Angela Nache Mamier: Moartea din vis, de Teodor Dume

Cuvântul prăbușit în liniștea ritualizată a morții :

(Teodor Dume, volum: Moartea din vis,Editura Pim ,2020)

Moartea din vis este o scriere directă ,aproape un genunchi   pe jos, într-un confesional, un manual de viata . Poetul ne antrenează într-un dialog cu sine și cu ceilalți,cu viii dar și cu morții ,cu un Dumnezeu tutelar . :  ‘’mi-ai spus că Dumnezeu/a murit strivit de întuneric/și te-am crezut/mult mai târziu/mi-ai spus că/Dumnezeu a înviat/și te-am crezut/a pășit printre suflete/a pus durere lângă durere/viață lângă viață/și ne-a privit(…)(Dumnezeu e acasă)’’

Peste tot  guvernează implacabila  lege a morții ,dar autorul este într-un registru zen,blând,șoptit. Scrie despre acest eveniment ce pare că se apropie ,acolo unde la frontierele nopții ,cuvântul se prăbușește în liniște ,în senectute : ‘’ nu mi-am ales ziua în care/o să mor/deși /știu că voi fi strigat/pe numele de botez/o să aștept în întuneric/ca un iubit la primul său sărut/mă voiridica de pe locul meu/și voi privi înspre răsărit/apoi/o voi ruga pe fiica-mea/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu/nu-i cine știe ce/și cu moartea asta/un fleac...(Moartea din vis,un fleac)”

Moartea este o realitate a sufletului uman ,tonul este grav,solemn,cu sânge rece,cu sânge cald .Ne situăm la o încrucișare de confidente ,amintiri,și o lecție de înțelepciune .Rar ,o mizantropie  și un cinism apar  in pagini,dar și acest ton este o manieră de a combate angoasa,frica de  fi pe această lume

.Poetul are o privire resemnată asupra morții sale,are conștiința vulnerabilității și pozitivează .Poezie luminoasă luată in globalitatea ei ,un mod discret și elegant de a lăsa aceste cuvinte moștenire ,un testament de autor dar și de bărbat cu o viața normală,terestră ,printre femei și prieteni : ‘’ într-o bună zi
voi uita geamul deschis/ca oamenii să poată/privi înăuntru/n-am nimic deascuns/
pe noptieră am doar cărți/un bilet de la mama și/un notess cu ultima/însemnarepe care/Dumnezeu o va citi/cu discreție/
dovadă că am trecut pe aici/celelalte lucruri nu-mi mai aparțin/
dar sunt conștient că/între mine și oameni/golul rămas se rotunjește/ca un ghem și crește/și crește și crește/
și crește...(Doar un semn )‘’

Pote că autorul își pune întrebarea cum să facă doliul de sine ori de ceilalți ,cum să supraviețuim celor plecați în veșnicie. Poemele se aliniază ,într-un strat  melancolic ,se confruntă cu  vidul ,botezat Dumnezeu ,se scriu,  se eliberează,vorbesc despre sine și o manieră ghicită de a-și lua ramas bun .Moartea este o realitate   care ne ajunge din urmă pe toți ,e strâns legată de istoria civilizațiilor ,până azi,este o necunoscută,un sfârșit  ,un rit de pasaj ,în care trebuie să învingem teama ,să fim capabili de a ne face un bilanț pentru a accede la o altă lume. Un pretext de reflexie filozofic pentru  a intelege  moartea , un sentiment teribil și universal : ‘’Gustul de lut grăbește reîntoarcerea luminii/printre îmbrățișări de oameni/păsări/invalide de zbor scormonesc/în rana învadată de timp/deasupra o lume oprită/la semnul crucii/
din care/ne naștem în fiecare zi/cu teamă ca atunci/când așezăm flori parfumate/
sub icoane care plâng.../tristețea acoperă o buză/gura se umple de lacrimi/
nicio umbră nu răcorește/îndeajuns pașii care trec/pe lângă siluetele evadate/
din pământ/deși fuga de trup/se măsoară în bătăi/de clopot/și indiferența în tăcere.../tăcerea vine din două sensuri(Sensuri)’’

