Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Domşa Lucian: ANETA

 (part.43)
După un timp, Nuțu a auzit voci și strigăte dinspre partea de unde a venit. S-a ghemuit, să nu fie văzut și a stat așa câteva minute bune. Îl dureau picioarele și oasele, nu mai putea să stea mult în poziția aia. Trebuia să facă ceva, s-o ia la fugă, probabil îl căutau oamenii din sat. Doamne, Dumnezeule! S-a întâmplat ceva rău cu Petrea! La câțiva metri de el era un trunchi gros de copac căzut într-o groapă. S-a ascuns după el și s-a aruncat pe burtă, cu mâinile sub cap. Dacă ar mai fi înaintat câțiva zeci de metri s-ar fi pierdut în hățiș și acolo nu l-ar fi găsit nimeni. Îi era foame și simțea că îi bolborosește ceva în stomac. Ar mai fi băut puțină apă dar nu mai putea să se întoarcă acolo, la băltoaca aia, risca să fie văzut. Și dacă l-ar găsi, ce i s-ar putea întâmpla rău? El n-a vrut să omoare pe nimeni, n-a făcut altceva decât să se apere de atacurile lui Petrea. O să le spună că el n-are nici o vină. Că Petrea a sărit primul la bătaie, iar el s-a apărat, ba chiar s-a întors cu spatele să-i încaseze loviturile. N-ar fi trebuit să-i dea să bea atât de multă țuică. El oare cât a băut? Două, trei pahare? Mai multe? Începea să-l ia durerea aia groaznică de cap, și să simtă crampe în stomac. S-a ghemuit și mai tare, nu mai putea să stea în nici o poziție, ceva bolborosea înlăuntrul lui. Muierea lui e de vină, că i-a pus de mâncare pită cu slănină, ceapă, brânză și porodăi dintr-alea mari și faine, din grădina lor. Poate din cauza lor că nu le-a spălat și le-a stropit chiar el, vara trecută, cu chiatră vânătă, și acum l-a apucat... Uhhh, crampele erau tot mai mari, și trebuia să-și dea drumul cumva, nu mai putea să se țină. Deși ar trebui să nu facă, că l-ar găsi oamenii după miros, și îi era atât de sete! Atunci și-a amintit că, cu mulți ani în urmă, când era cătană, au făcut exerciții într-o pădure, și erau multe băltoace acolo, iar lor le era uscată gura de sete. Unul dintre soldați, a vrut să bea apă dintr-o băltoacă, dar caporalul a sărit cu gura pe el și i-a zis să nu bea niciodată, „că-i apă murdară și stătută, faci crampe și-ți mere burta de la ea!”. Da, chiar așa i-a zis, și uite că și el a făcut acum ca și soldatul ăla. A început să strângă din dinți, nu se mai putea ține chiar deloc. S-a ridicat în picioare, și a luat-o la fugă, cu pași mari. Trebuia să-și dea drumul undeva unde să nu se vadă și să nu miroase. Își ținea nădragii cu o mână, iar cu cealaltă încerca parcă să împingă aerul de dinaintea lui ca să ajungă mai repede. Unde să ajungă? A început să gâfâie și să respire greu, apoi s-a oprit și i-a venit să strănute. Și-a strâns și mai tare pantalonii și a scrâșnit din dinți. Primul strănut i-a ieșit așa, prin gura închisă, iar odată cu strănutul, a simțit cum curge din el un lichid gros care i se prelinge pe picioare în jos. A scos un urlet de spaimă, și și-a dat jos nădragii deja pătați. S-a ghemuit și a început să tremure, timp în care din el continua să iasă murdăria... Dup-aia a rămas în fundul gol, murdar pe coapse, și a luat-o la fugă prin hățișul de măcieși și urzici înalte cât un stat de om. Fugea, respira greu și gemea ca și cum ar fi fost cuprins de o spaimă nemaiîntâlnită. S-a oprit, la marginea unei costișe, să-și tragă răsuflarea. Atunci a auzit o voce de bărbat care a strigat „Care eșt’ acolo, bă?” S-a aruncat pe burtă, și și-a ținut respirația. De după un pâlc de copaci au apărut doi bărbați cu securile în mână. Unul dintre ei era mai gras și mai înalt și avea o raniță pe umeri, iar celălalt era de statură medie și mai slab. Nuțu îi cunoștea, erau din satul vecin, prieteni cu pădurarul de la Ocolul Silvic. L-a auzit pe omul mai gras cum îi zicea celuilalt că a auzit un foșnet în tufișul din față și că ar trebui să meargă să vadă ce e acolo. S-a ghemuit cât de tare a putut, și a așteptat. A auzit pași undeva aproape de capul lui și și-a ținut răsuflarea. A văzut cizmele de cauciuc cu care era încâlțat omul, pășind