Arpad Racz

Teodor Dume: Doamne, de ce nu mai am timp...

Versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri,  

acolo unde am vrut să ajung
și nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbușesc pe genunchi
și-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine

Amalia Acostachioaei Achard:Generaţie - Loup-Yves de Minectro -

Pe culme de munte                                                         
Izvor nou se naşte;
Consoartă cu unde
Curând va cunoaşte.

Întâiul strop cade
Şi-apoi, mai rapide,
Din lent în cascade
Curg ape candide.

Din ne-ndemânatic
Cu paşii tremuraţi,
Crescu - râu sălbatic
Înconjurat de fraţi.

Din line coline,
Din câmpuri aurii,
Trece prin turbine
Cu toane şi furii.

Şi creşte, şi creşte
Cu orice nou izvor.
Cu-alt chip albieşte
Acelaşi călător.

Şi curge - şarpe viu
Cu solzii de mărgean -
În fluviul cenuşiu
Făcându-se ocean.
(traducere de Amalia Achard)

***

Génération - Loup-Yves de Minectro -

En haut de la montagne

Naquit le blanc ruisseau;

Il trouva sa compagne

Suivant le fil de l'eau.

De rasade en rasades,

De rapide en rapides,

De cascade en cascade,

Coule le flot candide.

Le ruisseau malhabile

Devint une rivière

De plus en plus tranquille,

Entourée de ses frères.

De colline en collines

Et puis de plaine en plaines,

Traversant les turbines

Parfois teintée de haine.

La rivière grandit

Au fil des confluents,

Il n'est plus vraiment lui

Mais reste se mouvant.

De méandre en méandres,

Ce petit affluent

Rejoint le fleuve en cendres

Et devint l'océan.

Amalia Acostachioaei Achard

Badescu Alexia: versuri

se scutură castanii
și zâmbetul de ploaie
înzăpezește-n suflet durerea de căprui
se răscolesc toți sfinții
și curg din gând șiroaie
de amintiri coclite
în raiul nimănui
nu m-aștepta nici mâine
mi-e patima sălcie
nefericirea scurmă prin aburite sorți
blestemele-s în trupul
firav
de veșnicie
și mușcă
anorexic
din nezidite porți
mai am un veac
și-un petec de nebunie-n traistă
un colț de pâine amară și-o sete de mormânt
voi colinda cu ele o pasăre măiastră
și voi renaște
pudic
din adn-ul sfânt

***
nu învăța alice
rostul devenirii
nefirescul trecerii
furia oarbă a dragostei
îți va lua o eternitate să înțelegi apocalipsa unui sărut
bătaia de inimă a unui răsărit prăvălit pe coapsele neputinței
muzica zefirului răpus
Iluziile îți vor sparge timpanul
după apus
Badescu Alexia

Note de lectură, Savu Popa:Forța demiurgică a inimii

În urma lecturii volumului de versuri ,,Psalmi" de Radu Vancu, apărut anul trecut la editura Max Blecher, las și eu o scurtă analiză hermeneutică a unuia dintre poeme.

Forţa demiurgică a inimii

Un inedit experiment fotografic a fost realizat de către fotografa daneză Robin de Puy, împreună cu echipa sa, care au făcut o serie de portrete alb-negru, folosind pe post de lentilă, o picătură de apă! La prima vedere, pare un lucru absurd! Însă, ne vom întreba, cum a procedat fotografa? Simplu şi creativ. Camera foto a funcţionat prin intermediul unei picături de apă, care a fost plasată pe o farfurie de sticlă căptuşită cu teflon. Astfel, picătura şi-a păstrat forma sferică. Apoi, cu ajutorul unei oglinzi, lumina din faţa camerei este redirecţionată, filtrată prin picătura respectivă. Un senzor de 18 megapixeli înregistrează cadrul. Şi gata! Dacă introduci şi puţină electricitate în farfurie, picătura devine dinamică, maleabilă, se poate întinde, permiţând o şi mai completă focalizare asupra obiectului sau persoanei. În timpul lecturii poemelor din volumul ,,Psalmi", scris de Radu Vancu, apelând la calitate creativă, atribuită de către Umberto Eco lectorului implicat în textul citit, numit şi ,,intentio lectoris", am ,,adoptat" o astfel de tehnică fotografică, nu întâmplător. Textele în sine reprezintă documente ,,in-experienţiale" sau ale experienţei unui ,,misticism visceral", prin care poetul captează destul de fotografic, un univers umoral viu, dinamic, pulsatil, invoalat însă, pe care îl simţim sau resimţim prezent, ca parte integrantă a vieţilor noastre, mult timp după lectură. De altfel, textele volumului funcţionează, fiecare în parte, ca aceste ,,picături” care conţin un înveliş transparent, dincolo de care, cititorul poate pătrunde sau vizualiza o (i)realitate viscerală, alcătuită uneori, din instantanee insolite, filtrate printr-un filon mistic, demitizat, perceput printr-o dimensiune funambulescă, alteori, străbătută de accentele unui onirism hipnotic, persiflat, diminuat sau hiperbolizat suprarealistic, în cadrul căruia inima capătă o inaparentă autonomie faţă de celălalte organe, care gravitează în jurul ei. Inima poate conferi, nu neapărat sens, cât semnificaţie lumii exterioare, obiective, transfigurând-o estetic: ,,De acolo de unde mă aflam, de pe malul lacului personal, m-am lăsat cât mai pe spate în scaunul de plastic să o pot admira: nimeni nu trecuse vreodată mai eficient decât inima mea prin materie. Muşchiul ei însângerat dobora stelele & nebuloasele ca pe nişte popice. Se prăbuşeau în jurul ei constelaţii & galaxii, tot însângerate - mi-am întins cât am putut gâtul de acolo, de pe malul lacului - dar tot nu mi-am putut da seama dacă erau murdare de sângele ei sau de sângele meu ” Situaţia paradoxală a acestui prim poem rezidă din constituirea, în primul rând, a unui proiect utopic marcat la început, de încrederea în forţa demiurgică a inimii, nu atât, în a menţine, a genera viaţa, cât, în a nu se lăsa copleşită, anulată de frumuseţea lumii, a realităţii, ca punct sau linie de ,,plecare", de ,,înaintare", după cum afirma şi Wallace Stevens: ,,Realitatea este doar baza. Dar este baza de plecare.” Iar, mai departe, poemul continuă astfel: ,,Utopia mea personală a fost inima. Corpul: blândă anarhie de muşchi & colagen, comună primitivă de oase & ţesuturi – şi în centrul ei, neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe – inima & dictatura ei neînduplecată.”
Pe de altă parte, acest proiect utopic este deturnat, din pricina tensiunii semnificante sau (non)semnificante dintre zona de maximă efervescenţă energetică, aşa cum este inima, pre-văzută ca un ,,axis corpus" şi, totodată, o zonă ,,oicumenă", care este o zonă permanent locuită, prea-plină de experienţele personale sau scindările sinelui, iar la polul opus, s-ar afla acea zonă ,,anoicumenă", aflată în aparentă dezordine, lentoare, cum este cea a trupului, formată din ,,blândă anarhie de muşchi & colagen, comună primitivă de oase & ţesuturi". Care va fi punctul de convergență dintre aceste două zone? Va fi unul de distanțare sau de apropiere? Asta va trebui să descoperiți pe parcursul lecturii acestui volum. Cert rămâne faptul că, frumusețea lumii constă în puterea inimii de a ,,umaniza" cu o și mai mare forță contingentul amorf, în care se oglindește.

