albastră a lui cu Podul Înstelat al cerului.
Într-o noapte, Matei s-a culcat în cabană, și eu am ieșit să stau de vorbă cu oceanul pe care puțini l-au cunoscut. Plaja era goală.De fapt, locul acela de țărm nici nu era pentru oameni pentru că oceanul era acasă la el, în ograda lui, el și cu stelele de deasupra lui.
Toată viața mi-am bătut mintea la rezolvarea unui roman în care omul să poată să se strecoare pe sub timp dincolo în grădina tinereții fără de bătrânețe. Data trecută mi-a spus ceva similar cu metanoia, dar și mai adânc. Prin metanoia poți ajunge la Porțile Grădinii. Cu gândul, cu noia, cu mintea poți ajunge chiar la această poartă. Și se auzea oceanul descriind-o: ''Temeliile zidului cetății sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia temelie este de iaspis; a doua de safir, a treia de calcedoniu,va patra de smarald, a cincea de sardoniu, a șasea de sardiu, a șaptea de hrisolit, a opta de beril,ba noua de topaz,a zecea de hrisopraz, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. Și cele douăsprezece porți sunt douăsprezece mărgăritare, fiecare din porți este dintr-un mărgpăritar. Și piața cetății este de aur curat, ca de sticlă străpvezie.'' ( Revelation XX, 19-22)
Într-o altă noapte am stat mult de vorbă despre eterna tinerețe. ''Vezi, tu, mi-a zis oceanul, pentru aceasta ai nevoie de schimbarea numelui. Noia nu e totul la om. La om e inima, sălașul de taină al numelui. Prin asta omul este mai mare decât oceanele și galaxiile cerului. El este stăpân pe numele lui, pe când eu nu. Toți mă numesc cum vor, dar pe tine numai tu te poți numi. Omul este în nume și nu numele în om. Omul răsuflă prin nume, dar numele lui nu este suflarea, ci sufletul întru care este fântâna tinereții și viața fără de moarte.
Ca să ajungi acolo trebuie să-ți speli numele. Vezi, toată viața omul se strânge pe sine în nume. Noia îl sfătuiește ce să strângă, dar omul nu ascultă și strânge lucruri ieftine și stricăcioase, pentru că mintea nu poate sălășlui nici numele omului, nici numele lui Dumnezeu. Ai văzut ce porți strălucitoare are numele? Ele trebuie curățate prin metanoia, dar nu e de ajuns. Omul rămâne tot în istoria sortită muritorului, dar ca să ajungă dincolo, la eterna tinerețe fără de bătrânețe și viața fără de moarte el trebuie să ai nume nou, golit de tot ce e vechi, nume golit de spațiu și de timp, nume așa cum a fost înnominat prin apă și prin aripa luminii fără de soare și fără de lună.''
În noaptea aceea am văzut un ocean cum nu cred că a fost ascultat de vreun muritor. Pentru că nu era plajă de nisip moale în ograda oceanului, ci locul de taină al singurăților lui baptismale. ''Oceanule, i-am zis, suntem numai noi acum. Am încercat să mă urc pe treptele helixului meu până în cețurile de sus ale norilor, apoi am coborât până în negura unde mi se pare că mă încarc de amintirile altui om. Treptele acelea par cele prin care urci în clopotnița Mănăstirii Neamțu. Primisem dreptul să trag clopotul cel mare pe care nu putea să-l tragă un om , ci trebuiau să fie doi - unul cobora cu funia, celălalt se urca, și așa mereu. Care dintre ei eram eu cel adevărat? Mie mi se pare că am mai trăit cândva și celălalt poartă numele adevărat al meu.'' Și mi-a vorbit despre suflete-gemene, suflete-strugure, e ceva pe care nici el nu știa prea bine cum să le dumirească pentru că nici el nu putea privi dincolo, dar una și știa cu siguranță că în nume e toată puterea lui Dumnezeu, iar numele este în adâncul inimii. Până când nu ți-ai schimbat numele nu poți vedea dincolo de timp, pentru că numai prin numele restabilit la nivelul simplității de apă poate vedea pe Dumnezeu.'' L-am rugat să-mi spună cuvântul-parolă, numele meu adevărat, cu care să descui Grădina veșnicei tinereți. Doamne ce spectacol negrăit de a putea fi redat. Cât era de mare oceanul a început să arunce pe pământ, pe o distanță de câțiva km mii și sute de mii de pietre lustruite, mari de la cât un ou de pasăre zburăroare, la mărimea de pâine rotundă, mii și zeci de mii. Răsufla adânc și în liniște le citea pe fiecare. ''Nu este scris'', zicea și apoi și le retrăgea înapoi. Era un zăngănit straniu să auzi cum își retrăgea pietrele citite și fără de nume înscris, pietre pe care nici măcar nu putea să deslușească vreo heroglifă. După o tăcere măcinată de zdrăngănitul cosmic al pietrelor, arunca din nou din adâncurile și mai multe pietre pe pământul ce rămăsese curat ca în palmă. Mă miram cu câtă grijă și cu câtă disciplină își retrăgea pietrele fără a lăsa măcar una din milioanele de pietre aruncate cu atâta ciudă.
