Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Aida Mateescu: XI3/ Adrian Severin


XI3/ Adrian Severin ( n.28.03.1954 ) Ministru de Externe

Adrian Severin (n. 28 martie 1954București) este un politician și diplomat român, fost membru al Partidului Democrat (actual PDL), fost membru al Partidului Social Democrat, din care a demisionat în urma unui scandal de corupție. Adrian Severin a fost condamnat definitiv în noiembrie 2016 la 4 ani de închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență.[1]
A părăsit PD, alături de alți foști lideri ai partidului, după ce conducerea acestui partid a fost câștigată de Traian Băsescu. Între 12 decembrie 1996 și 29 decembrie 1997 a deținut funcția de ministru de externe al României.
Din septembrie 2005 Adrian Severin a fost euroobservator român în Parlamentul European, pentru ca odată cu aderarea României la Uniunea Europeană să devină europarlamentar. În cadrul Parlamentului European, Adrian Severin a fost președinte al delegației socialiste române din cadrul Grupului Socialist. Adrian Severin a fost deputat în Parlamentul României între 1990-2008. În legislatura 1990-1992 a fost deputat ales pe listele FSN. În legislatura 1992-1996 a fost deputat ales pe listele PD. În legislatura 1996-2000 a fost deputat ales pe listele PD, iar din aprilie 2000 a devenit deputat independent. În legislatura 2000-2004 a fost ales pe listele PDSR, a devenit membru PSD din iunie 2001. În legislatura 2004-2008 a fost ales deputat pe listele PSD, a demisionat pe 20 decembrie 2007, a fost înlocuit de Mădălin-Ștefan Voicu.

Amprente literare:George Pașa

Trecere

Pasa
Petrecem anul, de parcă am duce pe încă un mort la groapă.
Celălalt, nou-născutul, ne privește, de pe o punte plutitoare, stingher.
Ceasornicele au luat-o razna; noi, abia învățați cu pluta, ne lăsăm duși.

E-atâta nebunie în lume, încât artificiile
sunt doar nevinovate semne ale rătăcirii de lumină.

Și simțim cum anii cresc în noi, pas cu pas, pe scara fără de timp.

 

Renunțări

Nu s-au oprit niciodată să-și spună mai multe cuvinte,
banale sau nu, duioase ori stinse în zâmbet,
se salutau respectuos și treceau mai departe.

Rămâneau în urmă o umbră de lună, un dor necuprins,
o întâmplare scormonită până la măruntaiele frigului.

Și totul se petrecea la intersecția unui vis.


Forma sufletului


În ce formă să te cânt, suflete al meu?
Cuvintele aureolate de istorie,
vegheate de spiritul bun
sau abia născute din spuma zilei,
cuvintele moarte spre-a învia
când toate sufletele au să se ridice din mormânt
întru slăvirea ființei celei eterne,
cuvintele-bulgări căzute pe morminte de eroi
sau alte și alte cuvinte,
toate acestea n-ar fi prea sărace
ca să exprime fidel spaima de neant,
bucuria existenței finite
dincolo de lucruri și dincolo de sine,
tristețea că eu nu a putut deveni tu
și nici tu să devină eu,
dincolo de iluzia unei întoarceri în trupul cuvintelor?

De te-aș cânta, bunăoară, din liră, ca aezii cei de demult,
ori ca Orfeu spre-a îmblânzi pietrele, să-ți zic:
„Spune, suflete al meu, pe ce cărări să apuc,
pe care dintre corzi s-o ating mai tare,
ca ea, la rândul său, să atingă alte suflete, să le facă mai bune?”
Asimilăm și asimilăm zeci de istorii,
dar niciuna nu ne-ajută să spunem ce e omul.

Sufletul nu poți să-l scrii, să-l descrii, să-l povestești, să-l fotografiezi. Deși el e atât de simplu. Să-l înțelegi: iată visul!

