În perioada aceea aveau mult de lucru, începea sapa la cucuruz și la vie, că Zamfira ar fi dat viile-n parte, la careva din sat, să le lucreze, dar n-au fost de acord copiii. „Tu mică, cum să dai la altcineva să lucre jiile lui ticu’?” i-a zis odată Aurel, feciorul cel mare. Să le dai în parte însemna că omul le dădea cuiva din sat să le lucreze, iar toamna, după culesul strugurilor, el primea o cotă parte din recoltă sau din must, iar cel care le lucra lua restul. Aurel ar fi vrut să vină și el la sapă, dar Viorica, muierea lui, trebuia să nască și i-ar fi plăcut să fie lângă ea când se va întâmpla fericitul eveniment. Doar că femeia, asistentă medicală la spitalul din oraș, s-a hotărât să se interneze înainte să nască, să fie sub supravegherea medicilor, colegilor ei, așa că l-a trimis pe Aurel să-i ajute pe ai lui la sapă. Petrișor se vedea cu Paulina seară de seară, stătea cu ea până noaptea târziu, iar dimineața abia se putea trezi să prindă cursa să meargă la școală. Dup-amiaza ar fi vrut să doarmă măcar o oră, după ce ar fi venit acasă, dar îi era rușine de ce-ar fi zis mică-sa, Zamfira, că ei au atât de mult de lucru și lui îi arde de somn. Nea Ion, ticu’ lor dormea de amiază, doar duminicile sau în zilele de sărbătoare, și avea o vorbă pe care o zicea de fiecare dată: „O viață ai șî tu ț-o dormi...” De multe ori când lucra în tura de noapte venea acasă dimineața, se punea jos un ceas, două, după care se trezea și se apuca de lucru. Într-o duminică după prânz, Petrișor n-a mai avut chef să mai meargă cu Vasilică, mezinul, la ieșirea din sat, pe teren, la fotbalul cu băieții și s-a pus să doarmă puțin. Era o vreme atât de frumoasă, Zamfira, ca de obicei, dormea după ce a mâncat de prânz, iar Aneta cu surorile gemene și-au întins o pătură în grădină și s-au pus să facă plajă. A dormit ca lemnul Petrișor, până târziu, noroc cu Aneta că l-a trezit, că altminteri s-ar fi întins cu somnul pân-a doua zi dimineață. După ce și-a dat cu apă rece pe față, a coborât în conie, că parcă-i era foame, să mânânce înainte să plece să se vadă cu Paulina. Zamfira tocmai ce a pus lespedea aia mare la încins, pe sobă, c-a rugat-o Vasilică, ăl mic, să le facă niște scoverzi cu urdă și cu mărar, iar Aneta o ajuta pe mică-sa și mărunțea mărarul. Mirosul primelor scoverzi le-a adus din grădină și pe gemenele Aurica și Adelina, și s-au pus cu toții să mânânce. Zamfira și-a turnat un pahar de vin, și a vrut să-i dea unul și Anetei și lui Petrișor, dar fata a refuzat spunând că ei nu beau că sunt prea mici, deși Petrișor ar fi băut măcar unul și se uita cu poftă la lichidul rubiniu din sticlă... Băiatul a înfulecat rapid două scoverzi și s-a ridicat de la masă să plece, când Zamfira, cu gura plină, l-a întrebat unde se grăbește, iar el s-a înroșit și a lăsat privirea în pământ: „Nicăirea, tu mică!” Femeia a râs și a mușcat sănătos dintr-o scovardă întreagă, după care a băut o gură zdravănă de vin din pahar. „Apăi mă dragu’ mamii, io bag de samă că tu ai o drăguță, că prea lipsăști nopțâle d-acas’!” Petrișor s-a oprit și s-a uitat pierdut înspre Aneta, parcă îi cerea din priviri ajutorul, dar fata și-a întors ochii în partea cealaltă, abținându-se cu greu să nu izbucnească-n râs. „Ce crez’ că io n-am văs’t cum plecai sara șî vineai târzâu înapoie?”, a continuat Zamfira veselă și a mai luat o gură de vin. Băiatul n-a mai putut să scoată nici un cuvânt, ar fi vrut să-i povestească mamei despre iubita lui, despre cât de minunată e și cât de mult o prețuiește, dar și-a amintit că oamenii din sat o știu pe Paulina ca o femeie dintr-aia... A rămas așa, nemișcat, deși prin minte îi treceau nenumărate cuvinte și imagini, și oricine ar fi zis ceva rău despre Paulina lui ar fi avut de-a face cu el, până când Vasilică, mezinul, ghiftuit bine cu scoverzi, a deschis gura și a vrut să zică, că da, are drăguță. N-a mai apucat s-o facă, pentru că în momentul acela, Aneta, așezată lângă el i-a dat mezinului un cot în spinare, încât bietul copil a sughițat și a întins mâna după paharul cu apă aflat în celălalt capăt al mesei. „Di ce dai tu, Anetă?” s-a revoltat Vasilică, iar Aneta a pufnit în râs și a mușcat sănătos dintr-o scovardă. „Pe cin-ai tu drăguță?” nu s-a lăsat Zamfira și și-a țintuit feciorul cu privirea. În momentul ăla Petrișor a deschis ușa de la conie și a țâșnit afară, în răcoarea serii, spre surprinderea mamei sale, și a fraților lui, mai puțin a lui Aneta, care continua să râdă cu poftă. S-a îndreptat spre poartă și în spatele lui a mai auzit-o pe sora lui mai mică, cum îi spunea mamei: „Mai lasă-l tu, mică! Că și dumitale te ascundeai ca să te vezi cu ticu’!”
