Mioara Băluță: Poeme

Poeme - Poeme - Poeme - Poeme - Poeme - Poeme - Poeme 

***

nu mă tem de tine, toamnă,

de când sunt mă înconjoară

ploaia ca pe-o frunză moartă,

vântul ca pe-o frunză rară -

foaie de hârtie goală,

aplecată,

îndoită...-

mi-am crescut în colțuri aripi

și-am zburat

neostenită

când copiilor pe creștet,

când ferestrelor prin zare...

m-am tot întrecut în țipăt

doar cu păsări călătoare

și am ars,

am ars întruna mototolul de hârtie...

nu mă tem de tine

toamnă

frigul tău mă ține vie

până când, așa, în joacă,

un copil plin de mirare,

îndoindu-mi alte aripi,

mă va arunca spre soare.

***
le-am pus nume,
nu și încredere în mine -
nu sunt dumnezeu
numai un vierme care sapă în lemn
îngrășământ pentru furnici - am vrut
să mușc din tot ce mi s-a oferit
ca dintr-un fruct care ascunde mirosul florii
cât să împlinesc profeția magică a existenței
alt semn din naștere nu am
nimic de citit toamna în afară de distanța
de la care ne-am putea recunoaște
așa cum morții își recunosc pământul.

Mioara Băluță

Emilian Marcu: poeme

poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme - poeme -

Surpări de gând sub limpede-mplinire
Se-aud curgând din trupul cald de zi
Mustul privirii lacrimă-n tocire
Chingi de răşină-n zodii va-mplini.

În raza blândă lunecând din faguri
În trup de ceară va-nflori uşor
Cum înfloreşte-n taină apa-n steaguri
Că rănile-n surpare-n săbii dor.

Surpări de gând, nisip în disperare
Pe-ntinsa plajă pare-un tainic ceas.
Mustul privirii-n chingi pe-ntinsa mare
E zaţul cald ce-n ceşti a mai rămas.

Pe-ntinsa plajă-n ornice-n surpare
Nisipul clipei de-nţelesuri doare.

Joi, 12 octombrie, 2006

                                                                               *

           Da, norii deşi deasupra, norii deşi

                Mă-mbracă tandru-n clipa de răcoare

          Ce norduri-n surpare-ai să aprinzi

          Cu trupu-ţi de zăpadă şi-nserare?

      Ce răni dau semn ecourilor reci

             Când trupul florii rug e sub câmpie?

       Se-aprinde roua pe-nverzite teci

      Tăişul cald mai poate să ne ţie?

            Da, norii deşi deasupra peste crâng

          În haina lor mă-mbracă a surpare,

              Uitate ploi sub pleoape se tot strâng,

                 Vertebra-n chingi de ceară-i lumânare.

                De, norii deşi deasupra, nori de ceaţă

              Cu trupu-ţi de zăpadă greu se-nvaţă.

Vineri, 13 octombrie, 2006

*

Vom fi fiind aproape-ntr-o zi de toamnă mută
Când ierburile arse s-or trage sub poteci
Cea mai frumoasă floare de ochi necunoscută
Parfumul cel mai tandru pe ninse braţe reci.

Surpări de clavecine se vor simţi sub frunze,
Damnaţi vom fi-n durere sub brume de cleştar.
Tăcerile-n octave se vor topi pe buze
Cum se topeşte timpul răpus de calendar.

Vom fi fiind aproape-ntr-o dimineaţă pură
Ca la-nceputul lumii, stăpâni pe galaxii,
Urma sărutului de-odată ne va-nflori pe gură;
Ce patimă iubito ne-nchide-n colivii?

Şi ninşi de brume groase în toamna asta mută
Vom bea din cupe ambră şi lacrimi de cucută.