la nici jumătate de metru de el. Asemenea spaimă nu a mai simțit niciodată, îi venea să intre cu totul în pământ și să rămână acolo, să se sufoce, să nu-l mai găsească nimeni, niciodată. A închis ochii și și-a încordat toți mușchii să-și oprească tremurul. Până când a auzit un foșnet deasupra lui, și o voce răgușită care a strigat: „Doamne nu mă lăsa! Toadere, haida repede! Îi un om aici, mă!” Atunci a deschis gura și a început să respire. A înțeles că totul s-a terminat. De acolo încolo, ce-o vrea Dumnezeu. Dinaintea ochilor au început să-i treacă tot felul de imagini. A văzut-o pe Valeria, muierea lui, când a luat-o și a fost cea mai frumoasă mireasă, apoi când s-a născut Paulina, fata cea mai mare, cum o arunca grijuliu în aer, după care o prindea cu amândouă mâinile și striga: „Tâta mareeee!” Și dup-aceea nu-și mai amintea de ce a început să-i placă tot mai mult beutura, se sfădea cu Valeria, și o auzea pe Paulina cum plângea când îi vedea că se ceartă. Apoi a apărut Mariana, fata cea mică, pe care Valeria a născut-o tare greu, iar el era tot timpul nervos și înjura, nu-i mai trebuia încă o fată, ar fi vrut un fecior care să-i semene....
Nana Valerie era prin curte, vroia să întindă haine la uscat pe sfoară, când pe poartă a intrat o vecină și a alergat într-un suflet către ea. „Ai auzât, tu Valerie? De Nuțu a tău? L-o prins!” Femeia a înlemnit, a scăpat din mână o pereche de nădragi ce trebuiau întinși pe sfoară. „Cum adică l-o prins?” a bâguit Valeria. „L-o prins, tu! Era ascuns în pădure șî tăt era căcat pe el!” Valeria a început să tremure. Simțea că urma să audă ceva rău. A căutat cu ochii un loc unde să se așeze, dar nu avea unde. A pus jos troaca cu hainele spălate și și-a împreunat degetele de la mâini a rugăciune. Doamne, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu Nuțu al ei? Ce a mai făcut iarăși? S-a îngălbenit la față, și... „Da ce-o pățât Nuțu?” a reușit dumneaei să întrebe cu jumătate de gură. „Cum adică ce-o pățât? Tu n-ai auzât? Zâc oaminii din sat că l-o junghiet pe Petrea ăla a lui Butuc, tu Valerie...” În clipa aia Valeria a simțit că se sufocă, nu mai avea aer și din gură i-a ieșit un geamăt înfundat. Paulina, care era prin casă, a auzit-o prin geamul deschis, și a alergat într-un suflet la ea. „Ce-i baiu’ tu mică? Ce s-o-ntâmplat?” Femeia era cât pe ce să se prăbușească, dar fata a sărit s-o prindă în brațe. A ținut-o strânsă câteva momente, până când au auzit gălăgie pe uliță. Un grup de oameni în frunte cu un om îmbrăcat în uniformă se apropiau de casa lor. Au intrat toții în curte și s-au adunat în jurul omului în uniformă. Paulina a adus repede un taburet din casă și l-a invitat să ia loc. Omul a refuzat să se așeze și s-a prezentat ca fiind Căpitanul Vișinel, de la Miliția din oraș, venit să ancheteze crima ce s-a petrecut seara trecută la căldarea de țuică de la ieșirea din sat. Valeria a început să plângă în hohote, cu sughițuri, iar Paulina o ținea de după umeri pe Mariana, sora cea mică și își ștergea lacrimile cu o batistă. Tovarășul căpitan, un om înalt, cu mustață și cu o privire pătrunzătoare, a așteptat câteva momente până când femeia și-a mai domolit plânsul, apoi a rugat-o să intre cu toții în casă, că trebuia să-i pună câteva întrebări. După care s-a întors către oamenii din jur, adunați grămadă, acolo, în curte și i-a poftit respectuos să plece către casele lor...
***
Paulina și-a amintit totul atât de clar, de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat ieri. Stătea în brațele lui Petrișor și continua să-i povestească, cu ochii scăldați în lacrimi. Era trecut de mult de miezul nopții, dar timpul nu mai avea nici cea mai mică însemnătate atunci când erau împreună.