A doua zi, dup-amiaza, după ce s-au întors de la școală și au mâncat, s-au dus cu toții la sapă, la vie, că vecina, Lelea Raveca, muierea lui Țolea, a trecut pe lângă via lor și a văzut că „buruiana-i tătă cât jița de mare tu Zamfiră, trăbă să mereț’ s-o săpaț’! Că tătă lumea o săpat jiile, numa’ a voastre o rămas nesăpate...” În ziua aia a venit și Aurel să-i ajute, și au vrut să meargă doar ei trei, Aurel, Aneta și Petrișor, dar Zamfira nu le-a dat voie, a vrut să se ducă și ea. Via-i amintea de Ion al ei, fiecare pom și viță plantate de dumnealui aveau o poveste, iar ea își amintea cu drag de ele...
***
... era atunci gravidă cu Aurel când Ion al ei a plantat primii butași de viță. S-a dus cu el sus în deal, la vie, ar fi vrut să-l ajute, dar bărbatul n-a lăsat-o să facă nimic, i-a așternut un lepedieu să șadă pe jos, la soare. I-a zis că atâta vreme cât ea, muierea lui îi poartă copiii, ea n-o să lucreze, chiar dacă s-ar prăbuși cerul peste ei. Apoi s-a apucat de săpat gropile pentru butașii de viță. Era destul de rece în acea primăvară, Zamfira și-a luat pe ea un sfetăr de lână, dar Ion, cum lovea pământul cu atâta putere și pricepere, a început să transpire. Și-a dat jos laibărul și a rămas doar în chimeșă, iar ea, femeia lui, se uita la el și îl iubea din toată ființa ei cu o dragoste pe care o simțea până-n măduva oaselor și era atât de mândră că-i poartă copilul în pântece... La amiază, după ce Ion a reușit să planteze câțiva butași, s-au pus jos să mănânce din cele pregătite de Zamfira, când nu departe de ei s-a auzit o bubuitură ca de tun și un urlet parcă venit de undeva din străfundurile iadului. Tulburat, Ion s-a ridicat în picioare și i-a zis femeii: „Stai aici, să nu te miști, auzâtu-m-ai?” și a luat-o la fugă înspre locul de unde s-a auzit zgomotul. A început să alerge tot mai tare, până ce a ajuns dinaintea unui hățiș de acăți și măcieși care-i blocau drumul. S-a strecurat printre ei cum a putut, chiar dacă i-a căzut pălăria din cap și era să-și agațe cămașa de câteva ori și a ținut-o tot așa până ce a ajuns dincolo, dinaintea unui gărduleț de nuiele împletite, unde începea via lui Tănasă Cucu. După câțiva pași s-a oprit și a văzut-o pe Chivuța, muierea lui Cucu cum se tânguiește, urlă și își smulge părul din cap, iar lângă ea se căsca o groapă din care ieșea mult fum. După ce fumul s-a risipit cât de cât, lui Ion i-a venit să vomite, și-a pus mâna la gură să-și înăbușe un sentiment de greață și s-a uitat în jos. Pe fundul gropii zăcea ceea ce a mai rămas din Tănasă Cucu. Mâna lui stângă era smulsă din articulația umărului și era căzută pe o grămăjoară de pământ, iar cele două picioare îi erau zdrobite de la genunchi în jos. Omul avea gura deschisă într-un rictus înfiorător, iar din colțurile ei se prelingeau picături groase de salivă