Moartea  poate fi acceptată  deși nu neapărat aăteptată.Moartea devine la Teodor Dume un subiect liric obsesional.Baudelaire în poemul Orologiul descrie moartea ca un mecanism imuabil și mereu câștigător ,e fatalist .Autorul nostru crede în viață și trăiește cu speranța ca într-o zi ființele dragi se vor revedea pe terra .Vivre c’est mourir .Moartea părinților este o temă care  se repetă,este încă  debusolat și contrariat de moartea parintilor .Ei reprezintă timpul fericirii,al unui paradis pierdut : ‘’ mama/s-a dus să adune câteva ierburi/să le așeze în mănunchi/sub grindă/să poarte de belșug și de noroc.../nu mai are cumsă ajungă la cină/de va veni târziu/pe întuneric/îmi va pune mâna în poală/
și-mi va sprijini somnul/până dimineață/când liniștea spartă/de întâiul cântat al cocoșului/îi va reconstitui chipul/o lumină va țâșni din/răsăritul târziu/separându-i chipul de umbră/și va pleca cu Dumnezeu/tata/s-a dus și el/
într-o dimineață pe la patru/cu merindea sub braț și/o fotografie învelită într-un ziar/și nu s-a mai întors/o fi vrând să se întâlnească/cu mama/la capăt de drum/
unde se odihnesc sufletele/aș fi vrut să știe și mama/că am mai crescut/
și că-i seamăn mult/că o duc bine și că/mi-am cumpărat un cal/
ar fi bine să vadă cum îl mângâi/și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura/
nucului sub care/bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată/
de la târgul din Dobrești/și cum o aștept/seara/la capătul uliței/și privesc spre sat/până când văd cerul aplecându-se/să sărute pământul de/noapte bună.../
sunt singur acum/ștergarul alb/în care/mi-am uitat copilăria -/singurul suvenir de la mama/îl port la piept/și mă prefac uneori/că o văd/ținându-mi capul pe genunchi.../cu firul tors din lacrimi/coase cerul de marginile pământului/
ca să nu-mi fie frig.../ca un fluture agățat de noapte/o să colorez cu privirea/
cele două imagini/între care mă caut/tată – mamă/
noapte bună!(Imaginile în care mă caut)’’

Autorul se atacă la un subiect greu,tabu,ne invită să avem o viziune echilibrată despre moarte ,pentru a o întelege și a o accepta .Credința este cheia beatitudinii ,echilibrul său afișat ,fără exagerări lacrimogene,rămânem într-o anumită pioșenie .

Temele poemelor ne confruntă cu diferite stări fizice și psihice,precum anxietatea,neliniștea,tristețea,dureri emotionale ,diverse,depresie,simpatie,compasiune,ori singurătate. De dincolo de mormintele  familiale are unde pozitive .Figurile părintești sunt înconjurate de o aură sacră ,protectoare. Autorul cultivă conform tradiției ortodoxe,cultul strămoșilor,ritualele de separare de cei dragi .În diverse poeme redevine copil,embrion în pântecul mamei venerată,in acest mod ,plecarea spre infinit pentru a muri si a reveni într-o nouă viață,i se par firești ,suportabile. ‘’ copilul din mine agită cerul şi plânge/cu mâinile lui desenează pe cer/un Dumnezeu tânăr/există o relaţie între ei/de parcă s-ar şti/de undeva/iată îi spune copilul/
ţi-am desenat un măr/jumătatea cea mare ţi-o dau ţie/cealaltă o păstrez pentru mama/să-i spui lucrul ăsta/şi să-i mai spui că tata s-a dus/într-o dimineaţă devreme în pădure/după vreascuri şi nu s-a mai întors/hornul de la casă a căzut/
peste iedera urcată până la cer/cireşii au privirile pline cu flori/poarta se zgâlţâie în balamaua/ruptă de anul trecut/duminică /bătrânele satului /cu mâinile sorojite de vreme/au îngenuncheat lângă altar/clopotul a bătut în dungă//s-a dus şi mătuşa...//anul ăsta nu vom împodobi bradul/să-i spui că răsăritul caută pământul/şi-l ţin aproape de piept /pentru ziua în care/ ne vom întâlni.../
să-i spui şi asta/înlăuntrul meu se face târziu/contaminez spaţiul dintre mine şi cer/nu mai pot rămâne aici/nu mai pot privi îndărătul zilei/ochii mei sunt plecaţi să caute înţelesuri/cerul e cusut pe la margini cu lacrimi/împing durerea printre rugăminţi/şi aştept...(Mamei, plecată în lumea fără timp) ‘’