.... Pe Petrea l-a găsit Dorel, ciurdarul satului, dimineața devreme, până ce nu s-a luminat de ziuă. Era căzut în noroi, chircit, cu mâinile încleștate pe mânerul cosorului pe care, poate că a vrut să-l scoată. Sub el era o baltă mare de sânge amestecat cu colb și chină. S-a târât câțiva metri de la cazan și până către drum, pesemne că ar fi vrut să o ia spre sat. Petrea avea dinții strânși și o privire plină de groază, iar în ochii lui larg deschiși se putea citi spaima. Dorel, ciurdarul i-a pus mâna la tâmplă să verifice dacă mai are puls, și a văzut că trupul căzut era deja rece. A lăsat toate lucrurile așa cum le-a găsit și a alergat într-un suflet acasă la președintele de la SMT, care, spre norocul lui, locuia nu prea departe. Gâfâia când a ajuns, și abia atunci a început să se lumineze de ziuă. Președintele dormea, iar când Dorel a început să-l strige pe nume, câinele din curte, un ditamai ciobănesc mioritic, a început să latre furios. Târziu s-a deșteptat și dumnealui, președintele și a ieșit afară, în izmene și-n maieu, să vadă cine îl deranjează atât de devreme. S-a dus la poartă să-i deschidă lui Dorel și să țină câinele, să nu sară pe bietul om. Ciurdarul, abia putând să respire, i-a povestit președintelui tot ce a văzut. L-a poftit în casă, să ia loc, să-și tragă sufletul, până ce dumnealui se schimbă de hainele în care a dormit. Între timp a apărut și muierea președintelui, într-un capot vaporos, mov, prin care i se zărea trupul plin și cărnos, iar Dorel s-a ridicat în picioare și a rămas cu gura căscată la apariția femeii. Ea a zâmbit, i-a dat bună ziua și a trecut legănându-se pe dinaintea lui, lăsând în urmă o dâră suavă de parfum. Dorel a vrut să zică și el ceva, dar nu a reușit să scoată nici un sunet. Stătea cu hainele ponosite și murdare, în mirosul lui obișnuit de grajd și se uita lung în urma femeii. Imediat după asta a apărut președintele, îmbrăcat în hainele de lucru, și au trecut în hol, unde era telefonul. „Trăbă să sunăm la Miliție acuma ni!” a zis președintele și s-a repezit la telefon. A format rapid 911 și imediat ce i-a răspuns operatoarea, s-a prezentat și a început să povestească ce s-a-ntâmplat.
Pe Nuțu l-au găsit cei doi, ascuns în hățiș, murdar, plin de scârnă și noroi, cu coatele și genunchii juliți. Mirosea de-ți muta nasul de la loc. Când oamenii s-au apropiat de el, s-a ridicat speriat dintre urzici și a luat-o la fugă, dar după câțiva pași s-a împiedicat de un ciot și a căzut pe pământul plin de frunze putrede. A încercat să se ridice, dar a simțit cum o durere ascuțită îl săgeată în laba piciorului stâng. Nu mai putea să-și pună piciorul în pământ. A scos un urlet de deznădejde și s-a lăsat să cadă. Toader, unul dintre cei doi și-a dat seama că s-a întâmplat ceva. S-a aplecat cu băgare de seamă, și s-a uitat direct în ochii lui Nuțu. “Cine ești, mă omule?” „Io-s Nuțu a lui Mondrea”, s-a auzit vocea lui răgușită după câteva momente. „Am omorât un om...”
***
... L-au condamnat pentru crimă cu premeditare, a primit zece ani cu executare, dar i-au mai scăzut din pedeapsă pentru că a pledat vinovat și nu s-a opus arestării. La început a stat în infirmerie, că și-a fracturat laba piciorului, atunci, în pădure, când a fost prins. După ce s-a vindecat, a fost dus la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Aiud. De atunci lui Nuțu i s-a zis în sat, Pușcăriașu’. Mai avea cam doi ani și ar trebui să iasă. Paulina avea cincisprezece ani când s-a întâmplat toată povestea. O singură dată s-a dus Nana Valerie cu fetele, la penitenciar să-l viziteze, că era tatăl lor. Nuțu arăta schimbat, slăbit, cu cearcăne, nebărbierit și murdar. În timpul vizitei a certat-o urât pe Nana Valerie că de ce a adus și fetele, ele n-au voie să-l vadă în ce hal a ajuns, și de atunci Paulina s-a jurat că n-o să mai meargă niciodată acolo...
...Paulina s-a oprit din povestit și s-a uitat în gol. Petrișor continua s-o țină strâns în brațe ca să o încălzească. I-a plăcut atât de mult povestea fetei, încât ar fi vrut s-o audă povestind până dimineață. Era destul de târziu, dar niciunul nu vroia să plece acasă. Au mai stat îmbrățișați câteva minute, după care s-au ridicat fără chef. Petrișor trebuia să meargă la școală, cu cursa de dimineață, iar Paulina la Colectiv, la serviciu. Viața își urma cursul firesc.
(VA URMA)