George Pașa

s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.
Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).Volume de versuri publicate de George Pașa:„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

Daniel Luca: Bal

Trag caleașca la scară
întind o mână
condurul alunecă
în palma-mi
rătăcit
se-ascunde-ntre degete
vizitiu pierdut în pleoapele tale
șoptesc viselor
bidiviului
să te poarte la balul
unde doar noi doi suntem invitați
și condurul inel
suspinând de dorul piciorului fierbinte
cu lacrimi nesățioase
de zăpadă
Daniel Luca

Savu Popa : Căpșunile uriașe

Proză, Proză, Proză, Proză, Proză, Proză, Proză, Proză, Proză, 
Fotografia de profil a lui Savu Popa, Este posibil ca imaginea să conţină: Savu Popa, interior

Tanchistul Niculae Ivan a ieşit din realitatea în care se afla şi a intrat într-o altă realitate, spunea el, printr-o gaură de pământ. A intrat cu tancul său cu tot. Toate acestea se petreceau în timpul războiului. Şi mai afirma acest Niculae că odată ajuns în cealaltă realitate, toate erau cu susul în jos. El pătrunsese, după cum observase, într-o realitate răstrunată. Se afla pe un câmp arat ca la carte. Undeva în dreapta, cam înghesuită, se zărea o pădure de mesteceni, iar faptul că, parcă aceştia nu se mai sfârşeau, îl ameşise. În faţa lui, foarte departe, de abia se vedea un sat. Imediat lângă el, pe acelaşi câmp, erau nişte oameni care semănau ceva. Cerul părea copt ca miezul unei cireşe. Şi după arşiţa vie, îşi dădu seama că aici era vară, nu toamnă ca în realitatea pe care o părăsise de curând. Tot în depărtare, se zăreau împrăştiate niște furnale uriaşe din care ieşeau nişte balauri fumurii care mergeau spre cer în zigzag. Însă toate acestea erau cu susul în jos. Niculae ieşise din tanc şi sta lângă, privind în jur din ce în ce mai nedumerit. Îl copleşea o ameţeală teribilă şi îşi avea mânecile de la uniformă umede de tot, de la cât şi-a şters de pe frunte sudoarea care curgea pe el de zici că ar fi stat în dreptul unui duş. Era îmbrăcat cam gros, iar afară erau temperaturi ridicate, foarte ridicate. Se pomenise în toiul unei arşiţe în toată regula. Aerul sfârâia încins ca o plită. Pământul ardea de parcă ar fi fost tot din cărbune. Simţea asta prin bocancii cam uzaţi, cu talpă groasă, dar prin care pătrundea până la el fierbinţeala pământului.
Niculae fusese în ziua aceea de serviciu. Adică, în realitatea cealaltă. Intrase, de dimineaţă. Absolvise o şcoală militară şi se specializase în mânarea tancurilor, cum tot lui îi plăcea adesea să spună. Era în timpul războiului. Garnizoana unde se afla el, era departe de front. Era o garnizoană mică, situată lângă Ocna, pe dealurile dinspre Sibiu. Cei câţiva soldaţi, detaşaţi aici de la Sibiu, dintr-un motiv sau altul, nu fuseseră trimişi pe front. Trebuia să rămână cineva şi acasă. Duşmanul se putea apropia oricând. În orice clipă. De aceea, în ţară, în astfel de zone mai apărate de urgia frontului, se mai găseau garnizoane care erau formate doar dintr-o mână de soldaţi. Niculae avea datoria să se ocupe de buna funcţionare a tancului. Exista doar unul singur. Din când în când, îşi mai băga nasul şi atunci când se mai defecta vreo armă. Era omul bun la toate, cum s-ar zice.
Şi acuma, iată, dispăruse. Ce or să spună camarazii lui! Că e un neserios, că precis, s-a îmbătat şi nu se prezentase la muncă. Deşi, în acea zi, el ajunsese primul.Cei din tura de noapte plecaseră înainte de sosirea lui. Mai era un tanchist, unul Fanea, de la Sibiu, cu care făcea cu schimbul. Unul noaptea, altul ziua. Nimeni nu mai era prin preajmă. Ajunsese, se schimbase în hainele milităreşti într-o baracă şi ştia, încă de ieri, că urma să patruleze. Nu pe jos, ci cu tancul. Prea stătea locului şi deh, o maşină mai trebuie scoasă, plimbată, mişcată, că de nu, rujineşte motoriul. Ăsta era deci, ordinul. Patrularea cu tancul prin împrejurimi. Garnizoana lor, formată din vreo trei barăci, un grajd, o toaletă de lemn şi un fel de popotă, improvizată în una dintre aceste barăci. În jurul lor, dealurile se desfăşurau până departe, la poalele munţilor. Nişte dealuri joase, unduioase cum spunea acelaşi