Cartea este un sanctuar,cuvintele sunt ofrande,aceste ființe  dragi dorm învelite  in cuvinte .Cartea sa se vrea întalnirea dintre Om și Terra care l-a creat și protejat ,înainte si după moarte .  Poezie ceremonială ,murmur de slujbă ortodoxă  în camera nocturnă ce îi  este sanctuarul liniștii ,pe ai cărei  pèreți defilează iconografia bunicii,mamei,tatalui ,nepotul,copilul : ‘’ tata a murit într-o noapte de joi spre vineri/aerul greu amplifica teama/sub cerul atât de rece şi negru/
se prăvălea ca un bulgăre lumina/adâncind disperarea/undeva s-a produs o greşeală/
mama avea ochii sticlaţi şi/mirosea a pâine proaspătă/mă ţinea strâns cât mai aproape de piept/să mai fim împreună doar pentru o vreme/dincolo de toate acestea/chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor/poate sunt vinovat în ideea că/n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata/
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig/ca atunci când îmi doream să fiu bărbat/şi îi imitam toate mişcările/însă am învăţat cu timpul/că acel ritual/e jumătatea care rămâne aici/
mi-e teamă acum/respiraţia îmi abureşte vederea/bântui printre imagini/undeva la margine cade o stea/îmi aduce aminte de copilărie/de serile târzii în care număram/stelele în cădere şi inima îmi bătea/ca aripa unui fluture/nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună/
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta/mă aşteaptă tata/şi e decembrie/am glezne de sticlă realitatea/muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic/nici nu vorbesc despre tata/
e decembrie/şi oricum anotimpurile se repetă (Decembrie se repetă)’’

Visul cu ochii deschiși,eliberează motive magic-ritualizate,alină amintirile care îi ornamentaeză sufletul singuratic,ascet.Cuvintele sunt nunți mioritice sufletești,ancestrale,între  azi și maine .Legatura dintre morți și vii trece prin vis (de unde titlul Moartea din vis) ,trece poarta simbolică a unui DINCOLO,lume unde obstacolele între morți și vii nu mai există.

Firul memoriei țese un lintoliu protector,echivalentul unui omagiu sacralizat .

A muri înseamnă pentru poet  să intre in sânul pamântului să aibă un raport cu forțele subterane care nu îl sperie .Poezia devine poarta ce-i facilitează trecerea  Stixului,în pace cu sine însuși .

Teodor Dume, jurnalist, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor): A urmat cursurile școlii generale din satul natal și Școala profesională "Înfrățirea" din Oradea. Este absolvent al Liceului "Înfrățirea" din Oradea, al Școlii Populare de Artă din Oradea (secția Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, pentru pregătirea cadrelor de conducere, din București.Autor de numeroase volume de poezie si de aforisme ,apreciate de critica literara ; „Teodor Dume este un poet de mare calibru, un poet adevărat, valoare menționată și confirmată de către marele critic Gheorghe Grigurcu – călăuză umană (a lui Teodor Dume) pe drumul cuvintelor, care, de fapt i-a și prefațat primele cărți¨.îl citez pe Grigurcu : » Domnule, Teodor Dume !

Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie. Citindu-l  mi-am confirmat  impresia că ești un mare suflet de poet (…)

Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat. Te socotesc unul dintre cei mai de calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-a lungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni « 

Ottilia Ardeleanu, despre: Nu-s o fată ca oricare, de Camelia Florescu

Cântecul din cuvintele mele

dav

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului Lucian Avramescu, menține o linie melodică în armonie cu natura, cu datinile, cu limbajul strămoșesc. Străbătând cele cinci itinerarii lirice ale cărții, observ înclinarea poetei către filonul eminescian, de altfel, majoritatea poeziilor e scrisă în vers clasic și prezentată cronologic sau cel puțin Anotimpuri în care titlurile dezvăluie, prin numele lunilor sau sezoanelor anului, acest lucru. Camelia, ea însăși nume de floare, este într-o comuniune strânsă cu natura, cu florile mai ales, evocându-le în aproape fiecare poezie: gențiane, brândușe, narcise, bujori, podbal, crizanteme, glicină. Și, ca un laitmotiv, berzele, simbol al întoarcerii la locurile natale, al nașterii, sunt adesea regăsite în versurile sale. Poeta rememorează locurile copilăriei participând activ prin amintirile sale în legătură cu satul de odinioară: ciutura fântânii, gutuile-n ferestre, miriști, târgul, crângul, colbul, dealurile, cireșii, prunii, biserici, ulcioare. O întreagă nuntire a naturii și a vremurilor trecute reiese din câteva versuri: Zână primăvară, fată despletită/ Șanțuri, râpe pline de galben podbal/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvențional./ Zână primăvară, fată despletită. Se distinge un dor permanent pentru locurile și oamenii lăsați în urmă, un regret pentru a fi părăsit ce era mai îngeresc în inima sa: Mai mereu,/ mă arde amiaza dorurilor de femeie/ plecată în lume copilă,/ cuprinzând între două zbateri de inimă/ toată fărădelegea și smerenia lumii/ în iubiri potrivnice și arcade de timp,/ spălate de ploile iertărilor./ Și suntem iarnă.