George Terziu: Locuire


În sens geografic, eu sunt din România
Ţara cu roci metamorfice dure
Cu şisturi cristaline, ce se desfac în părţi
Cu biotite şi roci cristaline de catazonă,
Puternic metamorfozate în jurul prostiei naţionale
În sens geografic fiecare român e un om mândru
Cu copii mândri şi neveste mândre
Chiar şi atunci când merg la toaletă
Chiar şi atunci când se sparg în figuri
Răspândirea rocilor cristaline,
Predominant cenuşii-verzi
Este
Un fel de creier naţional al uitării de sine
Îmi port ţara cu mine oriunde merg
Străinii se miră că de-aia sunt străini
Mă pipăie curioşi
Mă caută palpând.
În sens geografic eu sunt din Romania
Tara aia, cu multi dobitoci pe metru pătrat
George Terziu

‎Djamal Mahmoud‎ : recoltă

un bărbat adevărat întotdeauna
cultivă în ochii săi grâu
doar grâu
femeile umblă în ei goale
cu uguitul în mâini
seceră spicele pline
le smulg din rădăcini
ciugulindu-le boabele
femeile rămân gravide cu pâine caldă
pe care o nasc doar când va fi el
acoperit de zăpadă
apoi își depun trupurile și uguitul
sub pleoapele sale așteptându-i topirea...
Djamal Mahmoud 

Radu-Andrei Popa‎ : murmur

aici
singurătatea mușcă din mine ca dintr-un măr putrezit
se luptă valurile cu ultimele ancore de pe pământ
prin vuietul vântului îmi caut lumina
sub crucile astea de oase
flamurile durerii se-ntind ca pânzele de giulgiu
în căușul palmelor suflu peste foc
aici
lupii mușcă din lună și o lasă în semicerc
licuricii taie văzduhul căutând frunzele de stejar
din sufletul lor se aud îngerii picând spre țărm
între nisipul de aur și mugetul valurilor
stau străjeri de frică și lacrimi
stau bolovani de calcar și granit
în căușul sufletului privesc spre foc
aici
corbii se așează pe umeri
lumina devine negru și liniște
o barieră de vid îmi umple plămânii și inima
taci
acum se întoarce soarele cu fața la noi
prin praful ăsta copt de jăratec
înghit fiecare parte de sentiment și o diger
în căușul pieptului
mirosul căldură și foc
aici
durerea devine lumină
tăcerea devine sunet amestecat cu țipete
lupii se-ntorc și mușcă din mare
fiecare strop din carnea mea cade pe oase
ca un giulgiu peste mormânt
în căușul creierului
m-arunc spre foc