Luni, 29 septembrie, 1997

*

Gica Jalba: Luptătorul

‎în 

Visez că lupt,cu ochiul drept nu mai văd,cercetez spațiul ce pare nemărginit,neputința în cârdășie cu neîncrederea crește,
Sunt pentru prima oară pierdut,sunt un petic de carne rupt din corp,ca o lumina aproape obscură în lupta cu întunericul.
Vântul fără suflet mă bate,sunt chircit de frig,sunt vlăguit,anemic,dar orgoliul ghionturi îmi dă să mă ridic,
Fac un ultim legământ cu speranța care îmi promite că dacă nu mă pierd cu firea ,o să mă ridic din glodul umed și rece.
Sângele inima îmi înundă,din gură și urechi prelingându-se îmi încălzește corpul aproape înghețat,
Simt ce e mai rău,pâlcuri înfrigurate de negură vin spre mine și că într-un târziu voi urca mort la ceruri,
Spălat de ploaia ce cade cu picături răzlețe cu miros de petale de trandafiri,crini și viorele.
N-aș vrea să adorm gândindu-mă la repercursiuni,închid ochii câte o fracțiune de secundă ,apoi brusc tresar,
Aș bea un pahar de vin ,fie el și pelin în ton cu starea mea de spirit și iar mă rog să nu adorm cumva.
Din depărtări aud goarne ce sună adunarea,trupele aproape că mă calcă în picioare,
Durerea și chinul îmi spun că e mai bine să mor că oricum nu mai am nici o șanșă la victorie!

Gica Jalba‎ 

Gheorghe Grigurcu: Adevărul din cuvinte (debut/1985), de Teodor Dume

34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume

                                                                                                                                                       

Gheorghe Grigurcu:

Teodor Dume, un debutant

Condiţia debutantului este irevocabil enigmatică. Pornind de la un punct zero al personalităţii, aceasta "propune" o personalitate ipotetică, de la cea mai strălucitor-seducătoare accepţie până la cea mai dezarmantă înfăţişare, ca o silă de literatură obiectivă încorporată. Dar situaţia e reversibilă, deoarece (cu foarte puţine excepţii care confirmă regula) debutul e un semn al mobilităţii. Începutul literar constituie o germinaţie pe care sentimentul lumii (proprii) o integrează imprevizibil în momentele ulterioare (fericite). Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adîncindu-se, poetul alege o singură cale. Risipa e prevenită, atît sub raportul structural cît şi cel al selecţiei. Bineînţeles, poate avea loc şi fenomenul invers, cînd scînteierile făgăduinţei se mistuie, cînd vocaţia firavă se suprimă pe sine. De atîtea ori, vai, conturul ezitant al unei creaţii se dovedeşte iluzoriu, ceea ce pare a se forma se destramă, ceea ce pare a se înfiripa se destramă. Fiind împotriva unei atitudini oraculare faţă de tinerii scriitori (pe care o socotim neserioasă), credem că există un mod rezonabil de a-i aprecia, fixîndu-le demersul iniţial, tratîndu-i drept ce sunt de fapt. Fără a anticipa viitorul problematic şi fără a ne informa de trecutul inexistent, sîntem liberi a vedea în prima lor producţie un gest "absolut". Regimul creaţiei, dintr-un punct de vedere lipsit de prejudecăţi, ni se prezintă omogen şi cel mai neînsemnat dintre autori, în planul organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a cîtorva versuri, egalul poeziei mari.
Teodor Dume, are un interes cu un atribut pentru poezie aparte. Sub stîngăciile versului său tenace, procesul culturalizării se iluminează prin cel al căutării lirice, înnobilîndu-l nespus. Inocenţa se transpune în ardoare poetică, fără vreun îndemn exterior, fără vreo tangenţă profesională ori lucrativă. El face parte din rîndul acelor tineri care, în mediul cenaclurilor literare, visează cu ochi larg deschişi mirajul Artei, sub stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii.
În atmosfera de perspective incerte, înfloreşte tipul poetului pur, tulburător complement psihologic al controversatei noţiuni estetice de poezie pură.
Teodor Dume îl ilustrează prin tensiunea poetică iscată de propria sa cauză, ca un imbold patetic al naturii însăşi.
Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un stranbiu rafinament, provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil:

Veniţi prieteni!
Să nu vă-nspăimînte
zările noastre aprinse
în luptele păcii.
Căutaţi-ne în mijlocul
luminii
locuitori pe lira aceasta.

O superbă încredere în sine (a poeziei, nu a poetului) se pronunţă într-o melodie holderliană (deşi e foarte puţin probabil că poetul aci prezentat să-l fi citit pe marele german):

Vîslesc în memorie
nesigur pe teamă,
împrumutîndu-mi nemurirea
ce-mprăştie
răcoarea serii
prin ani.

Da, ele, vîrstele,
plîng inocente.