În plan familial, poeta aduce recunoștință bunicilor, părinților, fiului, sorei, pentru fiecare eliberându-și sufletul în versuri potrivit alese. Capitolul se intitulează sugestiv Rădăcini. În stil păunescian scrie poezia Bunicii nimănui, amintindu-mi aievea de “Rugă pentru părinți”: Cum calcă-ncet și târșâit/ Și în icoane-ai vrea să-i pui/ Se sting să ardă mistuit/ Ei toți, bunici ai nimănui.// … Cu boli și temeri și nevoi/ Cam uită des și vreme nu-i/ Se poticnesc și sunt greoi/ Ei toți, bunici ai nimănui// … Ai grijă, Doamne, de ei toți/ Și-n dreapta ta să-i porți, să-i pui/ Ei nu mai au copii, nepoți/ Sunt doar bunicii nimănui./ Bunicii nimănui. În relația cu părinții își face loc mereu Dumnezeu ca reper al spiritualității: Între două bătăi de inimă,/ Respir lumina cu frică de Dumnezeu/ Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare/ Și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate./ Dor de tata.

Poeta ține multe lucruri ascunse în suflet, însă, în versuri simte nevoia să se descătușeze de lanțurile grele ale tristeții.

În următorul capitol, dragostea este principalul motiv pentru care se se destăinuie în scris. În zona iubirii persistă un fel de balans între incertitudine, tristețe, unghiuri moarte, imposibil, răni, destin, elemente pe care aceste versuri se bazează și nu întâmplător acesta se numește Zona confuză a dragostei, titlu preluat de la una dintre poeziile din această secțiune lirică. Poeta simbolizează iubirea ca pe o cetate, adică ceva trainic, de nedărâmat, de neclintit. Și totuși, o amărăciune greu de trecut cu vederea se resimte în fiecare cuvânt: Cum niciun cuvânt nu-i de-ajuns de amarnic/ Cum noi nu ne-am fost unuia altuia miri/ Nu plânge, căci plânsul e și mai zadarnic./ Păstrează-mi cetatea acestei iubiri!/ Cetatea acestei iubiri. Camelia Florescu vede în iubire ceva măreț, grandios, de aceea folosește sintagme pe măsură: holdă de iubire/ Iubiri perene; cetatea acestei iubiri/ Cetatea acestei iubiri. Sau, contrariul, o măcinare, un foc, o amărăciune: jarul iubirii/ Salt în gol; singura iubire în care-am locuit/ Sub cerul ce se-nchide; Trifoi-iubire-n patru foi/ Cum de mă-mbolnăvesc de tine/ Iubire, noi mai suntem noi?

Metafora întâlnită în poezia Cameliei Florescu este una adecvată spiritului ei controversat, aflat în acea balanță între bucuria de a trăi și suferința că nu se poate afla în acea situație a uniunii perfecte în dragoste, și-atunci, aceasta recurge la șiretlicuri lirice, încălzindu-și sufletul cu prezența naturii, a amintirilor, prin croșetarea unor iluzii cu care să treacă cu bine peste stările emoționale. Antagonismele reies din aceste metafore, cum de exemplu în poezia eponimă următorului capitol, Serpentine: genunchiul serii, exprimând o atitudine de smerenie, o poziție de închinare și rugăciune, versus ștreangul nopții care denotă durerea, anxietatea, gândul de a curma un sentiment, poate o relație sau chiar viața, considerată a fi nu altceva decât un sens giratoriu din care aproape că nu mai poți ieși. Din obiectivele tematice nu putea lipsi statutul de femeie. Pe lângă faptul că femeia poate fi o muză pentru poet, ea este întotdeauna ademenitoate, iubitoare, cheia, dezlegarea: Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce/ Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!/ Dar s-a născut- se spune- a omenirii cruce/ S-o poarte cu iubire: aceasta e femeia!/ Aceasta e femeia.

La nivel de vocabular, autoarea imbrică terminologie mai veche cu una mai nouă, într-un fel care nu deranjează, dimpotrivă, face posibilă simbioza între tradiții, obiceiuri și tendințele emancipării, modernizării în baza evoluției existențiale. Dragostea față de limba noastră românească este afișată cu grație în versurile: Am îmbătrânit, măicuță,/ și veacul se strânge/ înfrigurat și trist/ în coaja orelor./ Mă dor literele toate/ din cărțile copiilor noștri/ iar zăpada din slovele/ poeților,/ fulguiește răstită/ pe la colțuri de biserici./ Măicuță, limbă română.

În ultimul fascicul, Nelocuită, autoarea se axează pe atitudini umane: conștiința, păcatul, minciuna, năravul și altele. Scurgerea timpului este una dintre temele abordate în acest volum, cu acel gest al minții condus către resemnare: Fiecare oră a căzut desculță/ Și în osul nopții a ars lemnul meu/ Orele desculțe.

Camelia Florescu își încheie volumul cu Autoportret în care te-ai aștepta să deconspire măcar o parte din chipul său, însă ea se consideră a fi totuna cu natura, cu lumea înconjurătoare: o frunză, un flutur, un ciob, o rază de soare ori poate doar ceea ce rămâne după ce plâng, mă-nchin și mă ridic!