Lilioara Macovei: Răzvrătire și nu prea

Vreau să trag pe cineva pe sfoară să văd cum este să fii de partea sforarului.
- Doamne, ce gânduri!
Atâta efort să pot înţelege când unele, când altele, m-a adus în pragul disperării. Nu în aşa hal încât să înnod batista cu lăcrămioare şi s-o dau cu tămâie de la Meteora, dar ideea nu-mi displace. M-aş duce până la mănăstirile de-acolo să văd şi eu cum este. Atâta imaginaţie mi-am creat despre acele locuri şi-atâta am visat frumos nopţile, încât uneori am toată siguranţa că mi-am dus paşii tocmai în acea îndepărtare.
Moneda pe care şi eu o am ca noi toţi, o am tot strâns-o în palmă şi-am crezut că o cheltui cum ştiu eu mai bine. Credinţa asta am avut-o până nu demult şi ce să vezi, de o bucată de vreme, mi-am pierdut raţiunea de a mai face calcule logice asupra acestei bogăţii, care de fapt ăsta este timpul. Descoperirea de acum câtăva vreme este că merg alături când de Făt-Frumos, când de călău. Ce frustrare! Nu mi-am închipuit că pot fi atât de descusătoare de clipe. Nu le pot trăi la maximum, nu mă recunosc ca şi stăpână, îmi modifică anumite trasee şi nu prevăd capătul, cumplită îndeletnicire am...
Mă zdruncită cumplit ideea când mă gândesc la rânjetul clepsidrei văzându-şi nisipul scurs şi rămas pe fundul ei ca un nimeni. Aş sparge-o, aş arunca-o pe râuri nervoase şi mi-aş găsi loc în faţa omenirii să strig că am sugrumat timpul.
- Cine să te creadă?
- Poate tu, că eşti o persoană obsedată de viaţă şi când te întreb ce faci, mereu spui că eşti pe fugă şi nu ai vreme de îndrugat prostii. Tu taci şi faci, dar cât şi cum sunt de fapt toate astea, ştii?
- Tu, ce faci acuma, îmi revizuieşti viaţa? Tu, care şi când dormi, ai prefera să te scoli pe întuneric, mă tragi la răspundere de ceva grav?
Pe un drum cu lume multă, cineva cu mâinile la spate se plimbă şi-şi cam iroseşte timpul. Din când în când se opreşte, zâmbeşte cerului, face o cruce mare şi se porneşte iar la măsurat asfaltul. Zilnic are răgaz să-şi fâlfâie paltonul larg şi ponosit de amaruri. La colţ unde stă baba cu lapte de vacă, omul ăsta cu răgaz de umblat se opreşte şi strigă tare ca un surd:
- Merge, merge?
- N-are cum că nu-s roţile bune, dar de-un covrig s-a-nvârtit. Ia de-aici!
Şi omul întinde mâna slabă şi gălbejită.
- Bodaproste! Ştii cumva dacă Sălăvăstru a deschis la sifoane?
- Da, da, mergi!
Cu-n pahar de sifon şi-un covrig se poate plimba toată ziua, dar mai cade câte ceva. Nu cere, nu poate, doar că foamea îl îndeamnă la alte tertipuri. Şi când era el profesor...dar nu vrea să plângă. Bine că nu-l dor picioarele şi ochii. Merge zilnic pe ici pe colo şi... până se întunecă mai citeşte ce mai are pe măsuţa mâncată de timp. Îşi petrece şi el vremea cu cine îi dă îndărăt o vorbă bună. Pare mutilat şi nu este, are de toate şi-i lipsesc multe, nu are nimic şi bogat este, dar cât mai poate fi?
Poate că mîine o să aibă de toate, cine ştie...
Autor 
Lilioara Macovei

Cadar Katalin: Poezie


Apa aceasta vie,
pe care o beau
mă face să mă simt moartă 
când tu,
îmi săruți umerii,
sânii
și coapsele...

Imit adevărul
cu naturalețea unei minciuni.
-Iartă-mă!
...păcatele mele
ard,
în Iadul celor vii
făr’ de suflet.
Iadul celor vii
16.Martie.2020
Cadar Katalin

Ella Poenaru: Dans incolor



Pe strada pustie trec palide
coloane de molii invalide
cernute din insectare anonime
amintiri ale unor timpuri ciudate
când nu aveam teamă să ieșim
s-alergăm să iubim
când moartea era la distanță
de o eternitate și un pas
iar noi inconștienți
o provocam mereu la un șeptic
pe dezbrăcate
și ce fericiți eram când pierdeam!
O rândunică solitară anunță
că a sosit primăvara iar
dar nimeni n-o mai ascultă
am uitat și dansurile și jocurile
în care înfloream obraznici ca merii
amestecându-ne florile fragede cu fluturii faimei
aprinzând noaptea în poiene licurici...
pantofii Cenușăresei ne-au rămas demult mici
pachetele de cărți sunt desperecheate
asul de inimă lipsește din toate.