Ion Lazãr da Coza : Coțu

Ştiţi acele primăveri în care verdele crud al plantelor de cultură, din cauza unor perioade prea lungi de vreme ploioasă, întunecată, dar mai ales rece, se transformă într-un galben bolnăvicios, de-i pune pe gospodari să jure că n-or să mai bage plugul în brazdă decât atunci când vor vedea că ouăle de ciocârlie-s ciocnite-n cuib? Sigur, nu le ştiţi.
Seara, ploaia se oprise şi, după cum erau purtaţi norii, eram sigur că dimineaţa va trebui să scot vaca la păscut. Trecuse vreo săptămână de când trândăveam. Nu că părinţilor le-ar fi păsat ca eu să nu stau în ploaie şi vânt, protejat, eventual, cu un sac din celofan, pentru îngrăşăminte chimice, tăiat în formă de glugă ciobănească, ci că Marţolea era, de felul ei, mai bolnăvicioasă, aşa că preferau, în astfel de năvădea strâmbă, să cotrobăiască prin podul grajdului după o mână de pleavă, rămasă de peste iarnă, ori tata să cosească un braţ de iarbă de pe vreun hat estic de grădină.
Când în cameră e al naibii de frig pentru acea dată din calendar, când vrei, din lene şi orgoliu, ca numai celălalt să aprindă focul în sobă şi să-l întreţină, preferând doar aşternutul să te iubească, nu-i nicio plăcere să fii trezit brusc, de razele ascuţite ale soarelui, dintr-un somn devenit atât de dulce, aproape placentar, peste care să se suprapună şi ameninţările mamei cum că va îndrepta vaca la păscut, fie că eşti gata au ba. Şi cum să mai mofturesc vreun bob de in, când din acelaşi aşternut, pentru care mi-a trebuit un sfert de noapte să-l încălzesc, a fost smuls şi mai dimineaţă, pentru o altă muncă, fratele – frate cu un an şi jumătate mai mare, dar căruia mi se impusese să-l apelez „nenea”, deşi eu nu-mi doream asta, deoarece toţi străinii ne întrebau dacă suntem gemeni, iar el ţinea prea adesea şi-n orice loc, mai ales printre puştanii de-o seamă cu noi, să-şi arate, prin forţa pumnului sau, mai rar, prin vocea ridicată, cine e şefu’? La drept vorbind, lui nenea i-ar fi plăcut să-l strig „nenică”, aşa cum făceau ceilalţi copii cu fraţii lor – apelativul „bădiţă” fiind pentru un frate mult mai mare –, însă eu, sesizând oportunitatea de a scăpa de această umilinţă, continuam să-l irit cu acest „nenea”, pe care ştiam să-l fac foarte distonant, poate-poate o să le ceară părinţilor dezlegarea ca eu să-l strig numai pe numele primit în cristelniţă. Deocamdată, nesupravegheat, m-am îmbrăcat repede, deşi cred că îmbrăcat am dormit, am mâncat, de-a-n picioare, mămăliga şi laptele din castronul de tablă din aluminiu şi-am pornit după vacă. Marţolea mă aştepta la vad, parcă neîndurându-se să treacă prin apa tulbure şi rece, dacă nu era cu folos. Văzând că are pod de vorbe mute, placidă, şi-a continuat drumul. Lăsând uliţele în urmă, cu multe case încă dormitând, am ajuns pe ţarină. Democratic, la bifurcaţia drumeagului, i-am dat ei posibilitatea să-şi aleagă locul unde voia să pască.
Aveam să regret amarnic deschiderea mea.
Deţineam doar două pârloage luate, cu doi-trei poli, în arendă, în acest scop – La Cruce şi La Albu –, noi fiind printre puţinii gospodari care-şi mai cultivau pământul, şi nu-l lăsam înspre înierbare ca să devină pârloagă, ci îl ţineam blană, cum i se spune prin partea locului unei suprafeţe arabile. Dacă până La Cruce, proprietate aflată aproape de şaua dealului – dealul fiind coada unei dumbrăvi generoase –, am mormolocit în urma vacii, ca să ajung la bucata arendată trebuia să o strecor, în viteză, pe hatul îngust de trei palme, dintre nişte blăni. Şi tare aprigi mai erau gospodarii dacă le mejeleai munca! Însă pe megieşii mei estivali parcă i-a scos nichipercea din timpanul lui stâng să nu-i mai frece nicovala şi scăriţa cu arcuşul fără sacâz, chiar dacă asta le-a fost învoiala. Păi, erau aşa: sub noi se întindea Ceafăncur – la acesta nici să te uiţi spre domeniile lui nu era bine, dar aveam noroc de hatul abrupt şi înalt de-un stat de om, pe care vaca nu-l prea încerca de teamă să nu-şi luxeze vreun picior; deasupra, cu un hat micuţ, cât un prag de casă, tolănea pricăjită pârloaga Mucioaiei – asta, şi dacă trecea un bondar de la noi la ea, ne spurca avan cu apa în care au fost spălaţi trei morţi zăcuţi o iarnă în şopron, unşi cu prapur de porc; tot deasupra, în dreapta, seculariza Gafiţa lu’ Birică – ei, primăvara, tata îi cerea pârloaga în arendă, pe trei-patru şiştare cu lapte, dar păs de voia, pentru ca vara, după ce seceta îi topea iarba, să-şi pună a obidă mâinile în brâul mlădiu, de văduvă tinerică, mignonă, şi să-mi dea dezlegare să-i devastez păiuga aurie, chiar de pe amândouă pârloagele dacă m-ar fi dus capul, căci de fiecare dată când trecea pe acolo, legănându-se ca într-un hamac selenar, se aşeza mai sub pleoapa gardului, mă chema lângă ea, mă privea galeş în ochi şi, în timp ce se lăsa să alunece pe catrinţă, dezvelindu-şi genunchii mult, tot mai mult, îmi