Tanchistul Niculae Ivan a ieşit din realitatea în care se afla şi a intrat într-o altă realitate, spunea el, printr-o gaură de pământ. A intrat cu tancul său cu tot. Toate acestea se petreceau în timpul războiului. Şi mai afirma acest Niculae că odată ajuns în cealaltă realitate, toate erau cu susul în jos. El pătrunsese, după cum observase, într-o realitate răstrunată. Se afla pe un câmp arat ca la carte. Undeva în dreapta, cam înghesuită, se zărea o pădure de mesteceni, iar faptul că, parcă aceştia nu se mai sfârşeau, îl ameşise. În faţa lui, foarte departe, de abia se vedea un sat. Imediat lângă el, pe acelaşi câmp, erau nişte oameni care semănau ceva. Cerul părea copt ca miezul unei cireşe. Şi după arşiţa vie, îşi dădu seama că aici era vară, nu toamnă ca în realitatea pe care o părăsise de curând. Tot în depărtare, se zăreau împrăştiate niște furnale uriaşe din care ieşeau nişte balauri fumurii care mergeau spre cer în zigzag. Însă toate acestea erau cu susul în jos. Niculae ieşise din tanc şi sta lângă, privind în jur din ce în ce mai nedumerit. Îl copleşea o ameţeală teribilă şi îşi avea mânecile de la uniformă umede de tot, de la cât şi-a şters de pe frunte sudoarea care curgea pe el de zici că ar fi stat în dreptul unui duş. Era îmbrăcat cam gros, iar afară erau temperaturi ridicate, foarte ridicate. Se pomenise în toiul unei arşiţe în toată regula. Aerul sfârâia încins ca o plită. Pământul ardea de parcă ar fi fost tot din cărbune. Simţea asta prin bocancii cam uzaţi, cu talpă groasă, dar prin care pătrundea până la el fierbinţeala pământului.
Niculae fusese în ziua aceea de serviciu. Adică, în realitatea cealaltă. Intrase, de dimineaţă. Absolvise o şcoală militară şi se specializase în mânarea tancurilor, cum tot lui îi plăcea adesea să spună. Era în timpul războiului. Garnizoana unde se afla el, era departe de front. Era o garnizoană mică, situată lângă Ocna, pe dealurile dinspre Sibiu. Cei câţiva soldaţi, detaşaţi aici de la Sibiu, dintr-un motiv sau altul, nu fuseseră trimişi pe front. Trebuia să rămână cineva şi acasă. Duşmanul se putea apropia oricând. În orice clipă. De aceea, în ţară, în astfel de zone mai apărate de urgia frontului, se mai găseau garnizoane care erau formate doar dintr-o mână de soldaţi. Niculae avea datoria să se ocupe de buna funcţionare a tancului. Exista doar unul singur. Din când în când, îşi mai băga nasul şi atunci când se mai defecta vreo armă. Era omul bun la toate, cum s-ar zice.
Şi acuma, iată, dispăruse. Ce or să spună camarazii lui! Că e un neserios, că precis, s-a îmbătat şi nu se prezentase la muncă. Deşi, în acea zi, el ajunsese primul.Cei din tura de noapte plecaseră înainte de sosirea lui. Mai era un tanchist, unul Fanea, de la Sibiu, cu care făcea cu schimbul. Unul noaptea, altul ziua. Nimeni nu mai era prin preajmă. Ajunsese, se schimbase în hainele milităreşti într-o baracă şi ştia, încă de ieri, că urma să patruleze. Nu pe jos, ci cu tancul. Prea stătea locului şi deh, o maşină mai trebuie scoasă, plimbată, mişcată, că de nu, rujineşte motoriul. Ăsta era deci, ordinul. Patrularea cu tancul prin împrejurimi. Garnizoana lor, formată din vreo trei barăci, un grajd, o toaletă de lemn şi un fel de popotă, improvizată în una dintre aceste barăci. În jurul lor, dealurile se desfăşurau până departe, la poalele munţilor. Nişte dealuri joase, unduioase cum spunea acelaşi Niculae, care le asemăna cu nişte valuri verzui sau de culoarea mierii bătrâne, încremenite unul după altul, în rânduri suprapuse. Altădată, îi părea că valurile dealurilor formau cercuri concentrice care, în lumina unui soare puternic, fie se deschideau, fie se închideau. Valuri mişcătoare, care vibrau multicolor până trecea arşiţa. Îi plăcea ce făcea, mai ales că era departe de front, de fum, de sânge, de răni sau de moarte, pe care o ştia încă din copilărie, că era ştirbă şi îi puţea gura a bălegar şi fân uscat. Asta fusese şi imaginea bunicului său, atunci când îl găsiseră pe câmp, după furtună, trăznit. Printre cei veniţi la faţa locului, se afla şi el. Din trupul bunicului, carbonizat, îi rămăsese în minte, faţa încă luminoasă, cu gura deschisă, ştirbă. Zâmbea. Poate îi zâmbea lui sau aiurea. Şi îşi mai amintea acel miros de fân şi bălegar. Mirosul morţii sau al apropierii ei. Deşi bunicul era mort, el încă mai zâmbea. Un zâmbet mort e un zâmbet de veselie. Şi îşi mai aducea aminte cu atâta claritate că, după ce îl zăriseră, ceilalți plecaseră să anunţe în sat despre nenorocire. Doar el mai rămăsese o clipă, să îl privească mai bine. I se părea sau doar visa. Nu îşi dădea nici el seama foarte bine. Dar în acel zâmbet vesel, în interiorul lui mişca ceva, ceva care se chinuia să iasă la suprafaţă. Erau capetele unor viermi.