amestecate cu sânge. Sub el se căsca o baltă mare de sânge amestecat cu pământ, rădăcini și scârnă. Ion a sărit în groapă, s-a apropiat de trupul căzut și a pus mâna pe tâmpla omului să-i verifice pulsul. A simțit o bătaie slabă și și-a dat seama că Tănasă încă e viu. Atunci și-a amintit de cadavrul soldatului rus, din vremea războiului, atunci, când s-a ascuns într-o groapă săpată de un obuz, și a început să tremure. L-au trezit la realitate urletele lui Chivuța care se învârtea în jurul gropii și nu știa ce să facă. Nu avea voie să se piardă cu firea! Nu, nu atunci! În război a văzut destui camarazi de-ai lui pierzându-și mâini sau picioare și a simțit de atîtea ori moartea atât de aproape de parcă i-ar fi suflat în ceafă... Și-a încordat toți mușchii ca să-și oprească tremuratul, și în ciuda mirosului respingător care venea dinspre trupul lui Tănasă, cu o voce extrem de calmă, a întrebat-o pe Chivuța ce s-a întâmplat. Femeia s-a oprit din urlat și, printre plânsete și lacrimi i-a zis că, crede că Tănasă al ei a lovit cu arșăul un obuz îngropat acolo, din vremea războiului cel mare, că s-a fost apucat să sape o groapă mai adâncă să planteze niște puieți de nuci chiar în acel loc. Ion și-a dat repede cămașa jos și a început s-o rupă în fâșii mari. Cu una dintre ele i-a legat strâns locul de la umăr în care Tănasă a avut mâna stângă și de unde sângele țâșnea fără întrerupere, după care s-a aplecat să-l ia în brațe. „Bă Tănasă, bă!” a șoptit Ion. „Mă auzi? Hai c-o să șie bine!” Tănase a deschis ușor ochii și i-a văzut chipul crispat a lui Ion aplecat deasupra lui. A oftat încet. „Mă doare rău, bă Ioane...”, a reușit el să articuleze. „Cristoșii mamii lui de obuz!” după care a suspinat și a icnit odată. Doar o singură dată. Scurt, și capul i-a căzut într-o parte. Pe fața arsă de soare a lui Ion au început să se prelingă lacrimi mari, de durere și de neputință. I-a închis ochii, cu degetele lui înegrite și murdare, după care s-a uitat în sus, la buza gropii, înspre Chivuța. Femeia își mușca pumnii de durere, ca să nu urle și să nu izbucnească-n plâns. “Îi la Dumniezo acuma, tu Chivuță...” a adăugat el. După care a căzut în fund și a început să plângă...
A doua zi, dup-amiaza, după ce s-au întors de la școală și au mâncat, s-au dus cu toții la sapă, la vie, că vecina, Lelea Raveca, muierea lui Țolea, a trecut pe lângă via lor și a văzut că „buruiana-i tătă cât jița de mare tu Zamfiră, trăbă să mereț’ s-o săpaț’! Că tătă lumea o săpat jiile, numa’ a voastre o rămas nesăpate...” În ziua aia a venit și Aurel să-i ajute, și au vrut să meargă doar ei trei, Aurel, Aneta și Petrișor, dar Zamfira nu le-a dat voie, a vrut să se ducă și ea. Via-i amintea de Ion al ei, fiecare pom și viță plantate de dumnealui aveau o poveste, iar ea își amintea cu drag de ele...
