Zamfira se dădea de ceasul morții că i se prăpădește feciorul și nu știa ce să facă și pe ce să pună mâna. Într-un târziu s-a așezat în pat, lângă Petrișor, cu mâna stângă îl mângâia pe cap iar cu cealaltă îl masa ușor, pe tâmplă, iar băiatul era chircit de durere și galben la față. „Dragu’ mamii, dragu’ mamii”, se tânguia pierdută femeia, când a apărut într-un suflet Aneta. A alergat la părintele Rodion, la telefon, să sune, să cheme salvarea de la spitalul din oraș. „O să vie salvarea tu, mică, să-l ducă la spital. Io o să mă duc cu el!”, zise fata hotărâtă. „Dumitale, mică, să stai acasă, cu copiii și cu animalele”, îi mai spuse ea mamei sale. Zamfira a vrut să spună ceva, dar nu a reușit și a izbucnit în plâns. „Copiii” erau cele două surori gemene Aurica și Adelina și Vasilică, mezinul. Așa erau ei alintați de către frații lor mai mari, dintotdeauna.
Era deja seară, curent nu era peste tot în sat, iar ei stăteau împreună, în odaia din față, la lumina slabă a unui lămpaș cu petrol, așteptând să vină salvarea. Aneta a luat-o deoparte pe mică-sa, ca să n-o mai vadă cum se văicărește, și i-a zis să pregătească cele de trebuință pentru spital. N-a fost niciodată internată într-unul, dar știa unele lucruri de la Viorica, muierea lui Aurel, care era asistentă medicală acolo. “Pijamaua aia curată, din fioc, că nu să cade să să ducă acolo în hainele de lucru, un ștergari curat, un sopon, o liungură, o furcuță ș-o brișcă. Șî ștrimfi curați”, i-a zis Aneta maică-sii. Femeia a înțeles și a început să le pregătească, mai mult pe pipăite, la lumina unei lumânări. Fata s-a dus în odaia cealaltă să-și ia alte haine și să se pregătească și ea de plecare. În mai puțin de o oră, în liniștea nopții s-au auzit sirenele de la salvarea venită în sat, la ei acasă, ca să-l ia pe Petrișor. Era ceva nou, pentru toți. În scurt timp locul s-a umplut de săteni curioși, atrași de luminile de la girofarurile de pe mașină. Peste tot se auzeau întrebări: „Ce s-o-ntâmplat?” „Cine-o murit?” „Pe cine duce duba?” „Ce-o făcut?” “Aiasta-i mașina de la miliție?” „O vin’t după copilu’ lu’ Mătrăgună!”, zicea o muiere bătrână, din mulțime. Alta, cu o năframă neagră-n cap și cu un sfetăr gros de lână în spate, a zis că „Ba nu, că o vin’t să-l ducă să-l bage la beci că n-o dat cota anu’ trecut”. Nicu A lui Țolea, vecinul lor, ieșit și el afară, s-a luat de oameni. „No ce-i baiu’? Ce staț tăț gură cască? Ce v-aț adunat aicea ca proștii? Ian mereț acas’! Copilu-i beteag, trăbă dus la spital! Ce, n-aț mai văzut beteșug la nime’? ”
Din salvare au coborît o doctoriță în halat alb și doi brancardieri ce duceau o targă. Au trecut prin mulțimea adunată la poartă și au intrat în curte. Aneta era afară din curte, lângă poarta cea mare, împreună cu Vasilică, mezinul. A luat-o în primire pe femeia în halat alb și a condus-o spre casă. Între timp a venit curentul, și era mult mai bine că aveau lumină. Zamfira a ieșit în tărnaț, roșie la față, cu ochii plânși, și le-a zis celor doi brancardieri „No bine c-aț vin’t”, iar unul dintre ei i-a răspuns „Bine v-am găsât, tu Nană”, apoi le-a zis să intre-n casă, în odaia aia din față, că acolo e bolnavul. Doctorița în halat alb a intrat prima și s-a așezat pe pat, în fund, lăngă Petrică, și-a scos stetoscopul de la gât și a început să-l consulte. Ceilalți, stăteau toți în picioare, în jurul patului și pe lângă ușă, așteptând parcă o vorbă bună, de încurajare din partea acelei femei. Însă femeia își vedea, liniștită de treaba ei, îl punea pe pacient să respire, să inspire, să tușească, după care a scos din buzunar un termometru și i l-a pus, lui Petrișor, subsuoară, zicându-i cu o voce calmă să-l țină acolo, strâns, câteva minute ca să-i ia temperatura. După care, s-a uitat către Aneta și i-a zis fetei: „Povestește-mi, te rog, ce s-a întâmplat.” Aneta a început să povestească, cu vocea ei fermă, cum s-a întors frate-său de la sapă cu arșăul, de la jie, cum i s-a făcut rău, dintr-o dată, și a început să vomite lichidul ăla gros și verzui. Ascultau, tăcuți, cu toții, doctorița, brancardierii, Zamfira și copiii, iar la finalul povestirii, femeia în halat alb a scos termometrul de sub brațul lui Petrișor și s-a uitat atentă la el, și a zis, încet, ca să audă doar ea, “treizeci și șapte de grade și jumătate”. După care s-a ridicat în picioare și le-a spus celor doi brancardieri că bolnavul trebuie dus la spital. Petrișor s-a ridicat, încet, în fund, și le-a zis că poate să meargă pe picioarele lui până afară, la mașină, iar unul din brancardieri l-a ajutat să se dea jos din pat, ținându-l de mijloc. Copilul se deplasa încet, prin curte, sprijinit de brancardier, până a ajuns la poartă, lângă salvare, unde era plin de oameni. În spatele lui venea Aneta, cu o geantă în mână în care a pregătit haine și lucruri pentru spital, urmată de doctorița și celălalt brancardier care ducea targa goală. Oamenii de afară se uitau mirați la Petrișor, care venea încet, galben la față, direct spre ei, și la brancardierul care-l sprijinea și care făcea semne cu mâna către ei ca să se dea la o parte din calea lor: „Faceți loc, oameni buni! Dați-vă la o parte!” L-au ajutat pe bolnav să se suie înăuntru, în salvare, în spate, iar Aneta și doctorița în halat alb l-au urmat imediat. Cei doi brancardieri au luat loc în față și au pornit mașina, un TeVeu vechi de mai bine de zece ani, și au luat-o, încet, spre oraș. Lumea adunată în fața casei Zamfirei a început să se împrăștie pe la casele lor, iar ea a rămas afară, singură, în curte, în întunericul nopții, plângând încet...