zicea că ştie ea ce i-aş face unei fete de-ar fi cu mine, şi cât de des i-aş băga mâna sub rochiţă ori în sân, după muguri, dar eu negam grăbit, făcând feţe, feţe... pe atunci nu ştiam de ce îi spuneau flăcăii „Gafiţa – garofiţă-de-prund”; ei bine, ca o răzbunare mârşavă a sorţii, la capetele pârloagei noastre, ceva mai mică decât un teren de handbal, aveam acelaşi megieş cu apucături de jder turbat – Coţu –, dar şi aici plutea puţin noroc fiindcă în partea dreaptă însăilase un gard, năvodul necazurilor pândind doar din stânga. Respir uşurat şi aproape mă felicit cu voce tare că Marţolea nu a şterpelit niciun păpuşoi când am trecut printre blănile lui Şperlă, Ceafăncur şi Samsoilă, dar ceva al naibii de concret mă aducea, cu o uşurinţă afurisită, la realitate – frigul! După cum spuneam la început, fusese o perioadă cu ploi lungi şi extrem de reci, iar acum, ca un zapciu nebun, un vânt polar biciuia subţire dinspre nord-vest, brumărindu-mi până şi aortele, făcându-mă să trimit firman cătrănit paltonaşului şi căciulii pe care le-am lăsat acasă, în cuier. „Aşa pleci?” m-a întrebat mama când a văzut că ies pe poartă. Abia acum înţelegeam rostul întrebării. Am căutat adăpostul unei tufe de măceş. Evazivă, aceasta îmi ajungea doar până la şale. Pielea mă strângea dureros, ca o opincă uitată pe sobă. Urmăresc, pentru câteva clipe, felul în care Marţolea păştea, sistematic şi cu poftă de iac supărat, iarba tânără, bogată şi zemoasă. Hotărăsc să mă cuibăresc discret la rădăcina măceşului. Pământul era rece şi mai umed decât mă aşteptam. Totuşi, la nivelul ierbii, nu se mai simţea aşa tare biciul vântului, iar căldura soarelui trecea de pulovărul subţirel, din lână saină, până la cămăşuţă. Subtil, starea de mulţumire se instala.
Trăind în natură, dinspre partea ei nu ar trebui să mai ai revelaţii, sau, în orice caz, nu unele care să te uimească peste măsură. Cu toate acestea, de-ar fi să mă nasc încă o dată, tot nu cred că o să mai văd un cer atât de senin. Profunzimea lui mă fascina până la teamă. Din când în când, nişte vapori de apă – aveam să descopăr cu o uluire de nestăpânit – reuşeau să se coaguleze pe furiş, formând caiere dezlânate. Cu o furie nevăzută, curenţii de aer de înaltă altitudine mi le lua la rost şi le spulbera cu aceeaşi tenacitate. Victorios, de parcă participam cu ceva la această luptă, am început să număr în gând: un nor, doi nori, trei nori, patru oi, cinci oi, şase oi, şapte oi... clopoţelul de la gâtul vacii sună liniştitor lângă tâmpla mea... soarele încălzeşte... opt oi, nouă oi... clopoţelul sună, soarele dogoreşte... zece oi... unşpe oi... unşpe mii de oi... clopoţelul... clopoţelul... unde e clopoţelul? Parcă era prin preajmă... Parcă era... Cât timp mi-a luat să deschid ochii, tot atât mi-a luat pentru a ajunge în picioare şi a scana blănile lui Samsoilă, Şperlă şi Ceafăncur. De Gafiţa şi Mucioaia chiar nu-mi păsa în acea clipă. Dar de Coţu? Nu! Nu! Nu... De un catrilion de ori, nu!... Căzusem în mijlocul celui mai mare ambuteiaj existenţial imaginat vreodată – Marţolea hrăpănea păpuşoii jderului turbat. Nu doi. Nu zece. Nu douăzeci. Bărbierise peste o treime din blană. Ca să nu fac paguba şi mai mare, o scot binişor şi o aduc, vorbindu-i calm, în mijlocul pârloagei mele. Smulg un smoc de iarbă şi înfund clopoţelul ca să nu mai sune şi să atragă astfel atenţia vreunui eventual trecător pe drumul de dincolo de Ceafăncur, drum care ducea în satul vecin. Marţolea ştia că îmi greşise tăios. Ca s-o liniştesc, îi mângâi crupa. Răzbunarea avea să fie cruntă, însă trebuia să mai aştepte. Năucit, mă întorc la locul unde parcă un singur lup căsăpise nouăzeci şi nouă de mioare gestante. Ce era de făcut? Fără nicio justificare aparentă, logică – dezastrul fiind vizibil şi de pe capra Carului Mare –, plângând de frică, de furie, dar şi de milă, mă apuc să acopăr urmele vacii. Păpuşoii, semănaţi manual, primiseră prima praşilă. Erau cam cât un stilou de mari. Din cei mâncaţi de Marţolea mai rămăseseră unu-doi centimetri de tulpină. În vârful muşuroiului lor păreau nişte cetăţi ţărăneşti în ruină, uitate de toţi, chiar şi de turişti. „Ce vacă, bre? Coropişniţele au mâncat păpuşoii! Cum, ele rod numai rădăcini?! Atunci, or fi fost răţişoarele... A... astea trăiesc numai la şes, la căldură? Să ştii c-au fost lăcustele! Ai auzit şi matale, din gura popii, de molimele ce s-au abătut asupra Egiptului. De ce nu au atacat şi blana lu’ Ceafăncur sau Şperlă? Păi, ce, Ţara Sfântă ori Fenicia au fost molimate? Doar Egiptul faraonilor celor haini... Nu bre, matale nu eşti faraon!... Şi nici hain nu eşti.” Of, mi-era greu să-l conving pe Coţu din coşmarurile mele, darmite pe adevăratul Coţu... Mă duc la Marţolea, îi fac vârful cozii covrig la mine în palmă şi accelerez. Alunec în viteză printre blăni, ca un fachir pe covorul său fermecat pe străzile