O disciplină de bun augur, tradusă în discreţie, substanţializează subtile imagini:

Mi-am oprit lacrimile
pentru a le număra.
Mîna începuse să-mi tremure
şi deodată se rostogoli
în nemărginire,
conturată de-o lumină.
Apoi auzii
iluzia sărutului.

Ori această explozie cosmică, grafiată într-o atît de dezinvoltă lapidaritate:

Plecată, noaptea cade peste văi:
uimire
/Pe semne cerul a aruncat-o afară/.

Indiscutabil suflet de poet, Teodor Dume deţine în formula fiinţei sale însetate de limbaj metaforic propriul său viitor. Întrucît în planul artei cuvîntul "amator" e lipsit de sens, îi dorim o realizare ce, împlinind dezideratele conştiinţei de sine, să-i justifice elanul primei culegeri.
                                                                   
Gheorghe Grigurcu

Ana Urma:Haiku -

Haiku - Haiku  - Haiku - Haiku - Haiku - Haiku - Haiku - Haiku - 

amurg de toamnă –

mirosind a gutuie

mâinile mamei

                                  *
                        cuiburi de omizi –
                        prin golul unei frunze
                        răsare luna
*
între da și nu
încă o margaretă
fără petale

Ana Urma

Daniela Marchetti: vinovatele întârzieri

apa iarba și toate obiectele acestei liniști din biblioteca toamnei iau culoarea părului tău
stai pe sofaua tinereții și te închipui mire
înflorind cu dragostea ta marile câmpii ale soarelui
până la munții din zare
mâna lui Dumnezeu așeza atunci pe rafturile tuturor înserărilor vinovatele întârzieri sub clopotul desăvârșirilor blânde
în preajma astrelor care ne luminează și astăzi
drumul dintre cele două râuri
lângă zidul castelului Europa
ne pregătește
balul

Daniela Marchetti

Ileana Popescu Bâldea: Emoții la lansarea volumului " Rapsod popular" ,de Luminița Zaharia (editura Astralis)

Plouă. Trist și într-o parte. Urmăresc pe sărite filmul ”Iubire pentru totdeauna”. Ce basm frumos! În pauza de publicitate privesc fotografiile. Multe și diferit colorate. Seamănă cu cele pe care le-am văzut întâmplător pe Facebook. Deschis rar în ultimele zile. Patru la număr. Cum trece vremea! O mângâi cu dreapta, o pun în palma stângă, apoi o arunc spre cer. Dar ea vine spre mine în picături mici, ca și cum timpul ar face parte din ploaie, îmi udă obrajii, și gândurile, și sufletul și ochii. Irisul din fiecare capătă culoarea fotografiilor care sunt altfel chiar dacă par aceleași. În ele, fiecare din voi păreți diferit, după cum este inima care vă învăluie. Între timp am ieșit, cu adevărat, pe terasă. Laptopul și filmul au rămas între pereți. Și m-am trezit pe 30 septembrie, în Casa Schiller, urcând treptele tocite...
Lumini, zumzet, zâmbete, prieteni, emoții peste cer, luminițe dintre coperți, scântei în priviri, suflet plin în golul din jur, senzația că plutești într-o lume căreia îi aparții, cuvinte mișcate, dimensiunea pauzei dintre fericiri, pereții care se învârtesc după gânduri și clipa aceea care nu mai are nevoie de nimic pentru a fi unică, Luminița, Camelia Pantazi Tudor, critici, scriitori, actori, interpreți, flash-uri, o nouă carte pornind sprinten la drum, vis și timpul care trece, off!, prea repede peste noi.
Intru în casă, iau ploaia cu mine, tastele se udă, filmul s-a terminat, Effi visează și scriu despre altceva. Aniversarea Luminiței a trecut, evenimentul Editurii Astralis a rămas în urmă și el, filele cărții ”Rapsod popular”, probabil, sunt deja tocite, ca și treptele de la Schiller pe care amintirile coboară încă...

Ileana Popescu Bâldea

Ioan Popoiu: ÎNTOARCEREA FIAREI

Motto: "Hrăniți-l cu pâinea și apa întristării" (Psalm)

"Și în zilele acelea, vor căuta oamenii moartea și nu o vor afla, și vor dori să moară și moartea va fugi de ei" (Apocalipsa, cap. 9, v. 6)

Cum să poți trăi într-o lume

transformată într-un imens deșert

câtă stăruință câtă răbdare să poți continua

acolo unde normalitatea a fost îngropată

să începi o zi care te acoperă de tristețe ca o cenușă cel mai greu este să accepți haosul acesta organizat și dirijat oare nu înțelegem ce ni se-ntâmplă așteptăm... oare ce-așteptăm...