''Ce-ai visat, mă întreabă Matei, de tot strigai: Am găsit piatra! Am găsit...?''
De la cabană poți să te plimbi, sau să alergi ( ca să mai subțiezi din șunculițele cu care te-ai trezit că ți-au venit înainte de Crăciun!) până la. țărmul apei, respirând aerul sărat mirosind a algă și rășină de brad.
Eu cu Matei ne-am dus direct după GPS la plaja de la Pomquet Beach. Foarte bine amenajată.În timpul verii, iulie și august, în satul acadian Pomquet au loc diferite festivaluri. Pentru a ajunge la plajă, problema parkingului nu e o problemă, există camere unde te poți schimba, și un podecior de scânduri care te duce până pe plajă. De asemenea, facilități pentru handicapați de la WC-uri speciale până la ajunsul pe plaja. Plaja are cam 3 km și e prevăzută cu persoane competente de supraveghere salvamarină. Ne-am fi așteptat să fie aglomerată cum sunt plajele în Europa. Poate, fiecare cu gusturile lui, pentru noi a fost cea mai relaxantă plajă. Mai ales apa era așa de caldă că nu știai ce să alegi - să înoți și să te joci cu valurile, sau să te odihnești în nisip, sau să te retragi la umbră de unde pe sub pini începea ''trail'' -ul pentru cei care ''nu se pot ostoi'' , cum glumea cineva despre jogging.
Oceanul are multe feluri de a se manifesta: vijelios, melancolic, visător, mofturos, etc. depinde cum te afli tu, sau cum se află el. Cel de la Pomquet părea moleșit de căldură, domesticit pentru turiști, cu copii care i se urca în spate cu animăluțele lor de cauciuc, domol ca un bunic, nici măcar valurile nu și le-a lăsat să crească prea mult, un fel de cârlionți fluizi și cu un breton de nisip, cosmeticizat cu câte o scoică ici și colo.
Dar există celălalt ocean, fratele cerului, oceanul adâncurilor de viață cu palmieri de corali subacvatici și jungle pe care numai Dumnezeu le știe, cu livezi prin care se plimbă constelațiile de pești multicolori, pești clopote, pești jucării, pești care glumesc cu ochiul pe spate, pești curcubeie, pești ca zorelele, ca floarea soarelui din adânc, meduze îndantelate în foițe transparente de bucurie, iar pe de altă parte elefanții și rinocerii adâncului, ca să nu mai vorbim despre delfini - școlarii prea iubiți de ocean pentru înțelepciunea și inima lor mereu jucăușă pentru că delfinii, știu taina oceanului și nu îmbătrânesc niciodată.
Aici e atât de ușor să intri în poveste, deschizând ușița ruginită de amurg și înaitea lucrurilor rostești magicul: A fost odată ca niciodată... și totul începe să se deruleze sub alte dimensiuni ale visării.
Prietenia mea cu marea începe de pe vremea amintirilor împrumutate din Cartea Galileii în care era vorba despre niște pescari la fel ca și ăștia din Nova Scoția.
În fața oceanului turistul se gândește la McDonald, dar pelerinul care a străbătut vămile văzduhului interior vine ca la înțeleptul care cunoaște începuturile lumii. ''Vikingii ziceau despre tine că ești atât de mare că merrgi până la capătul lumii și de acolo te uiți pe tărâmul celălalt al lumilor de dincolo!'' Oceanul tace, se face noapte după literă și privești miriadele și miriadele de constelații... Cât de mare e soarele pentru noi! Cu hățurile lui de lumină ține în ham noaptea, moartea am zice noi, dar după apusul lui lasă libere să meagă la păscut adevăratele lumii, singurele care cunosc Iarba Crucii a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte. Și știind că tot ce nu ''există'' există dincolo de noapte, dincolo de moarte, oceanul își arată smerenia și se lasă comparat de pe Planeta Albastră a lui cu Podul Înstelat al cerului.
Într-o noapte, Matei s-a culcat în cabană, și eu am ieșit să stau de vorbă cu oceanul pe care puțini l-au cunoscut. Plaja era goală.De fapt, locul acela de țărm nici nu era pentru oameni pentru că oceanul era acasă la el, în ograda lui, el și cu stelele de deasupra lui.