Camelia Florescu scrie încă în maniera de folclor, fapt pentru care versurile acesteia se adaptează perfect pe note muzicale, iar sufletul ei îmbracă emoționalul acelora care o ascultă, fiindcă ceea ce scrie este doar din inimă și țintește doar în inimă!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 2 Mai 2020
(sursa:poezieromânească.blog)

Paul Coculeanu: Viața cealaltă și-a stabilit meniul - un staul uitat

"Nu te pierde"
e singura învățătură valabilă
viața ca greață
2 mai e bătrân
1 mai nu mai e decât încălcat de stat -
vinere vânătă mai neagră
Vama nu mai e nicio transcendere
nicio ieșire nu mai apare din noi

M-am visat pe-un drum din Nordul Dobrogei
eram cu tine frate-miu
tu fiind mai mare
rămaseși cincizeci de metri în urmă pe deal
eu mă abătusem pe pământul plâns
ne rătăcisem mult de oraș
lanuri se mișcau verzi
picura destul să ne descurajeze
a mai înainta
ci eu înotam prin acel aer binefăcător
tu erai îngrijorat că ne depărtasem prea mult
când deodată
o femeie cu pelerină
nu mai degrabă o manta de front
o doamnă convivă cu cei în agonie
ce nu se mai trezeau de luni întregi covidați
mai deșteaptă decât Elizabeth the first
mai speriată de moarte
decât Erzebeth Bathory
cred că era Moartea pe drumuri
mai exact Viața cealaltă (singura
ce va urma)
în lungă vacanță
de Paști 1 Mai...

Doamna în negru cu batic
lady in black
ne-a spus să luăm un autobuz
ne-am suit

Aveam o jenă că n-aveam bilet
intrasem prin Est în Tulcea
dar era un altfel de burg
cu niște clădiri ca-n Ardeal
sau ca-n București în Centrul Vechi
unele totuși gata de-a se dărâma

Am coborât să vedem povestea
pe-o tablă neagră ce se tot schimba
a unui bătrân și a câinelui maidanez andaluz
ce fusese luat de suflet de mic
îi încălzise zilele
și până la urmă îi adusese
și pe nevastă și pe unicul pui al lor
să trăiască din cumsecădenia omului

Așa cu viața noastră
băi frate-miu
suntem decupați de la realitate
viața a ajuns un colaj neterminat
noi ne-am atârnat
de piese nelipite cum trebuie
s-ar putea să cădem
avem fiecare un mic staul
mugim dar nu-l dărâmăm

Ramona Müller: post meridian

am numărat singurătățile din doi în doi
rezultatul
număr impar
în duminica anului bisect

întâmplă-te măcar incognito
să te pot adăuga minutului zero
al sostițiului mayaș

pământ și cer
sămânță și ape
pur liniar
și gânduri celibatare
în formă de inimă

potrivește-mi vara
după calapodul fulgilor tăi de nea
apoi să ne topim
în același plural

(vol. Dumnezeu în vocativ, ed. Libris, 2018)                           Foto: Lucian Opriceanu                                                                                                                                                   

Atila Racz: verde

Colina se scurge
în noapte
Ca șoldul femeilor sub rochia neagră

Mă îmbie cu mărul din care musca

Pe firul salciei cresc urme de rouă

Ar fi bine daca-ș putea
Să innod câteva cuvinte
Pe inima ei

Mă aplec

Ii ridic pleoapele cu sfială

Și mă prăbușesc

Zborul este legat de aripi
Și
Și eu nu sunt înger

Uneori doar
Ea vine in nopțile mele
Și plânge

Maria Podari: moment

...și iar înduioșări aplecau Turnul lui Babel

bătea miezul unui edenic ochi închis

peste lumea fiecărei silabe

asemenea

așezării de suflet nescris

de clipa ce rupe din maluri...

Cătălin - Adrian Buduru: Phoenix

Pe o parte a lumii
cerul e privit de jos în sus, pe cealaltă, de sus în jos.
Numai norii, cuminți, stau deoparte
și adună lacrimile lumii
amestecandu-le, duios,
într-o carte..

Când eliberezi pasărea din colivia-i de cenușă
te convingi tot mai mult că ea revine la tine să deschidă o ușă.
Vei regăsi , cumva, ceva ce ai pierdut
și vei avea, ca prin miracol, chiar un alt început.

Când vei elibera pasărea de propria-i cenușă,
oasele ți se vor face mâini, picioare, șiră,
concret reinventate ,
și, subtil, vei observa
cum se miră de noua
lor realitate..

Pasărea ta ,profund eliberată , îți arată pe care parte a lumii exiști.
Să nu fii surprins, oriunde te-ai afla, oamenii-s la fel
de veseli , sau triști.
Desigur, ea e unică, nu are urmași, trăiește odată cu tine, este oraculară, ea renaște etern, singura din specia ei,
singură
printre demoni si zei.