Salvarea a ajuns destul de repede la spital. L-au dat jos pe Petrișor și l-au dus într-un salon de urgențe. Era o încăpere mare, aglomerată, cumulate paturi, în care mirosea a clor și a dezinfectant. Băiatul a fost pus în singurul pat liber, undeva în partea dreaptă, lângă geam. Pe Aneta nu au lăsat-o să intre, i-au spus să aștepte afară, pe hol. În salon era o lumină slabă, ștearsă, iar majoritatea bolnavilor dormeau. Petrișor stătea în pat, întins, destul de speriat și confuz, și nu știa ce trebuie să facă. Nu a mai fost niciodată într-un spital, pân-atunci. Îl durea stomacul, îi venea să vomite dar nu mai avea ce, și nu putea să doarmă. Spera să vină cineva să-l vadă.
Aneta s-a așezat pe un scaun, undeva pe holul spitalului, încercând să se obișnuiască cu mirosul înțepător de clor. Se afla pentru prima data într-un spital, și era destul de curioasă să vadă mai multe, acolo, înauntru. S-a făcut deja noapte, s-a lăsat liniștea, iar lângă fată mai erau câteva persoane care așteptau, la fel ca și ea. Unul, mai în vârstă, dormea întins pe două scaune lipite unul de celălalt, și sforăia zgomotos, destul de aproape de Aneta, iar alții doi, ceva mai tineri, jucau cărți și râdeau tare. Mai încolo, o femeie mărunțică și îndesată împreună cu un bărbat la fel de mic de statură, mâncau pâine neagră cu parizer și muștar, și ceapă, pe un ziar unsuros și mototolit. Beau apă minerală dintr-o sticlă de Borsec și râgâiau satisfăcuți, iar în scurt timp, mirosul de ceapă a ajuns până la Aneta. În față erau toaletele pentru pacienți, în stânga cea pentru femei iar în dreapta cea pentru bărbați. Într-unele momente, Aneta parcă simțea un vag miros de urină stătută. Era neliniștită, încă nu venise nici un cadru medical să-l vadă pe Petrișor, dar ea era hotărâtă să stea acolo toată noaptea dacă era nevoie. Nu avea cu ce să meargă acasă la ora aia târzie, cursă avea abia de dimineață. S-a așezat mai confortabil pe scaun, și-a lăsat capul pe spate, a închis ochii și a început să viseze.
Petrișor nu știa ce să facă. Stătea întins în pat, se uita când în tavan, când în salon. Aproape toți pacienții dormeau. În celălalt capăt, lângă ușă, era un băiat cam de-o vârstă cu el, care stătea în fund, rezemat de o pernă și se uita în gol. Avea părul negru, zburlit și era îmbrăcat într-o pijama verzuie. La două paturi distanță de el, dormea un om gras, întins pe spate, îmbrăcat într-un tricou soios, găurit, și sforăia îngrozitor de tare. Un altul, chiar lângă patul în care stătea Petrișor, sforăia la fel de zgomotos. Omul avea pe el o pijama ponosită, murdară și era în fundul gol. Pătura cu care trebuia să fie învelit era mototolită și căzută undeva, la picioarele lui. Dinspre el venea un miros acru de transpirație și grajd. Petrișor ar fi vrut să deschidă geamul, dar nu îndrăznea, și încerca să respire pe gură. Se abținea destul de greu, îi venea să geamă, de la durerea ascuțită din stomac, dar oricum nu l-ar fi auzit nimeni și nu se cădea pentru că era bărbat. Iar bărbații nu plâng și nu gem niciodată. Absolut niciodată! Așa l-a învățat Nea Ion când trăia. Oare ce-ar fi făcut ticu-său dacă era și el acolo, în acel salon? Cum a rezistat dumnealui, în lagăr la ruși, atâția ani, așa trebuie să reziste și el, Petrișor, fiul său, câteva nopți, în salonul de spital, până se va face bine și se va duce acasă. Găndul la ticu lui parcă îi mai domoli durerea din stomac, și reuși să zâmbească. Apoi adormi, respirând aerul greu, cu capul întors spre geam...
(VA URMA)