Ella Poenaru, 16 martie 2020

Melánia Briciu Atanasiu: Ecce homo

                                                 
sub eterne opaițe stau îngeri de veghe
acolo unde aripa ar întrezări
o margine abia tremurată de lume
respirația mea nu mai moare
zăbovește puțin să-și tragă sufletul
să-și încheie nojițele
cât timp am pășit doar pe vârfuri de inimă
am ocrotit liniștea tuturor
cu vorbele mele răsfrânte din reale oglinzi
oasele mi-au străpuns străvezii epiderme prin gând
le-am oblojit cu alifii și răbdare
fiecare om pe care l-am legănat
pe hamacul priponit între două amintiri
mi-a fost drag și aproape prin izul
de fruct tăinuit în propriul său miez
m-aș fi împărțit tuturor precum
o înmugurire altruistă de primăvară
dar n-am putut țese decât un lăicer
în care cuvintele și-au încâlcit urzeala
m-am îmbolnăvit de oameni dar tot în ei
mi-am găsit vindecarea

Maria Podari: Versuri

..de la tine iau răsărituri de nopți
în sclipirea tăcerii
când cai de probabil
devorator de simplu ne pasc
de la tine continuu
vin zvonuri de drum
ce colțul își frânge în arbori
atârna-ți-aș de gât adevăruri
ce din toate părțile
îmi apără pumnii
până mă clatin de somn
privind printre gardul visării
și-n berna-nserării
depunea-ți-aș via cenușă
întocmai...
Privind printre gardul visării - autor Maria Podari

Viorel Boldiș: Apa și cana

Dacă Dumnezeu este apa care ne ţine în viaţă, Biserica este cana cu care o bem.                                                                                  
Odată, un om, supărat pe cana lui care i se părea murdară, şi-a zis că nu mai are nevoie de ea, că el poate să bea apă şi din căuşul palmelor sale, aşa că a luat cana şi a izbit-o de un zid, spărgând-o.
Cioburile, însă, i-au rănit mâinile, iar el, şi mai supărat, a blestemat cana dând vina asupra ei.
Mai târziu i s-a făcut sete şi s-a dus la izvor să bea. Cană nu mai avea, aşa că şi-a făcut mâinile căuş şi a luat apă şi a băut.
Zi de zi, ori de câte ori îi era sete, bea apă din căuşul mâinilor sale.
Fotografia de profil a lui Viorel Boldis, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoanăNumai că, după câteva zile rănile de la mâini, provocate de către cioburile cănii sparte, au început să i se infecteze. După o vreme, mâinile omului s-au infectat într-atâta încât nu mai putu să le folosească. Mai mult, ori de câte ori încerca să bea, apa se învolbura şi se umplea de microbii din rănile mâinilor sale.
Disperat, omul risca să moară de sete şi de septicemie.
Pierzând orice speranţă, omul se întinse la umbra zidului aşteptându-şi sfârşitul. Dar, ceva îl împunse în coaste şi omul se ridică. Se uită să vadă ce era şi atunci descoperi că era unul din cioburile cănii pe care o spărsese.
În acel moment îşi dădu seama de greşeala pe care a făcut-o şi-i păru rău.
Şi cum stătea el, aşa, descumpănit, iată că o idee i se înfiripă în minte: cana l-ar fi putut salva!
Cu cana ar fi putut bea iar apă, cu cana ar fi putut lua apă din izvor şi şi-ar fi putut spăla rănile fără a infecta izvorul. Cu lacrimi în ochi, culese atunci toate cioburile sparte şi le lipi la loc. Apoi, cu cana aceea peticită, bău apă şi-şi stâmpără setea, iar după aceea, cu aceeaşi cană luă apă şi se spală pe mâini şi-şi vindecă rănile şi-şi salvă viaţa.
Da, putem bea apă şi din căuşul palmelor noastre, însă cel mai bine şi mai sănătos este să bem apa din cană.
Aşa că, în loc să spargem cana şi s-o blestemăm ori de câte ori ni se pare murdară, să ne aducem aminte că fără ea suntem morţi.
Iar cana, pentru a putea bea din ea apă limpede, nu ne rămâne decât să o păstrăm curată.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Viorel Boldiş 17 martie 2020