Unora le place să zboare la înălțimi, altora, în abis.
Cerul e ,uneori, foarte sus, alteori ,mult prea jos. Câteodată nici nu contează, e-nchis..
28aprilie 2020,
ora 14.15

Elena Lucia Spatariu-Tudose: Între vis și realitate

mă abandonez somnului
-o lume în care cuvintele
nu au nici o culoare
doar visele sunt colorate
și atât de reale
încât mă trăiesc așa cum
niciodată eu nu am știut
să le visez

dincolo de pleoape
mă cutremură imaginea
soarelui
adus cu izoleta la locul de muncă
și chipul meu
cu tristețea ascunsă sub mască

pasărea curcubeu
se roagă s-o primesc
în colivia mea de beton

mi se așează cuminte
pe umăr
și cântă o arie
din Nabucco...

Radu-Andrei Popa: zbor

din sunetele păgubite de sens
îmi fac sălaș în palmele tale
aveam pe cer o constelație stinsă și uitată de lume
căutam între riduri ultima licărire de dor
peste vârful ăsta de munte
lumina se frânge ca o suliță izbită de pietre
peste nori
pelicanii își continuă zborul

și în toate vocalele uitate în piept
pământul se rotește ca la începutul vieții mele
undeva
vântul adie speranță și inimi bătând în microni
degetele mele rămâneau înfipte în carne
mă îmbătam privind răsăritul ochilor tăi

din toate astea sunt doar ciulini
din toate astea sunt izvoare secate
peste brazii ăștia înnegriți de mirare
cade o rafală de insomnii și tăcere
-uite cum lucește luna prinsă între fulgii căzuți din zbor-
adorm trezind sufletul legat de stânci

din toate astea
nemuririle se trăiesc în doi
în fiecare dans aiurea exersat in creier
în paharul ăla de vin uitat pe noptieră
când greierii se transformă in șuier și alb
când constelatiile se aprind și rămân
preum un far lipit de mare
pentru zborul pelicanilor de primăvară

Iosif Elisabeta: Când Dumnezeu pictează

Freamăt de anotimp

Dincolo de cer

Și de flacăra cuvântului

Dincolo de infinit...

Dumnezeu pictează

Cu durere de muguri. Macii

Dau iubire pământului...

***

aprilie, 2020

Wenn Gott malt

Die Jahreszeiten rascheln

fernab des Himmels und weit weg

von der Flamme des Wortes entfernt

an der Unendlichkeit vorbei…

malt Gott mit Schmerzen

in den Knospen. Mohnblüte schenkt

unserer Welt die Liebe...

(Traducere în germană de Gabriela Sonnenberg)

Costel Zăgan: Mâinile se roagă mângâind iubito

Despre tine înfloreşte teiul
despre sânii tăi în floare
ceru-mbracă-n stele cheiul
valul mării rău mă doare

Despre sânii tăi în floare
toate florile-mi vorbesc
dragostea care pe care
demon cu chip îngeresc

Toate florile-mi vorbesc
ceru-mbracă-n stele cheiul
dorul meu prea omenesc
despre tine înfloreşte teiul

Despre sânii tăi în floare
îngerii nu pot să zboare

Costel Zăgan, Cezeisme II

George Sangortya: Între noi

,nu a mai fost decât un pas
Iar inima ne bătea sincronic
Erau privirile noastre fără glas
Ca intr-un sonet simfonic
Dar asta era, flacăra ce ardea
Și ne încălzea pe amândoi
Iar ochii tai, precum o stea
Singuri ,uitați în acele ploi

*

De-ar mai fi fost ,vreo dovadă
Că între noi ,era mai mult decât iubire
Din dragoste cu neplată
În prea dulcea rostire
Dar ,ce ne mai miră, acea speranță
Că îți voi da toate florile din lume
Să-mi scri pe nori ,cu mine de față
Până ,ce soarele va apune

*

Și între noi
s-au născut adevăratele povești de iubire
Spuse pe faleza mării agitate
Tu dragă, îmi vei fi până la asfințire
Că nimic ,nu ne va desparte
Și lasă-te sedusă, de mrejele priviri mele
Precum ,nisipurile purtate-n vânt
Asemenea, acelor stele
Și-a ultimelor scrisori ,păstrate-n gând

*

Și pururea-i dragostea ca și noi
La culmea acestor două lumi
Să fim, ca într-un film love stroy
Cum era și raiul între culmi
Dar ,aceasta sunt dovezile de iubire
Și viața noastră, ce va să fie
Săruturile noastre spre mărginire
Cândva și noi vom trece în nemurire