Şi în timp ce se gândea la toate acestea, după ce zărise încă o dată dealurile, înghesuit în cabina tancului, îi apăruse în faţă, nu foarte departe, acea plantaţie ciudată de căpşuni. Nimeni nu ştia cui aparţine. Pur şi simplu, se treziseră cu ea acolo, peste noapte. Foarte puţini erau cei care se apropiau de ea. Iar cei care treceau pe lângă, se fereau să o privească. Spuneau că e blestemată, căci pe întinsul ei apăruseră nişte căpşuni uriaşe. La început, acea plantaţie se dovedea a fi foarte bogată, căci căpşunile ieşeau ca melcii după ploaie. După un timp, unele dintre ele erau mai mari decât altele. Apoi, pe zi ce trece, creşteau tot mai mult. Ajunseseră cât un cartof, apoi, cât un dovleac, ca până la urmă să ajungă cât un pepene. Unii se încumetaseră să intre acolo, din moment ce nimeni nu o revendicase şi se chinuiră până reuşiră să smulgă măcar o căpşună uriaşă! Erau grele şi tari pe deasupra. Era nevoie de trei oameni zdraveni ca să smulgă din rădăcini căpşuna. Şi după ce o smulseseră, cerul se acoperi de nori şi începuse o furtună, iar fulgerele cădeau pe pământ din ce mai des, prăpădind totul. Oamenii o luară la fugă, iar în urma lor, în josul dealului se prăvăleau ca bolovanii alte căpşuni, care lăsau urme aromate, sângerii. Şi mai ciudat era faptul că, în tot timpul furtunii nu ploua deloc, iar norii aceia aveau o culoare trandafirie, cum trandafirii erau şi fulgerele.
Acum, Niculae se îndrepta spre plantaţie. Îi venise lui, aşa un gând, să intre în plantaţie, cu tancul, să vadă ce mai e pe acolo. El nu credea chiar aşa de tare, în tot felul de bazaconii, cum că plantaţia ar fi vrăjită, că cine ar intra în ea, şi-ar pierde minţile şi apoi, câte şi mai câte nu i s-ar întâmpla! Mai avea puţin. După ce pătrunsese în ea, lucrurile i se păreau puţin altfel. Încetini tancul şi deschisese uşa cabinei. Ieşise puţin afară. Aici, totul părea diferit. Până şi aerul pe care îl respira avea gust, unul sărat. Plantaţia se desfăşura înaintea lui, în dezordine. Căpşunile uriaşe, unele strivite, altele verzui, stăteau unele peste altele şi parcă un fel de praf se depusese peste ele. Printre ele îşi făcea simţită prezenţa cu o obrăznicie de nedescris, o vegetaţie formată din buruieni, iarbă şi muşchi sălbatic. Nu i se vedeau plantaţiei marginile. Părea nemărginită. În unele părţi, vegetaţia crescuse atât de mult, încât orice perspectivă mai îndepărtată, fusese obturată. Niculae ghicea doar că într-o anumită depărtare înecată acum în verdele cenuşiu, s-ar fi aflat munţii. Cu cât înainta mai mult, cu atât îşi dădea seama că intrase într-un labirint. Nu ştia pe unde să mai meagă, deşi aleile erau marcate corespunzător. Nu ştia nici de ce venise aici. Poate ar fi fost timpul să se întoarcă, să nu îl înghită această plantaţie cam duşmănoasă. Atunci, pe loc îşi adusese aminte că în pământul ei s-ar fi aflat o mină de sare, una dintre cele pe care stătea Ocna, însă din această mină puteai să mergi mai departe, spre interiorul munţilor, căci ea, chipurile, făcea parte dintr-un tunel care lega toate continentele pământului. După acest gând, oprise tancul, ieşise şi se întoarse cu faţa spre ieşirea din plantaţie. Acum, aceasta nu se mai vedea. Era înconjurat de căpşunile uriaşe, de aceeaşi vegetaţie vicleană, care parcă, în minutele ce au trecut, crescuse şi mai mult. Iar peste toate, stăpânea o linişte sălbatică.