Niculae, care le asemăna cu nişte valuri verzui sau de culoarea mierii bătrâne, încremenite unul după altul, în rânduri suprapuse. Altădată, îi părea că valurile dealurilor formau cercuri concentrice care, în lumina unui soare puternic, fie se deschideau, fie se închideau. Valuri mişcătoare, care vibrau multicolor până trecea arşiţa. Îi plăcea ce făcea, mai ales că era departe de front, de fum, de sânge, de răni sau de moarte, pe care o ştia încă din copilărie, că era ştirbă şi îi puţea gura a bălegar şi fân uscat. Asta fusese şi imaginea bunicului său, atunci când îl găsiseră pe câmp, după furtună, trăznit. Printre cei veniţi la faţa locului, se afla şi el. Din trupul bunicului, carbonizat, îi rămăsese în minte, faţa încă luminoasă, cu gura deschisă, ştirbă. Zâmbea. Poate îi zâmbea lui sau aiurea. Şi îşi mai amintea acel miros de fân şi bălegar. Mirosul morţii sau al apropierii ei. Deşi bunicul era mort, el încă mai zâmbea. Un zâmbet mort e un zâmbet de veselie. Şi îşi mai aducea aminte cu atâta claritate că, după ce îl zăriseră, ceilalți plecaseră să anunţe în sat despre nenorocire. Doar el mai rămăsese o clipă, să îl privească mai bine. I se părea sau doar visa. Nu îşi dădea nici el seama foarte bine. Dar în acel zâmbet vesel, în interiorul lui mişca ceva, ceva care se chinuia să iasă la suprafaţă. Erau capetele unor viermi.
Şi în timp ce se gândea la toate acestea, după ce zărise încă o dată dealurile, înghesuit în cabina tancului, îi apăruse în faţă, nu foarte departe, acea plantaţie ciudată de căpşuni. Nimeni nu ştia cui aparţine. Pur şi simplu, se treziseră cu ea acolo, peste noapte. Foarte puţini erau cei care se apropiau de ea. Iar cei care treceau pe lângă, se fereau să o privească. Spuneau că e blestemată, căci pe întinsul ei apăruseră nişte căpşuni uriaşe. La început, acea plantaţie se dovedea a fi foarte bogată, căci căpşunile ieşeau ca melcii după ploaie. După un timp, unele dintre ele erau mai mari decât altele. Apoi, pe zi ce trece, creşteau tot mai mult. Ajunseseră cât un cartof, apoi, cât un dovleac, ca până la urmă să ajungă cât un pepene. Unii se încumetaseră să intre acolo, din moment ce nimeni nu o revendicase şi se chinuiră până reuşiră să smulgă măcar o căpşună uriaşă! Erau grele şi tari pe deasupra. Era nevoie de trei oameni zdraveni ca să smulgă din rădăcini căpşuna. Şi după ce o smulseseră, cerul se acoperi de nori şi începuse o furtună, iar fulgerele cădeau pe pământ din ce mai des, prăpădind totul. Oamenii o luară la fugă, iar în urma lor, în josul dealului se prăvăleau ca bolovanii alte căpşuni, care lăsau urme aromate, sângerii. Şi mai ciudat era faptul că, în tot timpul furtunii nu ploua deloc, iar norii aceia aveau o culoare trandafirie, cum trandafirii erau şi fulgerele.
Acum, Niculae se îndrepta spre plantaţie. Îi venise lui, aşa un gând, să intre în plantaţie, cu tancul, să vadă ce mai e pe acolo. El nu credea chiar aşa de tare, în tot felul de bazaconii, cum că plantaţia ar fi vrăjită, că cine ar intra în ea, şi-ar pierde minţile şi apoi, câte şi mai câte nu i s-ar întâmpla! Mai avea puţin. După ce pătrunsese în ea, lucrurile i se păreau puţin altfel. Încetini tancul şi deschisese uşa cabinei. Ieşise puţin afară. Aici, totul părea diferit. Până şi aerul pe care îl respira avea gust, unul sărat. Plantaţia se desfăşura înaintea lui, în dezordine. Căpşunile uriaşe, unele strivite, altele verzui, stăteau unele peste altele şi parcă un fel de praf se depusese peste ele. Printre ele îşi făcea simţită prezenţa cu o obrăznicie de nedescris, o vegetaţie formată din buruieni, iarbă şi muşchi sălbatic. Nu i se vedeau plantaţiei marginile. Părea nemărginită. În unele părţi, vegetaţia crescuse atât de mult, încât orice perspectivă mai îndepărtată, fusese obturată. Niculae ghicea doar că într-o anumită depărtare înecată acum în verdele cenuşiu, s-ar fi aflat munţii. Cu cât înainta mai mult, cu atât îşi dădea seama că intrase într-un labirint. Nu ştia pe unde să mai meagă, deşi aleile erau marcate corespunzător. Nu ştia nici de ce venise aici. Poate ar fi fost timpul să se întoarcă, să nu îl înghită această plantaţie cam duşmănoasă. Atunci, pe loc îşi adusese aminte că în pământul ei s-ar fi aflat o mină de sare, una dintre cele pe care stătea Ocna, însă din această mină puteai să mergi mai departe, spre interiorul munţilor, căci ea, chipurile, făcea parte dintr-un tunel care lega toate continentele pământului. După acest gând, oprise tancul, ieşise şi se întoarse cu faţa spre ieşirea din plantaţie. Acum, aceasta nu se mai vedea. Era înconjurat de căpşunile uriaşe, de aceeaşi vegetaţie vicleană, care parcă, în minutele ce au trecut, crescuse şi mai mult. Iar peste toate, stăpânea o linişte sălbatică.