nopţilor cu stele din Bagdad. Puteam, ca şi până atunci, să folosesc varga pe post de pedală de acceleraţie, dar ca să intimidez vaca să nu întindă botul spre vreo blană trebuia să fac şi zarvă, or tocmai asta urmăream – şapte sate să poată jura că eu nu am fost pe acolo, în acea zi, căci în următoarele opt zile şi scarabeul de pe cer, cel care face luna rotundă, putea jura. Mama observase şi ea că Marţolea, în ultimul timp, îi venea cam flămândă în grajd şi mă tot întreba pe unde o port, însă când s-a întors din sat măscărită de Coţu, cum că l-am nenorocit cu jumătate de blană şi că o să ne ia vaca să ne-o ducă la obor – oborul era un fel de arest preventiv pentru vite, unde, musai, trebuia să plăteşti o cauţiune pentru eliberare condiţionată – mi-a impus ferm să o duc La Cruce. Nu aveam cum s-o descânt cu spermanţet rânced pe mama, în loc de mir vrednic de Sfântul Dumitru Izvoditorul, căci din temelia din dos a casei noastre izvora muntele. Dacă te urcai în fundul grădinii şi priveai peste casă, aveai sub ochi tot dealul ţarinei. Aman, cu pingele groase de plumb, în dimineaţa aceea urcam, ca osânditul spre o ghilotină ruginită, la cuibul împrejmuit cu vipere aspre, având grijă, încă de la bifurcaţie, să înfund clopoţelul cu iarbă. De cum am ajuns în pârloagă, m-am dus – rază de laser – să cercetez molima marţoliană. Ciocnire de atomi grei – abia se mai putea face diferenţierea dintre păpuşoii palisaţi şi ceilalţi. Doar dacă analizai de aproape frunzele de la baza tulpinii le vedeai vârfuşoarele cicatrizate. O ploicică netezise şi mai mult urmele de copite. E adevărat că dacă te uitai atent spre centrul blănii, observai o oarecare falie. Însă cine ar fi cutezat să caute cu geana până acolo? Chiar şi aşa, speranţa mea era ca Marţolea să se sature cât mai repede, pe urmă să mă retrag strategic în pârloaga de La Albu şi să aştept cuminte ceasul de mers acasă. Înţelegându-mi parcă temerile, Marţolea mânca făcând spume verzi la gură. Prevăzător, îi stăteam în preajmă, tot cu ochii pe drumeagul pe care ar fi venit Coţu, gata să păstrez un perimetru înfoiat faţă de acesta, iar de-ar fi vrut să-mi ducă vaca la obor eram hotărât să o aţin spre casă, de la distanţă, cu pietre şi porunci, şi-n cazul în care nu reuşeam, câteva dintre pietre puteau zbârnâi şi pe la picioarele jderului. Dar soarele urca blând pe cer, burdihanul dospea senin şi cu spor, iar eu începeam să mă relaxez. La un moment dat, Marţolea se opreşte cu gura plină de iarbă şi priveşte spre mine ca spre o călăuză stelară, căzută de pe o cometă.
– Ce te uiţi aşa? Ce, n-ai mai văzut un om de ştiinţă? Iată-mă-s în toată splendoarea.
– Om de ştiinţă la pizda mă-tii, mă! Nu eşti în stare să păzeşti o vacă şi te dai om de ştiinţă?!
Cât auzeam eu vorbele acestea, de parcă eram cu capul în clopotul mare al catedralei din Köln, în timpul chemării păcătoşilor întru duhovnicire, un vârf de arac îmi fulgerase de două ori, pe orizontală, fesele slăbănoage. Să fug? Până mă depărtam, tot mai încasam patru-cinci araci. Să stau? Furia jderului era nemăsurată şi inepuizabilă:
– Nu eu, bre. Nenea! găsesc instantaneu soluţia salvatoare, fără să am mustrări de conştiinţă căci, la urma urmei, la câtă bătaie luam, gratis, de la nenea...
– Nen-tu, zici?! Las’ că-l prind io...
– Şi cu mine ce-ai avut? o fac eu pe piranha, deşi eram solitar şi, desigur, vinovat.
– Ai uitat câţi păpuşoi mi-ai stricat acu’ anu’?!
Dacă tăceam, mucenic rămâneam. Coţu plecă de lângă mine, mustăcind. Neîndoios, îi mai rămăseseră rânduri de sudălmi şi movile de furie. Se opri, încurcat, pe hatul său. Nici el nu mai era sigur până unde Marţolea mea făcuse din păpuşoii lui acronime...
Pe cât posibil, eu şi nenea păşteam vaca alternativ, iar când nu ne înţelegeam asupra acestui aspect, mama ne trimitea pe amândoi, aşa că rar eram în dezacord. La vreo trei zile, după ce a legat-o pe Marţolea de stănoaga din grajd, nenea a intrat în casă smiorcăindu-se. Având aerul unui înger trecut, cu bursă de merit, în ceata serafimilor, tatonez terenul:
– Ce-ai păţit, băi, nenea?
– Taaaaaci! se isteriză el către mine, apoi, se adresă mamei imperativ: Dacă îmi mai zice „nenea”, îl omooor!
– Gata. De azi înainte, fără „nenea”!
Jubilând în sinea mea pentru această victorie, ascult lamentările vădit exagerate – ce, eu am zis măcar „pâs” cuiva despre fesele mele vărgate? – şi analizez cele patru urme concrete de arac de pe spinarea lui.
– Io-te, ce mi-a făcut Coţu. M-am dus fuga să văd dacă cireşu’ lu’ Troju are cireşe... Vaca a luat trei frunze... Atât!
– Îuuu!... Chişu-i ochii lui de porc bătrân... Am trecut alaltăieri pe-acolo şi n-am văzut un păpuşoi mâncat, da’ el mă curpeneşte-n sat cu hamei nebun cum că Marţolica noastră i-a ferfelit juma de blană... Păi, nu dau eu cu crucea de el, duminică, în piaţă?...
Credeţi-mă, Coţu încă nu ştia cu cine s-a pus...