Dragostea pur sânge / București 2020

Diana Trandafir: Reverii

am inhalat
prea multe arome
din bolul pe care poți naviga
înaintăm
prin nisipul fără năluci
către lună
vedem apele și pământul
și cerul

luntrea și
așteptarea-ntre pleoape
și clipele prea des numărate
ne țin
în agonia argintului

numai ochiul tău mă cheamă
mă cheamă

Viorel Birtu Piraianu: ***

La final
mă dezbrac de dureri, de păcate , de toate
într-o noapte
o lume fără uși, fără ferestre
unde să așez trupul ucis
jos spini, în jur mărăcini
mut în tăcerea gândului
pe o tablă, astăzi goală
pionii au pierit demult
în ploaie, viscol, în vântul nebun
turnurile s-au prăbușit în nămol
nebunii au fugit pe unde au putut
erau nebuni sau nu au vrut
uciși au fost și caii, sub salvele de tun
regele a murit în ultimul asalt
ce tragic final
regal și ireal
regina a îmbrățișat trupul rece și gol
al regelui ei, ucis lângă tron
a sărutat încet buzele reci
un ultim gest, firesc și pământesc
în altarul ceresc al iubirii
o lacrimă a curs pe tronul astăzi murdar de sângele vărsat
sorbind apoi cucuta din pahar
plecând cu el spre alte zări
am scris azi povestea lor
e tristă seara asta în care lacrimi plâng
pășesc peste ani
mă ard cuvintele, ce ard, ce curg, ce dor
poate, odată, cineva, va asculta
povestea mea, povestea lor

Gheorghe Apetroae: ADRIAN GRAUENFELS: ” NEVOIA DISONANŢEI” şi “DUPĂ PARADIS”

(Comentariu eseu:)

Pentru interesul manifest al domnului ROB REMUS, cu referire la ”NEVOIA DISONANŢEI” şi “DUPĂ PARADIS”, am dorit în acest comentariu să mă refer asupra valorilor concrete din expunerea imagistică a unor creații picturale în Reţeaua literară, de către domnul Adrian Grauenfels, nu fără valoare estetică și am încercat o modestă definire a esteticului portretistic în plastica grafic- picturală, în principal de după Van Gogh.

Prezentările domnului Adrian Grauenfels, cu titlul " Nevoia disonanţei" sunt revelatorii pentru încercările tot mai frecvente de inducere și de promovare în arta picturală și în imagologie a principiilor opuse esteticii, a inesteticului și a dizarmoniei, a angoasei, haosului şi solitudinii cu expozee picturale dominate de crome stridente, în tuşe disonante și diforme, promovate de tot mai mulţi artişti contemporani nonconformişti cu viziuni apocaliptice și sacrificiale, continuatori ai picturii decadente... Ei sunt reprezentați de Gleen Braun, Terence Koh, Paul Mc Carthy ș.a., într-un limax art-now sindinamic (Louis David) de nestăvilit. Toţi aceşti nonconformiști sunt obsedaţi de incertitudinile valorice în artă și încearcaţi de tensiunile şi trăirile interioare puternic refulate în neconformismul imaginativ - imitativ, cu defulări în ofensiva lor declarată asupra impresionismului imaginar armonizat, promovat de Renoir, Cezanne, Claude Monet ș.a.. Ne aflăm în prezența unui curent neoimpresionist caracterizat prin violentarea imaginii (fovismul) și a imagologiei naturalismului.

Stările lor, așa-zise estetice, sunt generate de nevoia actului artistic liber, de un sistem actual configurat ca detaşat istoric şi semnificat de o viziune apocaliptică cu violențe asupra imaginației și existenţei sensibile ( A. Breton).

Asistăm constant la o nouă artă, dominată de perspective holistice, de antinomia apolinicului cu teluricul și copleşită de discreţia diacromelor, de variaţii complexe de liniarităţi și de extravaganţa penumbrelor, în care realitatea este definită cu destinaţii existenţiale sistemice supuse exhibării forţate de formele caracteristice armonice, un subiect de nișă în planul artistic, calificat ca fiind decadent. Obiectivul lor este cel de substituire, aproape în masă, a formelor artistice clasice armonizate prin altele, în abundența de transfigurări neesthetice.

Structura considerată estetică de nonconformiști este sugerată pe lângă formă și cromatică, și psihologic, prin frecvența diformităţilor gnozice, prin grimasele forţate ale esteticului în imaginarul timpului lăuntric, într-un plan interior cu coordonate estetice în expresii liniare... Imaginarul se interiorizează, astfel, prin forme şi crome sugerând modalităţi existenţiale şi ideatice neconforme, postimpresioniste şi postexpresioniste, inedite în prezent în fondul acestora ( Matisse, Picasso). În acest cadru, Adrian Graunfels relevă antitetic pictura germanului Neo Rauch, barocul artistei fotograf Cindy Sherrman din New York, pictura erotică- intimitatea și bestiarul cu demonicul impudorii în portretica Marlenei Dumas din Africa de Sud şi în pictura provocatoare a femeii răstignite, în alb, de Mauritzio Cattelan din Padua- Italia.