Pe unde să o apuce! Cum să iasă de aici! Rămăsese închis, el, împreună cu tancul său. Cum şi de cine să se apere! Dacă ar trage un foc cu tancul. Să îl audă cineva, să vină să îl salveze! Mânat de un instinct orb, intrase în tanc, îl pornise şi începu să înainteze. De cum intrase, simţea că nu mai e stăpân pe el însuşi şi o uşoară ameţeală începu să îl prindă, de la picioare începând, până mai sus. Înainte de a-i închide, peste ochi i se lăsaseră două cortine de ceaţă. Adormii, dar în acelaşi timp putea să vadă cum soarele se lăsa peste plantaţie, desfăşurându-se ca un ghem de aţă. Totul în jurul lui se mişca, transformându- se în valuri concentrice, care îl legănau încet, tot mai încet. Căpşunile se mişcau şi ele, ceva din interiorul lor dorea să iese la suprafaţă. Erau capetele de viermi, aceleaşi pe care le zărise şi în copilărie, ieşind din zâmbetul bunicului său. Imediat, privirea îi fu inundată de un întuneric cumplit. În faţa lui se deschidea o gaură imensă de pământ, care se rotea şi spre care el, atras de aceasta, înainta cu tancul în viteză.
Şi se trezise acum pe acest pământ întors cu susul în jos, un pământ care ardea ca un cărbune încins. Se mai dezmeticise, deşi, în continuare, totul i se părea nefiresc în această realitate întoarsă pe dos. Măcar de ar putea întreba pe cineva, unde se află, cum de ajunsese aici. Şi el se afla cu capul în jos. Şi nu cădea nicăieri. Parcă, el şi tancul, la fel ca totul în jur, păreau lipiţi de pământul acesta! Înaintă vreo câţiva metri. De după un tufiş apăruse brusc o femeie care îl privi cu interes.
- No scumpa me, ai putea să-mi spui unde sunt!
Femeia se oprise, îşi pusese jos căldarea cu apă, îşi ştersese năduşeala şi îl privea în continuare împietrită. Dădea să spună ceva şi se oprea imediat. Apoi spuse ceva, două, trei cuvine, de parcă avea în gură pietre. Niculae era sigur că ceea ce spusese femeia aceea, nu erau cuvinte româneşti. Deci, se află în altă ţară. Dar cum de ajunsese aşa de repede! Când şi până la unguri faci vreo trei zile, după cum îi spusese unul Badea, care ştia el distanţele de pe întreg frontal. Şi îşi aminti brusc, de parcă îl lovise gândul ca o piatră în moalele capului, îşi aminti de acea gaură neagră prin care intrase cu tancul în viteză.
Ajunsese în altă parte a lumii! Femeia mai spusese ceva, parcă supărată, luă de pe jos căldarea cu o forţă de neimaginat pentru o femeie mică şi nu prea zdravănă, apoi se întoarse cu spatele şi porni încet. Din cuvintele pe care le spusese, el auzise unul, adică Odessa. Pe loc, încremeni. Nu mai apucă să îi zică nimic femeii care se îndepărta în tăcere. Deci, ajunsese în Odessa! Şi femeia îi vorbi în rusă. Îşi dăduse o palmă peste frunte, iar transpiraţia îi sărise în jur, în stropi mari. Apoi, scoase un ţipăt de uimire, atât de puternic, încât, în depărtare, calul de la un plug necheză, devenind nărăvaş. Niculae se întoarse spre tanc. Cine să îl mai aducă acasă. Nu avea niciun ban la el.Îşi uitase portofelul în baraca unde se schimbase. Rămăseseră doar el şi tancul românesc pe un pământ străin, tocmai în Odessa, despre care auzise el vorbindu-se atâta. Cui să îi ceară ajutor aici? Rusă nu ştia deloc. Intrase în tanc, răvăşit. Va aştepta până se termină războiul. Dacă se va termina. Se va întoarce atunci, cumva la ai lui, ca de pe front! Şi dacă nu era acelaşi an, 1942 şi aici, în Odessa? Dacă nici nu era război aici! El tot va aştepta. După ce îşi mai revenise, pornise tancul şi o luă pe o alee, care ducea poate la aşezarea care se vedea în depărtare.
Savu Popa