Pe unde să o apuce! Cum să iasă de aici! Rămăsese închis, el, împreună cu tancul său. Cum şi de cine să se apere! Dacă ar trage un foc cu tancul. Să îl audă cineva, să vină să îl salveze! Mânat de un instinct orb, intrase în tanc, îl pornise şi începu să înainteze. De cum intrase, simţea că nu mai e stăpân pe el însuşi şi o uşoară ameţeală începu să îl prindă, de la picioare începând, până mai sus. Înainte de a-i închide, peste ochi i se lăsaseră două cortine de ceaţă. Adormii, dar în acelaşi timp putea să vadă cum soarele se lăsa peste plantaţie, desfăşurându-se ca un ghem de aţă. Totul în jurul lui se mişca, transformându- se în valuri concentrice, care îl legănau încet, tot mai încet. Căpşunile se mişcau şi ele, ceva din interiorul lor dorea să iese la suprafaţă. Erau capetele de viermi, aceleaşi pe care le zărise şi în copilărie, ieşind din zâmbetul bunicului său. Imediat, privirea îi fu inundată de un întuneric cumplit. În faţa lui se deschidea o gaură imensă de pământ, care se rotea şi spre care el, atras de aceasta, înainta cu tancul în viteză.
Şi se trezise acum pe acest pământ întors cu susul în jos, un pământ care ardea ca un cărbune încins. Se mai dezmeticise, deşi, în continuare, totul i se părea nefiresc în această realitate întoarsă pe dos. Măcar de ar putea întreba pe cineva, unde se află, cum de ajunsese aici. Şi el se afla cu capul în jos. Şi nu cădea nicăieri. Parcă, el şi tancul, la fel ca totul în jur, păreau lipiţi de pământul acesta! Înaintă vreo câţiva metri. De după un tufiş apăruse brusc o femeie care îl privi cu interes.
- No scumpa me, ai putea să-mi spui unde sunt!
Femeia se oprise, îşi pusese jos căldarea cu apă, îşi ştersese năduşeala şi îl privea în continuare împietrită. Dădea să spună ceva şi se oprea imediat. Apoi spuse ceva, două, trei cuvine, de parcă avea în gură pietre. Niculae era sigur că ceea ce spusese femeia aceea, nu erau cuvinte româneşti. Deci, se află în altă ţară. Dar cum de ajunsese aşa de repede! Când şi până la unguri faci vreo trei zile, după cum îi spusese unul Badea, care ştia el distanţele de pe întreg frontal. Şi îşi aminti brusc, de parcă îl lovise gândul ca o piatră în moalele capului, îşi aminti de acea gaură neagră prin care intrase cu tancul în viteză.
Ajunsese în altă parte a lumii! Femeia mai spusese ceva, parcă supărată, luă de pe jos căldarea cu o forţă de neimaginat pentru o femeie mică şi nu prea zdravănă, apoi se întoarse cu spatele şi porni încet. Din cuvintele pe care le spusese, el auzise unul, adică Odessa. Pe loc, încremeni. Nu mai apucă să îi zică nimic femeii care se îndepărta în tăcere. Deci, ajunsese în Odessa! Şi femeia îi vorbi în rusă. Îşi dăduse o palmă peste frunte, iar transpiraţia îi sărise în jur, în stropi mari. Apoi, scoase un ţipăt de uimire, atât de puternic, încât, în depărtare, calul de la un plug necheză, devenind nărăvaş. Niculae se întoarse spre tanc. Cine să îl mai aducă acasă. Nu avea niciun ban la el.Îşi uitase portofelul în baraca unde se schimbase. Rămăseseră doar el şi tancul românesc pe un pământ străin, tocmai în Odessa, despre care auzise el vorbindu-se atâta. Cui să îi ceară ajutor aici? Rusă nu ştia deloc. Intrase în tanc, răvăşit. Va aştepta până se termină războiul. Dacă se va termina. Se va întoarce atunci, cumva la ai lui, ca de pe front! Şi dacă nu era acelaşi an, 1942 şi aici, în Odessa? Dacă nici nu era război aici! El tot va aştepta. După ce îşi mai revenise, pornise tancul şi o luă pe o alee, care ducea poate la aşezarea care se vedea în depărtare.