***
... era atunci gravidă cu Aurel când Ion al ei a plantat primii butași de viță. S-a dus cu el sus în deal, la vie, ar fi vrut să-l ajute, dar bărbatul n-a lăsat-o să facă nimic, i-a așternut un lepedieu să șadă pe jos, la soare. I-a zis că atâta vreme cât ea, muierea lui îi poartă copiii, ea n-o să lucreze, chiar dacă s-ar prăbuși cerul peste ei. Apoi s-a apucat de săpat gropile pentru butașii de viță. Era destul de rece în acea primăvară, Zamfira și-a luat pe ea un sfetăr de lână, dar Ion, cum lovea pământul cu atâta putere și pricepere, a început să transpire. Și-a dat jos laibărul și a rămas doar în chimeșă, iar ea, femeia lui, se uita la el și îl iubea din toată ființa ei cu o dragoste pe care o simțea până-n măduva oaselor și era atât de mândră că-i poartă copilul în pântece... La amiază, după ce Ion a reușit să planteze câțiva butași, s-au pus jos să mănânce din cele pregătite de Zamfira, când nu departe de ei s-a auzit o bubuitură ca de tun și un urlet parcă venit de undeva din străfundurile iadului. Tulburat, Ion s-a ridicat în picioare și i-a zis femeii: „Stai aici, să nu te miști, auzâtu-m-ai?” și a luat-o la fugă înspre locul de unde s-a auzit zgomotul. A început să alerge tot mai tare, până ce a ajuns dinaintea unui hățiș de acăți și măcieși care-i blocau drumul. S-a strecurat printre ei cum a putut, chiar dacă i-a căzut pălăria din cap și era să-și agațe cămașa de câteva ori și a ținut-o tot așa până ce a ajuns dincolo, dinaintea unui gărduleț de nuiele împletite, unde începea via lui Tănasă Cucu. După câțiva pași s-a oprit și a văzut-o pe Chivuța, muierea lui Cucu cum se tânguiește, urlă și își smulge părul din cap, iar lângă ea se căsca o groapă din care ieșea mult fum. După ce fumul s-a risipit cât de cât, lui Ion i-a venit să vomite, și-a pus mâna la gură să-și înăbușe un sentiment de greață și s-a uitat în jos. Pe fundul gropii zăcea ceea ce a mai rămas din Tănasă Cucu. Mâna lui stângă era smulsă din articulația umărului și era căzută pe o grămăjoară de pământ, iar cele două picioare îi erau zdrobite de la genunchi în jos. Omul avea gura deschisă într-un rictus înfiorător, iar din colțurile ei se prelingeau picături groase de salivă amestecate cu sânge. Sub el se căsca o baltă mare de sânge amestecat cu pământ, rădăcini și scârnă. Ion a sărit în groapă, s-a apropiat de trupul căzut și a pus mâna pe tâmpla omului să-i verifice pulsul. A simțit o bătaie slabă și și-a dat seama că Tănasă încă e viu. Atunci și-a amintit de cadavrul soldatului rus, din vremea războiului, atunci, când s-a ascuns într-o groapă săpată de un obuz, și a început să tremure. L-au trezit la realitate urletele lui Chivuța care se învârtea în jurul gropii și nu știa ce să facă. Nu avea voie să se piardă cu firea! Nu, nu atunci! În război a văzut destui camarazi de-ai lui pierzându-și mâini sau picioare și a simțit de atîtea ori moartea atât de aproape de parcă i-ar fi suflat în ceafă... Și-a încordat toți mușchii ca să-și oprească tremuratul, și în ciuda mirosului respingător care venea dinspre trupul lui Tănasă, cu o voce extrem de calmă, a întrebat-o pe Chivuța ce s-a întâmplat. Femeia s-a oprit din urlat și, printre plânsete și lacrimi i-a zis că, crede că Tănasă al ei a lovit cu arșăul un obuz îngropat acolo, din vremea războiului cel mare, că s-a fost apucat să sape o groapă mai adâncă să planteze niște puieți de nuci chiar în acel loc. Ion și-a dat repede cămașa jos și a început s-o rupă în fâșii mari. Cu una dintre ele i-a legat strâns locul de la umăr în care Tănasă a avut mâna stângă și de unde sângele țâșnea fără întrerupere, după care s-a aplecat să-l ia în brațe. „Bă Tănasă, bă!” a șoptit Ion. „Mă auzi? Hai c-o să șie bine!” Tănase a deschis ușor ochii și i-a văzut chipul crispat a lui Ion aplecat deasupra lui. A oftat încet. „Mă doare rău, bă Ioane...”, a reușit el să articuleze. „Cristoșii mamii lui de obuz!” după care a suspinat și a icnit odată. Doar o singură dată. Scurt, și capul i-a căzut într-o parte. Pe fața arsă de soare a lui Ion au început să se prelingă lacrimi mari, de durere și de neputință. I-a închis ochii, cu degetele lui înegrite și murdare, după care s-a uitat în sus, la buza gropii, înspre Chivuța. Femeia își mușca pumnii de durere, ca să nu urle și să nu izbucnească-n plâns. “Îi la Dumniezo acuma, tu Chivuță...” a adăugat el. După care a căzut în fund și a început să plângă...
(VA URMA