Cine trebuie să vină ca să se deschidă cerurile

cum să trecem peste aceste ziduri nevăzute drumuri nu mai sunt potecile au fost închise

călăreți cu suliți însângerate năvălesc peste tot

liniștea a fost spartă trăim cu frica în sân

ordinea știută s-a prăbușit

așezarea statornică a lucrurilor a fost spulberată

sinele nostru a fost făcut țăndări

niciun fel de fundamentacion...

nihilismul absolut...

să fi avut dreptate profeții Apocalipsei...

și îngerul a luat cădelnița și a aruncat-o pe pământ și s-au pornit tunete si glasuri și fulgere și cutremure...

în timp ce balaurul uriaș stă pe cer spre știință

noi ne ocupăm de nimicuri de politică și de altele asemenea

oare ne-a luat Dumnezeu mințile

ne afundăm în mocirlă și ne simțim bine

suntem în elementul nostru

ce trebuie să se mai întâmple

ca să ne venim în fire ce urgii să mai trimită Cerul asupra noastră ca să ni se deschidă ochii...

și au fost dezlegați cei patru îngeri

care erau gătiți spre ceasul și ziua și luna și anul acela ca să omoare a treia parte din oameni...

timpul nostru ca oameni ca muritori s-a micșorat...iar într-o zi timp nu va mai fi...

și am văzut ridicându-se din mare o Fiară

care avea zece coarne și șapte capete

și purta nume de hulă...

sfârșitul este la ușă

existența e o povară iar a trăi este neverosimil

nu mai știm cine suntem și ce vrem...

și s-a dat Fiarei puterea și scaunul și stăpânirea

să facă război cu sfinții și să-i biruiască

și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și limba și neamul...

Ioan Popoiu

(Din ciclul de poeme NOPȚI )

Viorel Boldiș: Ultima cale

Am ajuns să ne fie ruşine de noi,

ba ne dăm mari, ba ne hulim,

ne facem singuri, ca proştii, război,

nici cine suntem, măcar, nu mai ştim.

Prin Parlament avem doar condamnaţi

cu doctorate model copy paste,

ba suntem mândri, ba disperaţi,

naţiune pierdută între foame şi fast.

Am ajuns să credem că suntem ţigani,

atât ne-au tâmpit aceşti trădători,

până şi popii se roagă pe bani,

ba le ştim toate, ba suntem chiori.

Ba suntem bogaţi, ba vai şi-amar,

ruşinea ruşinii ne-a primenit,

mai că ne-ar pune Vlad într-un par

pe toţi laolaltă, popor adormit.

Am ajuns să credem că a fi patrioţi

e o boală avută de alţii-n alt veac,

ba suntem genii, ba idioţi,

mereu să le facem la alţii pe plac.

Naţiune română, te sfătuiesc,

revino-ţi în firea Măriei Tale,

pentru a salva ce-i românesc,

iubirea de ţară e ultima cale

Viorel Boldis

Costel Zăgan:Prima predică eretică> Geneza puiului de om

* Şi totuşi, Dumnezeu a dat naştere celui mai fragil vas al închipuirii : puiul de om ! Speranţă şi dezastru, inocenţă şi desfrâu, lacrimă şi caricatură !

Ghem de iluzii şi ghem de nervi ! Pas de uriaş şi salt în preistorie ! Rug şi sex!

* Mama a îngenunchiat, atingând cerul cu inima - lumânare ce încălzeşte cu adierea sa de vis întregul Univers - ridicând apoi firmamentul copilăriei la pieptul ei : rană şi izvor de mir !

* Cum să violezi un înger : mamă şi copil !? Raţiunea refuză să înţeleagă . Mâna refuză să mai scrie. Din cauza lacrimilor, ochii văd totul în alb şi negru : război şi pace, trup şi suflet, trecut şi viitor.

* - Doamne, ia-l în braţe şi aruncă-l la câini ! Acesta-i Anthristul : copilul cu ochi albaştri şi surâs de fecioară !

* - Doamne, nu ezita, El îţi va săpa groapa !