Restituiri: ION MINULESCU


Ion Minulescu :(n. 6 ianuarie 1881București - d. 11 aprilie 1944București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922.
poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922. Primele producţii poetice apar în 1897, când era încă elev la Piteşti în revista Povestea Vorbei sub pseudonimul (I.M) Nirvan. Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste Revista celorlați și Insula. A debutat cu versuri în Povestirea vorbii. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.

„Romanţa fără ecou” 
din cartea „Nu sunt ce par a fi”

„Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…

Îţi mulţumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?…”
(Minulescu, Ion. Nu sunt ce par a fi. – Chişinău, 2001.) 

DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?

Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: "Nu".

Meravei Mihaela: tendințe

iau pâinea în mâini neîmpărțită pare o colivie
de adunat păsări fără stăpân
frica se linge pe degete
este vremea ei
cuțitul rană pe fruntea cerului îmi arde palma
nu mă decid să tai în carne vie sau să stau deoparte
cum Dumnezeu uneori la masa tăcerii
privind foamea când străpunge fiecare piele cu care
ne-am îmbrăcat sufletele
doar pentru că în trend este să fii ateu
iau poezia în mâini neîmpărtăşită pare o colivie
cu gânduri oarbe
îmi tai inima adânc
adânc… până când din ea curg păsări
apoi oameni cu o singură religie
poezia
Meravei Mihaela
„Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat”, 2019

Autografe de suflet: Melania Cuc și Teodor Dume:, Porțile anului 2020

Autograde de suflet, Autografe de suflet, Autografe de suflet, Autografe de suflet, Autografe de suflet


Porțile anului 2020
Acrilic și grund pe pânză, 50/70 cm.
lucrare de Melania Cuc
***
AFORISME, de Teodor Dume:
*