Toată viața mi-am bătut mintea la rezolvarea unui roman în care omul să poată să se strecoare pe sub timp dincolo în grădina tinereții fără de bătrânețe. Data trecută mi-a spus ceva similar cu metanoia, dar și mai adânc. Prin metanoia poți ajunge la Porțile Grădinii. Cu gândul, cu noia, cu mintea poți ajunge chiar la această poartă. Și se auzea oceanul descriind-o: ''Temeliile zidului cetății sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia temelie este de iaspis; a doua de safir, a treia de calcedoniu,va patra de smarald, a cincea de sardoniu, a șasea de sardiu, a șaptea de hrisolit, a opta de beril,ba noua de topaz,a zecea de hrisopraz, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. Și cele douăsprezece porți sunt douăsprezece mărgăritare, fiecare din porți este dintr-un mărgpăritar. Și piața cetății este de aur curat, ca de sticlă străpvezie.'' ( Revelation XX, 19-22)
Într-o altă noapte am stat mult de vorbă despre eterna tinerețe. ''Vezi, tu, mi-a zis oceanul, pentru aceasta ai nevoie de schimbarea numelui. Noia nu e totul la om. La om e inima, sălașul de taină al numelui. Prin asta omul este mai mare decât oceanele și galaxiile cerului. El este stăpân pe numele lui, pe când eu nu. Toți mă numesc cum vor, dar pe tine numai tu te poți numi. Omul este în nume și nu numele în om. Omul răsuflă prin nume, dar numele lui nu este suflarea, ci sufletul întru care este fântâna tinereții și viața fără de moarte.
Ca să ajungi acolo trebuie să-ți speli numele. Vezi, toată viața omul se strânge pe sine în nume. Noia îl sfătuiește ce să strângă, dar omul nu ascultă și strânge lucruri ieftine și stricăcioase, pentru că mintea nu poate sălășlui nici numele omului, nici numele lui Dumnezeu. Ai văzut ce porți strălucitoare are numele? Ele trebuie curățate prin metanoia, dar nu e de ajuns. Omul rămâne tot în istoria sortită muritorului, dar ca să ajungă dincolo, la eterna tinerețe fără de bătrânețe și viața fără de moarte el trebuie să ai nume nou, golit de tot ce e vechi, nume golit de spațiu și de timp, nume așa cum a fost înnominat prin apă și prin aripa luminii fără de soare și fără de lună.''
În noaptea aceea am văzut un ocean cum nu cred că a fost ascultat de vreun muritor. Pentru că nu era plajă de nisip moale în ograda oceanului, ci locul de taină al singurăților lui baptismale. ''Oceanule, i-am zis, suntem numai noi acum. Am încercat să mă urc pe treptele helixului meu până în cețurile de sus ale norilor, apoi am coborât până în negura unde mi se pare că mă încarc de amintirile altui om. Treptele acelea par cele prin care urci în clopotnița Mănăstirii Neamțu. Primisem dreptul să trag clopotul cel mare pe care nu putea să-l tragă un om , ci trebuiau să fie doi - unul cobora cu funia, celălalt se urca, și așa mereu. Care dintre ei eram eu cel adevărat? Mie mi se pare că am mai trăit cândva și celălalt poartă numele adevărat al meu.'' Și mi-a vorbit despre suflete-gemene, suflete-strugure, e ceva pe care nici el nu știa prea bine cum să le dumirească pentru că nici el nu putea privi dincolo, dar una și știa cu siguranță că în nume e toată puterea lui Dumnezeu, iar numele este în adâncul inimii. Până când nu ți-ai schimbat numele nu poți vedea dincolo de timp, pentru că numai prin numele restabilit la nivelul simplității de apă poate vedea pe Dumnezeu.'' L-am rugat să-mi spună cuvântul-parolă, numele meu adevărat, cu care să descui Grădina veșnicei tinereți. Doamne ce spectacol negrăit de a putea fi redat. Cât era de mare oceanul a început să arunce pe pământ, pe o distanță de câțiva km mii și sute de mii de pietre lustruite, mari de la cât un ou de pasăre zburăroare, la mărimea de pâine rotundă, mii și zeci de mii. Răsufla adânc și în liniște le citea pe fiecare. ''Nu este scris'', zicea și apoi și le retrăgea înapoi. Era un zăngănit straniu să auzi cum își retrăgea pietrele citite și fără de nume înscris, pietre pe care nici măcar nu putea să deslușească vreo heroglifă. După o tăcere măcinată de zdrăngănitul cosmic al pietrelor, arunca din nou din adâncurile și mai multe pietre pe pământul ce rămăsese curat ca în palmă. Mă miram cu câtă grijă și cu câtă disciplină își retrăgea pietrele fără a lăsa măcar una din milioanele de pietre aruncate cu atâta ciudă.
''Ce-ai visat, mă întreabă Matei, de tot strigai: Am găsit piatra! Am găsit...?''