Costel Zăgan

, PREDICI ERETICE

Ottilia Ardeleanu:(cronică)Lebede roșii,de Andreea Maftei

Universul începe să miște

Cronică la: Lebede roșii de Andreea Maftei

Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului revistei “Literadura” la Concursul literaturitate.ro, 2016. Volumul de față este tot un premiu, al revistei “Junimea”, pentru volum în manuscris, la Festivalul internațional “Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, 2018. Volumul apare, deci, la editura “Junimea”, în colecția “Numele poetului” – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.

Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă, întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile antagonice. Furtunile, sângele “reînnodat pe inelar”, tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea, strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: “mă tulbură lumea aceasta-/ mare de gânduri”/ chihlimbar, p 13; “Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de umbra sa, îmi leagănă timpul-// fir invizibil. La rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma ta.”/ cadran, p. 21.

Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care cu grație curge “spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța”/ Lebede roșii, p 23.

Chiar și visarea poetei devine galopantă: “Lung pasul și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul alert, cu mâna la piept, ăi apără/ ziua./ Sângele, primul său nume deșert.”/ Vis, p. 94.

Curgerea apare și ca element al trecerii, al efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a timpului, clepsidra.

Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă, dar nici măcar ea în afara apei: “El,/ toată marea./ Eu,/ pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/ Îmbrățișare, p. 41; “În sângele nostru ne scaldă viața./ Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă dorul,/…/ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri.”/ Viața naște iubire, p. 96.

Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate a durerii, așa ca în metafora aceasta: “plânsul măduvei/ prin călcâie.”/ Urme, p.48. Cumplit de dureros este momentul îngropării bunicii sale, când “sunetele stridente ale cuielor/ băteau nemilos.”/ Răscolire, p.71.

Găsesc o a treia miză a volumului în mereu controversata feminitate cuminte-rebelă. În femeia “cu pene” poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă, obraznică și care să “zâmbească” precum Marilyn, “să își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse ferme.”/ Femeia cu pene, p. 62.

În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil zbuciumului mării, ca în poezia Plajă, p. 80: “… Cai albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încordate din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea știută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii, p.84: “In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.

Oricare ar fi curgerile, – de timp, de durere, de melancolie, de ape, de vieți etc.-, poeta revine asupra destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de iubire, de poezie: “Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii; “Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organelle,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.”/ Tăcerea suspinelor, p.87.

Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon, născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de magia creației. “Voi naște poezia sub albă stea.”; “Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția primilor stropi calzi.”/ Daimon de nisip ars, p. 91.

Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,14 iunie 2019

Daniel Luca:Poeme

Șurub                                                                  Toamna

Inima-mi grăbită                                         îmi curge must prin vene
gata să zburde                                            bătut cu tălpile goale
o prind c-un șurub                                     de fragede domnițe
de coastă                                                    nu vrea
spre nemișcare                                          să se prefacă -n vin
și ascultare                                                dorința-i sorbit
îl topește instant                                        să fie
aleragă râzând                                           de viu
nu mă prinzi
sâc sâc
hâc
nu mă ajungi

Zbor

Smulg aripile câinelui
spre a nu mai putea zbura pe sub gard
mi le lipesc
zbor sub pământ
ca o cârtiță
descoperind
bucuria întunericului.

Hotelul

În hotelul cu poeții încuiați înăuntru

Florile ascund podelele

Copacii cresc într - o noapte

Cât alții în ani

Timpul privește prin ferestrele înalte

Cum muzele se-nghesuie

Prin gaura cheii

Să își ocupe locul în cuvinte.

Daniel Luca

12 octombrie, ziua orașului Oradea. La mulți ani,orașul meu, Oradea!

Tristeți târzii


iubesc femeile triste

iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toți oamenii pe care i-am iubit o singură dată
așa cum iubești prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete și arome de parfum

oricum nu mai contează

cândva respiram unul din celălalt și visam
un șir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip

respir acum din mine puțin câte puțin și
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
și din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas -
un anotimp ploios cu mult frig

voi înnopta în el strigându-te

Teodor Dume 

Geo Galetaru: versuri

Este

ceea ce cheamă și duce

fără el nimic nu se poate argumenta

un râu oripilat

de propria imagine

chipul însuși al deteriorării de sine

într-o noapte perfectă

acolo

pe ziduri

și în focurile latente

Geo Galetaru