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei
*
Cu cât eşti mai aproape de adevăr cu atât devii mai puternic în faţa celorlalţi
*
Bunătatea te face prada acelora pe care îi ajuți
*
și ce altă durere mai mare să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii
*
Omul dacă ar avea chiar şi o singură aripă ar zgârâia cerul
*
Anturajul este o văgăună din care respiră doar cei din interiorul ei
*
Nu da sfaturi de escaladare a muntelui dacă nu i-ai atins vârful
*
Uneori iubirea este cea mai puternică armă a umilinţei
*
a-ți schimba atitudinea după cum "bate vântul" nu înseamnă că ești îngăduitor,ci incapabil de a fi tu însuți
*
Dacă toate durerile s-ar limita la o singură lacrimă am deveni foarte săraci
*
Sufletul omului e ca şi iubirea, nu îmbătrâneşte niciodată
*
Înţelepciunea maturizează, nu şi îmbătrâneşte
*
Credinţa te înstrăinează de prietenii falşi dar te apropie de Dumnezeu şi de tine însuţi

De la Sebastian Lupu, citire

Sebastian Lupu
***
Mama către fiică :
- Am auzit că ai iubit nou .
- Da , şi e aşa drăguuuuţ!
- Unde lucrează ?
- În mine ,îi plac găurile.
- Ce ??? Paştele mă-tii, eşti pedepsită !!                                         
- E miner, mami !!
***
- De cand nu te-am mai vazut! Ce mai faci ,omule?
- M-am insurat.
- Cu cine?
- Cu nevasta-mea, bineinteles.
- Bine, bine, dar cine e?
- O femeie.
- Pai normal. Cunosti tu pe cineva casatorit cu un barbat?
- Da.
- Pe cine?
- Pe nevasta-mea!i
***
Mă duc la o tipă într-un bar şi-i zic:
- Nu vrei să facem dragoste chiar acum?
- Nu, îmi răspunde.
- Ştii ce cred eu?… Cred că tu nici măcar n-ai auzit ce ţi-am spus…
- Ba da, doar nu-s surdă! zise ea.
- Ce-am spus?
- „Nu vrei să facem dragoste chiar acum?”
- Ba da, îi zic… Hai, treci încoace!
***
O femeie vine la preot şi se plânge că soţul o înşeală.
Preotul îi spune:
- Nu cred una ca asta, el aşa om cumsecade…
- Da, părinte, păi uite, am şi dovada - şi scoate o pereche de chiloţi femeieşti.
- Bine, am să-l chem şi am să discut cu el, iar chiloţii i-a luat în semn de dovadă şi i-a pus în buzunar.
Ajunge el acasă, copilul cere nişte mărunţiş pentru îngheţată, iar deoarece mama nu avea mărunt, preotul îi spune:
- Maria, ia din haina mea, aveam ceva mărunt.
Se duce Maria, bagă mâna în buzunarul hainei şi când acolo, găseşte chiloţii, îi ia, se apropie de soţ şi-l sărută, el nedumerit de cele întâmplate şi mai ales de reacţia ei, a muţit, gândindu-se cum să-i explice neînţelegerea, iar ea:
- Nu ştiam, dragule, că mă iubeşti aşa tare, încât şi chiloţii mei îi porţi cu tine...
***                                          Imagini pentru pastila de râs
***
O bătrânică este acuzată că a împuşcat un tânăr.
- Spune, mamaie, cum s-a întâmplat?
- Păi, stăteam pe verandă, când, vine lângă mine un
tânăr şi se aşează.
- Şi atunci l-ai împuşcat?
- Nu. După ce se aşează, îmi vorbeşte prietenos.
- Şi atunci l-ai împuşcat?
- Nu. Din vorbă în vorbă, începe să-mi pună mâinile
pe picioare.
- Şi atunci l-ai împuşcat?
- Nu, că era plăcut. Ştiţi, nu mai avusesem parte de
aşa ceva de la moartea soţului, acum 20 de ani. După aceea
mi-a pus mâinile şi pe fund.
- Şi atunci l-ai împuşcat?
- Nu, că era şi mai bine. De la fund a urcat la sâni.
- Şi atunci l-ai împuşcat?
- Nu, Doamne-fereşte! Începusem să freamăt toată şi
să transpir, aşa că i-am zis: "Ia-mă, tinere, a ta sunt!". Iar el
a replicat: "Zâmbiţi, sunteţi la camera ascunsă!". ATUNCI
L-AM ÎMPUŞCAT!
***