Teodor Dume, carte: Moartea din vis

Este cea de a 23 carte semnată Teodor Dume
Coperta și tehnoredactarea, Mioara Băluță
Editura Pim/2020 - Iași
Cartea apare în martie 2020 ca o peîntâmpinare a zilei de naștere (04 aprilie) a autorului
***
Timpul meu s-a oprit în lut
și fură din mine
câte puțin în fiecare zi
(Teodor Dume)
***
"Domnule, Teodor Dume
Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie. Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...).
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-a lungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni"
Gheorghe Grigurcu
(Corespondențe, 20 decembrie 1985))

Mioara Băluță: Versuri

tatăl meu se trezește nemulțumit
se culcă nemulțumit
în rest tace și încă nu mă lasă
să fac ce vreau
îmi spune mereu „ai grijă”
și ultimul sunet i se pierde din senin
fratele meu e singur
stă într-o latură a mesei
ca un armăsar priponit lângă drum
până când o pasăre începe să cânte
ca și cum ar număra orele nopții
luna, paharele... nu au număr
sunt goale și transparente
ca niște femei stoarse de vlagă
cele înflorite și suculente au făcut bărbați
din băieții mei și le vor face
copii care vor face din ei jucării
ideale de alergat pe coridoarele lumii
către o graniță întotdeauna în mișcare
întotdeauna la orizont

Petruța Niță: De-aș fi pierdută


Văd străluciri în ochii tăi prea-calzi
Și simt aievea căldura pielii tale
Respiri cu flori pe gâtul meu şi arzi
În focul viu din doruri abisale...
.
Îţi simt pe trup atingerea de mână
Și te amuză râsul meu obraznic
Când simt că părul îţi miroase-a smirnă
Şi cum m-alintă trupul tău năvalnic...
.
Te văd frumos, te știu nebun deja
Miracolul iubirii stă-n sărutul tău
De-aș fi pierdută, doar tu m-ai dirija
Cât te iubesc o știe trupul meu..

Tudor Matresu: Să întrebăm...

                                                                                                     
Fotografia de profil a lui Tudor Matresu, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană
Să întrebăm pasărea,
aripa ei desenează cuvinte
și frunze și flori,
copaci, lacrimi,
îngeri și diavoli
pribegind printre noi,
copii abia născuți
și moșnegi,
lutul rotund,
semn de ntrebare
suprem,
cerul a cărui flacără
ne arde sângele verde
să întrebăm, oameni buni,
dacă aripa ei
desenează și suflete?
Tudor Matresu

‎Florentin Sorescu‎ : Oglinda


La început nu semănam deloc
chiar dacă eram desprinși din același trunchi.
N-ai fi zis
că suntem frați.
Singurul lucru care ne apropia
era gâlceava
tot găsind pricină din orice.
Apoi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
dar foarte târziu am ajuns să semănăm.
Și nu este părul cărunt cel care
mă face să-l văd uneori pe el
când mă uit în oglindă.
Nici mersul puțin adus de spate
care îmi amintește inevitabil
că tata este încă prezent prin noi.
Ci ridurile pe care le-am căpătat pe față
ca pe o pradă de război.
Într-o luptă surdă
în care fiecare crestătură căpătată de la viață
o purtăm ca pe un semn nu al înfrângerii,
ci al unei mari victorii.
Aceea în care singurul scop a devenit
supraviețuirea.
Față de un dușman
a cărui unică menire este
să sape tranșee
Florentin Sorescu 