Ion Lazãr da Coza 

Vasile Ionac: Drumul

De unde începe să urce,
drumul se răspândește.
de câte ori se zărește o culme,
o cărare o ia spre acolo prin tranșee de ceață,
printer perdele de fum.
de câte ori se ivește un hău,
frica de prăpastii îl ocolește.

de unde începe să coboare,
drumul se revarsă
limpede, ca un cer senin de vară
peste amiezile promise.

doar când e de luat drept, peste câmpii,
drumul nu se duce niciunde;
mai caută o umbra,
mai ocolește scheletul unui copac
secerat de vânt sau de fulger,
dar merge și, din loc în loc
mai lasă-n urmă câte un cimitir.

Vasile Ionac

11 gerar 2020, Căpâlna

Nicolae Vălăreanu Sârbu: în zilele luminii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Mă regăsesc în fiecare dintre oameni                                                        

și caut răspunsuri la întrebările lor,

cel ce uită să se apropie de rădăcini

nevrednic își pierde credința

și e zbate răpus de îndoieli.

În zilele luminii mă dezleg de întuneric

mai hotărât decât înfometații de cuvinte,

mă rup de teama care surpă voința

și-mi rămâne în urmă ecoul.

Trăiesc în umbra răcorii de seară

dau la o parte nepăsarea,

odată cu puterea care se ridică pe zid

de zidul pe scară îl urc

în vreme ce orizontul se îmbracă în purpură.

De la mine scapă idei ce scapără,

lupt cu întâmplări care înghit scântei,

tu-mi dai iubirea ce-mi înfășoară trupul,

eu nu știu ce să-ți dau

nu vrei nimic.

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Marin Voicu: O liniște...

O linişte se lasă-n gândurile mele

De mi se îneacă deşerturile firii

În târziu de soartă când clipele trec grele

Adun din nou în mână zorile iubirii

Şi cum te visez în orice înserare

Trăind înfiorat plăcerile senine

Inima-mi vibrează ca-n faţă la altare

Când cuprind în braţe sufletul din tine

Zâmbeşti ca din picturi prinse în chenare

Şi-n faţa lor topit mă-nchin ca la icoane

Mă-nalţ apoi vrăjit şi-ascult bătăi mai clare

De farmece asunse-n sânuri diafane

Şi înfierbântat la culme privesc iar la tine

Ca la răsărit de stele sau freamătul marin

Risipit în clipa uitărilor de sine

Te sărut iubire şi-ncep ca să mă-nchin.

Marin Voicu

Corbu Daniel: Luminatorii timpului, sumă de eseuri filosofice, din monumentala carte QUINTA ESSENTIA.