Un copil de manelist vine acasă după prima lui zi de şcoală:
- Mămico, azi la şcoală am făcut literele şi eu am fost cel mai bun. De ce, mămico, pentru că ascult manele?
- Nu, puiul mamii, pentru că eşti inteligent.
A doua zi după şcoală:
- Mămico, azi am făcut adunări şi eu am fost cel mai bun. De ce, mămico, pentru că îmi plac manelele?
- Nu, puiul mamii, pentru că eşti inteligent...
A treia zi după şcoală:
- Mămico, azi am avut educaţie fizică şi eu sunt singurul băiat din clasă care am păr pe piept. De ce, mămico, pentru că sunt
manelist?
- Nu, puiul mamii, pentru că ai 24 de ani!

Spiridon Malificul: Mai viu ca niciodată


Ți-am dat un semn
cu mâinile mele goale,
te-am condus prin preajmă
fără remușcări,
și acum sunt viu doar pentru tine,
mi-ai văzut cum se învârte capul
cu proprii ochi,
Nu sunt nemuritor,
te-am răvășit,
te-am sfâșiat,
acum sunt mai viu ca niciodată,
Du-mă jos, spre miez,
prin interiorul cel mai adânc din mine,
arată-mi și ajută-mă să surprind
sămânța existenței mele,
și înțelegerea scopului meu,
Gasește-mă,
acum toți oamenii plâng,
în mâinile mele goale,
pentru că timpul
nu mai plânge,
acum sunt mai viu ca niciodată...
02.01.2020

Traian Abruda: atât de departe

la mulți ani, viața mea
oriunde acum te-ai afla
îți scriu de pe marte
aici
oamenii de zăpadă au umeri mai mici
au ochii mai stinși, au
urechile roșietice
iar
furtunile de praf din unele zile
și nopți le astupă
darul vorbirii în spațiu
Traian Abruda

Nicolae Vălăreanu Sârbu‎ :Anul nou

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
În noaptea schimbării
întunericul a fost cucerit
peste puterile sale.
Răniții de lumină
se vindecă încet,
ei și umbra lor știu
că lumina-i pe aproape.
Cugetul meu
e mai puțin pur
decât ea,
duhul sfânt vine
unde-i împreunare și înțelegere
să-i bea din potir.
Anul nou nu mai vine
călare pe mânjii copilăriei,
el ară cu plugul noaptea
să dea de veste la stele.
La început cu toții ne bucurăm
mai târziu…
nu știu câți vor mai veni
să fim și noi acasă.
De aceea vă zic vouă:
iluminați petreceți acum
cât sosirea irumpe veselia,
fiecare an nou e și o poartă
deschisă spre apus.

Atila Racz: Capitolu I



cartea pe care o scriu
în timp
o citesc de multe ori

cu ochii închiși
seara beau bine să uit
iar dimineața
cât stau pe colină
vântul
ploile irlandeze de iarna
mirosul de iarbă

îmi amintesc versuri
pe care
am crezut ca le-am scris
îndoielnic

și uite așa trec anii
parcă ai crede                                                                       (lucrare de Arpad Racz)
că a murit timpul
în ei

Atila Racz

Drum lin, George Mihalcea!

INSCRIPȚIE PE O VECHE METOPĂ
nu încercați să vă faceți
leagăne de negură
din zdrențele anilor
care s-au dus
nu ascultați
încremenirea de semne
de sub blândele ape
pe unde mai înoată
niște femei cu mâini albastre
ca și când cea mai adâncă tăcere
le-ar fi devenit casă
nu mai cântați
nici măcar una
dintre poveștile
care vă dorm
prin memorie
ci inventați altele
unde să vă ascundeți
de fiara hămesită
a drumului
către marile vămi
spre niciunde
dar asupra de toate
nu vă mai lăsați îngerii
să umble în libertate
căci există riscul
să fie prinși asupra faptului
de a vă dărui bucuria
strict interzisă
de profeții mincinoși
ai acestui veac
fără identitate
GEORGE MIHALCEA
Tomis, 31 Decembrie 2019"

nr.12-13 decembrie 2019.ISSN 2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620


Revistă de Cultură,Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019
* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric2019.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
VĂ UREAZĂ:
Imagini pentru sărbători fericite

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10