Vişan Dragoş> Întotdeauna acasă

Fără să vreau am învățat să o iau către casă
mă jucam când eram puști după masă
uitam că ar mai fi și cina
mă urcam și-n copaci să veghez
.
Când mă întorc cu zeci de ani inima
nu vrea să scriu "înapoi" este acum
trăiesc viața și din orașul natal Tulcea
și cea din Constanța Cobadin Mangalia
iar mult mă întregesc prin București România
nu altă țară am ales mă simt bine oriunde am fost
mamă tată frate și soră sunt iarăși în căminul natal
Iubito_Una fiică Sara fiule Petruț
suntem iată de-o săptămână reuniții din noi
ne trebuie mai mult Vigantol nu prea ieșim e urât
bate prea tare vântu-n geamuri ne gospodărim
ne jucăm ne reîncărcăm întotdeauna acasă
este chiar ce mi-am dorit pe timp nelimitat - "Home"
ca neam avem de-a face la răstimpuri cu o viață
de cercetași ne investigăm destinele noastre
mașini nu suntem să stăm mereu în garaje
însă acum nu se poate să zburdăm pe stradă
și voi dragii mei tată mamă soră sunteți departe
aș vrea să vă revedem dar o vreme nu se mai poate
ba chiar cu tine frate-miu nu mă mai văd deși stai alături
dincolo de grădiniță nici fiii noștri momentan nu se mai văd

Ionuț-Tiberiu Balan:Versuri, Versuri

vulpi într-un cîmp
aleargă prin spatele bulgărilor de pămînt
tu le arunci oasele rămase de la marile ospețe
sîntem servitori
cel mai mult te iubesc atunci cînd
sărind gardul palatului domnesc
îmi cazi în brațe și mă săruți pe tîmple
gărzile ne străpung spatele
Este posibil ca imaginea să conţină: Ionuț-Tiberiu Balancu aceleași baionete prin care am mai trecut


***
un imn glorios cu spinii
coborîți în bernă
boala ne face pe toți mai frumoși
mai doriți
mai iubiți pînă la capăt
nu am scrisori pentru adresa ta
îngere
nu mi-a spus nimeni la ce intersecție
să fac stînga să te găsesc
prin ce munte să trec
ce brad m-ar ridica de sub umeri
adio tu
infinit albastru
ploaie eternă a brațelor goale
***
tu
inspiri verdele-n
case
coborînd din hibernare
frunze cad tîrziu
pe umeri
tu ești vie ca o
trecere de ape peste-ntreaga omenire
și frumoasă ca o rază peste
alte raze
mici și sfidătoare
Ionuț-Tiberiu Balan

Teodor Dume: Covit 19 - codul spaimei

Am văzut moartea printre niște cheaguri de sânge
se tupila de frica halucinantă a corona virusului
părea ca poarta sub ochi
toate durerile lumii
sufletul m-a făcut să mă apropii și
să o mângâi pe creștet ca pe un copil
care doarme pe umărul
lui Dumnezeu
m-a privit in ochi ca și cum
ne-am cunoaște de o viață
apoi mi -a întins mâna

nu am curaj să vă spun
cât era de fericită

Adrian Matei:Mugur și floare


Visez că mă îmbrac în tine,                                                                 
Prin voaluri albe de mireasă,
În corpul tău e-atât de bine,
Soție, zâna mea aleasă!
Ce cald îmi e la tine-n suflet,
Ce dulce-ți bate inimioara,
Îmi adâncesc al minții sunet
Iubindu-ți tandru primăvara.
Te simt cedându-mi în tăcere,
Înnobilată de-a mea faptă,
Te-afunzi în visuri și-n plăcere
Pătrunsă-n taine de o șoaptă.
Ești mugur! Eu, crescând, o floare...
Rămân în tine... ce culoare!
Adrian Matei
Focșani, 2020

Viorel Birtu Piraianu: versuri

                                                                                                    
de un ciob dintr-o lună
ce am zdrobit-o în palme într-o clipă nebună
am așezat apoi inelele timpului
să nu mă rătăcesc la plecare
nisipul țipa sub tălpile sufletului
purtam pe umeri povara anotimpurilor
poticnindu-mă la fiecare întrebare
uneori desenam aburi
pe geamurile sparte ale lumii
departe, marea plângea a visare

Alexandru Berceanu: Licăriri tainice

                                                                                                               
Apele izvoarelor se vor preface
lacrimi
și nimeni n-a scăpa de durere,
poate un fluture netrezit
încă
va licări albastre culori
pe flori de cer
gândind că a sosit primăvara
și va zbura departe,
departe,
ca oamenii ce nu știu
taina din viitoarea secundă!

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10