În colecția ,,SPIRITUS RECTOR” a Editurii ,,PRINCEPS MULTIMEDIA” Iași a apărut cel de-al treilea volum, LUMINĂTORII TIMPULUI, sumă de eseuri filosofice, din monumentala carte QUINTA ESSENTIA.
Pe coperta a IV-a a cărții stă scris:
Cititorul avizat care parcurge Quinta essentia, monumentala carte a lui Liviu Pendefunda, realizează că are
de-a face cu un mare eseist al Europei de azi care, instalat între tarele metafizicii esențiale, reinvestește folosofic idei, concepte, semne himerice, ordine esoterice ale rostului.
Și în această a treia carte, LUMINĂTORII TIMPULUI, sumă de eseuri filosofice, întâlnim un adevărat spectacol inițiatic despre ,,zestrea esoterică”, despre ,,nunta alchimică”, ,,tâlcul arcurilor reflexe”, ,,tradiția hyperboreană”, despre ,,conștiința cosmică” sau Realitatea Unului și, nu în ultimul rând, despre simbolistica dăruită de Marele Arhitect. După acest erudit și magician al cuvântului, care s-a afirmat în timp ca un redutabil poet, ,,modelul lumii este Înțelepciunea divină, iar Sophia, un etern feminin al divinității pe care, prin Lilith, l-am întâlnit ca imaginație a spiritului divin.” El spune: ,,Lumea se bazează pe infern, pe bezna în care se găsește Logosul-Lumină.” Esoterie, soterie, tânjirea rubedo-ului, adică învierea prin logos. Într-un întreg capitol este dezbătută dualitatea Androginului ca parte a Genezei înțelese și relatate prin prisma umană. Cine poate emite sintagma iubirii - se întreabă autorul - dacă nu natura divină a omului?
Gânditor redutabil asupra rosturilor lumii, asupra iluziilor mentale sau asupra esoterismului rosicrucian, ales pentru înalta meditație, Liviu Pendefunda ne oferă prin Luminătorii Timpului (al treilea tom din Quinta essentia), o carte elitistă, spectaculoasă prin bogăția informației, un manual inițiatic de o originală încărcătură filosofică.

e

Nicolae Petrescu Redi: Departe de basm

Ninge,
clinchete, molcom,
bat la ferești,
zâna învârte
ciucuri cerești,
tu nu îi vezi,
mamă!

Păru-ți trădează
iarna din gând,
ochiu-ți asudă,
tristeți cărând,

ninge!

Cad îngeri, măicuță,
ieși din tăceri,
desculți să pășim
prin omătul de ieri,
desculți!…

Amar și dulce
peste abis
ningă trecutul
cu ce ți-a promis,

ningă!

Nicolae Petrescu Redi

Savu Popa: Sunt locuri

Sunt locuri

Unde merg
Şi nu pot lăsa urme,

Simt cum oasele sunt mai tinere
Decât pielea sau carnea,
Aproape că ar țâșni din ele
Ca un ser,
Recompunându-mă
În altă parte.

Unele cuvinte repetate insistent,
mai încinse decât o şină de tren
În soare,

Iar uneori sunt nerăbdător să ştiu
Cine va fi primul care va recunoaşte piatra
Cu care a dat.
Să o ia înapoi,
În locul inimii.

În nopţile senine,
Cu ochiul liber

Pot să văd centrul de greutate
Al singurătăţii multora.

Şi nu mai am somn.

Savu Popa

Viorel Birtu Piraianu: undeva

undeva

eram mai departe cu fiecare pas

rătăcind prin cioburi de tăcere

visam la păsări

când mă jucam, mamă, acasă,

cu zăpezile printre algele sufletului

la final,

doar țărmul a rămas un vis neatins

Viorel Birtu Piraianu

Teodor Dume: Potcoave pe suflet

Editura PIM, Iași/2020

Tehnoredactarea: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță

*
Cartea cuprinde și aforismele care au obținut premiul I la Festivalul Înternațional al aforismului, ediția II -a, Tecuci/2018
*
Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciați scriitori de aforisme ai momentului, o dovadă în acest sens fiind includerea sa în Antologia aforismului românesc.
(Ionuț Caragea, scriitor)
*
Nu de puține ori atât aforismele, cât și „gândurile și sentimentele” lui Teodor
Dume (uneori în nuanțe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relația cu
Dumnezeu,sex,viață și moarte,bani,lipsa banilor ș.a – par să sune ca și
cum,scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet.”
(Marius Chelaru, revista Convorbiri literare,)
*
Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare,cum ar fi sfatul lui Kant
de a elimina din conștiință lucrurile în privința cărora nu putem face
nimic,:”renunță la ceea ce nu poți obține/pentru că/senzația eșecului este
răvășitoare, sau a lui Kierkegaard, de a trăi autentic:” nu-ți transforma viața în
corvoadă ci/ învață să fii tu însuți”,de misoginismul lui Schopenhauer, “între
femei și artă nu e nicio deosebire”, de pshiologismul lui Wilhelm Wundt, “omul
trăiește într-o lume paralelă/datorită propriilor senzații”(…) Departe de
“smartphones”, am regăsit smarthumans,frumusețea inteligenței omenești,care nu e
poate nicăieri mai convingătoare decât în literature speculativă și sapiențială.”
(Maria – Ana Tupan, critic/Revista Contemporanul,)
*
***
Doar cei care și-au biruit și trăit durerea
pot vorbi despre viață
*
Și ce altă durere e mai mare decât să nu poți să-i privești
în ochi pe cei vii
*
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi
despre durerea apei
(Teodor Dume)

Geo Galetaru: Voi veni în zbor

Nu știu ce mai contează
câte degete strivite ați văzut în visele voastre
eu scriu o poezie și v-o dăruiesc vouă
să treceți râul cu o floare roșie în gură
să iubiți monstrul și afișele și contractul cu vidul
așa-i că afară plouă?
așa-i că pielea iubitei cântă ca focile neascultătoare?
rămân aici rămân aici
moartea ciocănește în geamul oficiului poștal
ea caută peștele cel gras
ea caută numismați apatici și contabili cu paltoane jerpelite
cândva zborul vostru era mai inteligent decât zborul păianjenului negru
cândva am schiat în camere cu o singură fereastră
pereții erau albi și mierla era albă
voi veni în zori în casa voastră de sticlă

Geo Galetaru

Ildiko Șerban: Palma care aduce somnul

- Acela era un moment magic! O așteptam cuminte sub plapumă, în timp ce ea se mișca prin cameră cu o precizie de metronom. Așeza hainele pentru a doua zi ( ale mele, ale ei) pe marginea fotoliului, verifica ușa, stingea lumina. De aici încolo, urechile deveneau ochi și după sunetele din întuneric ( fâșâitul pijamalei, clik-ul de la încuietoarea sutienului) întrezăream ba un umăr, ba un genunchi, dansînd prin aerul ce se oprea în nările mele, repirația controlată încercând să ascundă exploziile și cutremurele ce-mi spărgeau diafragma. În fiecare dimineață aveam febră musculară și când la dușul din capătul holului îmi atingeam pectoralii, închideam ochii pentru câteva secunde( nu secundele alea în care apa te plesnește peste față și instinctiv îți aperi privirea ci aia prelungă, de visare) ca să văd-aud, din nou, umbra ei, înainte de a se așeza în pat. Se cuibărea ca un copil , făcându-se ghem pe partea ei de pat( întotdeauna la margine),auzeam cum își strecoară o mână sub pernă și cum cu cealaltă ridică pătura acoperindu-și capul. Stăteam nemișcat , prizonier în pielea electrocutată de așteptare știind că izbăvirea este foarte aproape. Apoi, încet, mâna ei plutea spre fruntea mea, se așeza ca un fluture ușor pe pelicula fină de transpirație( asta nu reușeam să controlez niciodată) și cu vârful degetelor pufoase, într-o mișcare scurtă , ștergea umezeala buclucașă ce mă dădea de gol. Când așeza palma (puțin apăsat) pe fruntea mea, în câteva secunde uitam tot ce mă cutremurase, adormind ca un nou născut proaspăt îmbăiat. - spuse bărbatul masiv, trecându-și nervos degetele prin pletele rebele.
-No! Erai tânăr și prost! Erai îndrăgostit, amice! Credeam că ți-a mai venit mintea la cap, dar tot așa ai rămas! Măi băiete, bagă în sfârșit la cap! Femeia nu e, cum zici tu, lumină și energie! Astea-s basme pentru poluție juvenilă și tratament pentru coșuri!- zise cu un ton voit superior, celălalt, tăind meticulos friptura aburindă.
- N-ai înțeles nimic...oftă primul. Există clipe care te urmăresc toată viața și nu ai ce face, trebuie să înveți să conviețuiești cu ele, zi de zi. Ce știi tu? Nu am fost îndrăgostit! Pe ea am iubit-o!- spuse apăsat și cuvintele căzură ca o ploaie de funingine peste farfuria neatinsă din fața lui.
- Hai că ești figură! Ce bărbat ești tu? Patetismul ăsta e pentru idealiști! Doar știi ce a pățit idiotul ăla de Dănuț dintr-a zecea! Și ăla bătea câmpii! Filozofia l-a dus la spânzurătoare, că prostul s-a amorezat de o fufă din cartierul lui. Aia avea numai poezii în cap, de- l făcu-se pe al nostru să umble ca năluca pe străzi. În loc să și-o tragă, au întins coarda ca proștii, visând la cai verzi pe pereți ! Amice! Cam pe acolo te duce nărozia asta a ta, pe care o povestești de atâția ani! Măi omule, eu chiar am nevoie de tine la firmă, întreg la bibilică! Unde mai găsesc eu un partener care face machete publicitare atât de bune și pe bani așa de puțini?- spuse zâmbind șmecherește bărbatul elegant, tamponându-și discret gura cu șervetul de pe masă...Dragoste, iubire, tot aia!- continuă. Dacă vrei să ții o dizertație despre hărți emoționale, n-ai decât! Te ascult, chiar dacă azi aș fi vrut să vorbim despre afacerile noastre. Mie îmi place cum povestești și poate o pauză ne-ar prinde bine. Faci ce faci și te întorci la chestia asta! Nu am ce face! Trebuie să te ascult! Și la ce sunt buni prietenii? Să asculte, nu? Mă! Te și ajut! Unde tu dai chix, eu acționez!- nazaliză malițios.
-Nu știu de ce îți spun toate astea...Ești incapabil să mai vibrezi...șopti ca pentru sine, celălalt .
-Ba da! Și încă cum! Între coapsele fierbinți ale tuturor Evelor!- îl întrerupse primul, tachinându-l.
Bărbatul masiv își aprinse nervos o țigară și după ce trase cu nesaț câteva fumuri, îl privi îndelung.Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Ridică mâna spre chelnerul ce îi privea atent , făcându-i semn că dorește să plătească . Celălalt reacționă imediat ,făcându-i semn chelnerului cu înțelesul de amînare.
-Regret! Sincer îmi pare rău!- întări. Nu credeam că ai să te superi. Metoda asta ține la toți" suferinzii", dar tu...tu ești același...Sinucigașule!- zâmbi strâmb. Nu te-ai schimbat...și ca să fiu sincer, așa un pic, te invidiez. Uite că am și o latură bună! Recunosc că sunt mistreț!- spuse râzând.
Celălalt se încruntă, uitându-se într-o parte.
-Gata! Sunt serios!- coborâ vocea bărbatul mucalit. În definitiv te vreau așa cum ești și neapărat, tot prieten. Hai! Spune-mi despre minunea aia care te adormea!
Bărbatul tăcea. Chelnerul goli scrumiera din fața lui, se uită la farfuria neatinsă și plecă fără nici un cuvânt. Celălalt, sorbi gânditor din paharul de vin, privindu-și partenerul de afaceri și prietenul din copilărie, prin transparența paharului. Acesta părea dus pe altă lume. Doar cuta săpată adânc între sprâncene spunea ceva despre gândul pierdut înăuntrul lui.
- Ți-am zis că nu pot dormi de la o vreme.- zise într-un târziu. Nu găsesc nici un motiv plauzibil pentru ceea ce mi se întâmpă. În general lucrurile sunt ok. Știi! Anca e o femeie pe cinste. O respect și țin foarte mult la ea. Normal că nu mai ard ca la început, dar nu aș răni-o pentru nimic în lume. Nu sunt bolnav...și totuși...Seara când mă pun în pat, se face un gol pe lângă mine ce mă absoarbe, mă micește. E ca o implozie, nedureroasă, dar lentă, ca o cădere în gol dintr-un coșmar realist. Are gust această stare. E amară. Chem somnul după ce o pup pe Anca de noapte bună, dar pleoapele mă ustură la închidere. Le strâng cu bărbăție să nu se deschidă. Asta funcționează, dar în întuneric văd haloul acela,mișcându-se prin cameră de parcă ar căuta ceva. La început, acum vreo câteva luni, îmi era teamă să nu observe Anca. Apoi am realizat că e o nebunie. Nu avea cum să o vadă. Ea venea din trecut. Era în mintea mea...în inima mea. Într-o seară i-am povestit Ancăi de săptămâna aia când am împărțit camera studențească și de convenția pe care am avut-o. Cum am hotărât că putem fi camarazi de război în lumea facilă a sexelor, demonstrând că o prietenie adevărată nu are nevoie de carne. I-am povestit de liniștea pe care mi-o inducea prezența ei și despre palma aceea răcoroasă care îmi aducea somnul. Atunci, Anca, a întins palma spre fruntea mea, încercând să repete gestul, dar eu m-am crispat instinctiv. În noaptea aia, Anca a plâns pentru prima oară și tot pentru prima oară m-am simțit un nemernic. - spuse,înșirând cuvintele ca mătănile în mâna unui sihastru în timp ce rotocoalele de fum se îndreptau spre tavan.
- N-ai dorit-o nici o secundă?- întrebă celălat după un timp.
- Nu!... Nu cred !... Poate în prima seară când a apărut de la duș cu părul umed, cârlionțat șugubăț pe frunte, dar aveam un pact și mi-am refulat dorința. Am realizat asta în una din seri când Ancăi i s-au dilatat pupilele în felul acela special, a dorință, dar și-a mascat pornirea într-un suav-" noapte bună, iubitule!"- În urmă cu ani, credeam că sunt bărbat, atunci așa trebuia, dar renunțarea aceea are efect de bumerang. Și nu pot face nimic! Asta e! Nu pot întoarce timpul! Mai grav e că am realizat că o iubesc. În nopțile lungi de nesomn , am clasificat sentimentele. Le-am găsit nuanțele. Le-am separat de orgolii. Am decantat pasionalul și am aflat că iubirea e calmă și liniștită, ca palma ei. Dar...acum e vorba de căsnicia mea, nu pot trăi duplicitar. Nu am mințit-o niciodată pe Anca. Dacă îi spun adevărul, o distrug. Dacă o mint, sunt un învins. ..Nu mai pot să o ating!...-i se frânse vocea.
Celălat bărbat se trăgea de ciocul bine ajustat, încercând să participe măcar prin gesturi, la zbaterile partenerului și prietenului de o viață. Ce să-i spună? Cum să-l ajute? Nici măcar nu îl înțelegea. Chelnerul goli scrumiera din nou.
- M-am întrebat dacă iubirea poate fi și datorie?- continuă după un timp celălalt. Toată ființa mea a strigat- Nu! Nu!- Și nu știu cum...a avut loc un transfer. Acum Anca e în locul ei și nu o pot atinge din cauza convenției, iar cealaltă, are un inel pe care nu i l-am dat niciodată, o văd cum aruncă un buchet de mireasă undeva intr-un hău... Ar trebui să fie soția mea...dar eu am o soție! Nopțile au urechi și-n semiumbră fâșâie o pijama, e și un duș cu o apă neagră ce îmi plesnește ochii ,îi închid, strâng tare pleoapele ca să -mi protejeze privirea, dar o văd și înăuntru, ca o lumină caldă ce-mi mângâie pupilele. Aștept în întuneric palma aceea care aduce somnul și ea vine...dar e foarte departe , nu poate veni pentru că Anca plânge. Tremur sub pielea mea speriat că pastilele de somn nu își vor face efectul și nu știu când e dimineață iar...
E o aiureală...dar asta simt.
Umerii lui se adunară ca de frig.
Celălat privea în gol.
Liniștea se lăți între ei ca o pată de ulei pe suprafața apei, separându-i pe maluri diferite.

Ildiko Ș

Cioburi.

Cadar Katalin:Ca și cum...

...acum câteva zile mi-am surprins singurătatea
scotocindu-se prin buzunare
(ca și cum mă pierduse)
după ce a intrat o vrabie
pe ușa deschisă a odăii
zburând de trei ori
bezmetică
și ciocnindu-se de pereți
de neon
de ferestre

mi-a trezit senzația cu capul
spart
de speranță

- destinule nu fi hain
ți-am plătit cu destule lacrimi
pentru fiecare gram
de fericire!

Ca și cum
14.Decembrie.2019

Cadar Katalin