În pictura lor, cu evidență în exponatele expuse, unele chiar cu pretenții de vernisaj muzeal, nu se poate intui o permanență axiologică, ci doar o modalitate de exprimare în detaliu şi în temporalitate a stărilor complexe de conştiinţă estetică și ideatică îndusă pictural și sculptural în fenomenologic, într-un tangaj al relativității, abuzată de reflexii asupra realităţii ontice individuale şi universale.

În acelaş context, interesul pentru arta de la graniţa dintre ficţiune şi suprarealismul caricatural, grotesc în fond și supraexpresionist, a fost relevat profesional de Adrian Grauenfels în Reţeaua literară, prin prezentarea artistei pictor Beatrice Bernath, din Haifa, a cărei expoziţie, purtând genericul “După Paradis” şi constând într-o colecţie de desene şi schiţe în culori simple, primare şi cu tuşe accentuate, groase, expuse recent în salonul din “Cafeneau Tina” din oraşul de pe ţărmul mediteranian, Ein Hod, a fost bine prezentată și de d. Bianca N. din Haifa.

Prin exponatele picturale înserate în pagina Rețelei literare se pune în evidenţă interesul deosebit al pictoriţei Beatrice Bernath pentru folclorul iudaic şi arta ebraică într-o linie postmodernă, pictura sa fiind revelatoare, magnetizată de tensiuni interioare, din care radiază satira, umorul, grotescul antropomorfic şi se ridiculizează sexul opus feminităţii, cu un final al regăsirii şi împletirii sexelor... Se confirmă stilul lui Beatrice Bernath ca fiind asemănător cu cel al expresionismului pictural german (Kirehner, Beckmann), care a culminat cu expoziţia din anul 1937, intitulată “Arta degenerată”.

“ După Paradis”-ul pictural al lui Beatrice Bernath reușește înfăţişarea celor doi: Adam şi Eva izgoniţi din paradis; pe Eva, cercetând spectacolul dincolo de Paradis și pe Adam, static şi grotesc, neapetisant, cu dinţi de carnivor, pregătit să devoreze prada... Nu se sesizează în această pictură o axă de demarcaţie între cele două condiţii existenţiale: Paradis şi după Paradis, condiţia modernităţii în arta picturală fiind, astfel, îndeplinită...

Dar ”Tehnica picturală clasică a fost înlocuită cu un desen instinctiv în care obsesiile şi angoasele existenţialiste îşi fac loc cu forţa şi cu o sinceritate care ne dezarmează” (Bianca N.).

Desigur, în exerciţiul promovării conştiente de către pictorul artist a stilului abstract cu aport fictional - himeric şi cu suport imagologic apocaliptic în expresii şi în diformităţi (Albert Durer) cu nuanţe compoziţionale thanatice (Louis David), domnul Adrian Grauenfels încearcă debarasarea de desuietudinea impresionismului, prin abandonul tiparelor şi canoanelor clasice şi încearcă să aducă în prim plan expresionismul senzual conflictual (Kandinski, Chagall). Obiectele, pentru a fi interiorizate estetic - imaginativ, sunt decromate şi dezobiectivate, vidate de contraste în geometria lor formal quadridimensională, de un imaginar interiorizat (T.V. Doesburg).

Kitchul şi urâtul generat de kitch sunt utopice şi intempestive artei prin rigidități și prin structura rece a formelor picturale și scupturale. Acestea, chiar şi conştientizate de artist (C.Brâncuşi) ca subiect de nișă pentru acesta și hiperbolizate prin creația sa, niciodată nu vor reuşi, totuși, să creeze stări estetice revelatorii, să încânte pe deplin ochiul lăuntric şi nu pot răscoli sufletul din dezordinea estetică, nu reuşeşc să genereaze vibraţii şi frământări interioare, să releve estetica reflexivă a creaţiei şi toate acestea nu semnifică, dimpotrivă, nu-şi ating scopul, disperând conştiinţele estetice!

Reţinem, în acest context, exponatele relevate inspirat de domnul Adrian Grauenfels cu forţa expresivităţii lor existenţiale în forme stilizate şi în potrivirea de culori (H. Focillon), a mixajului de fabulaţie. Asistăm la un realism în graţie şi la un umanism de unificare (Dada), caracteristici ale cubismului spaţial lobacevskian, noneuclidean ( Cezanne, Picasso) şi la futurismul aspaţial şi atemporal abstract în formulări iluzive, suprarealiste.

Toate acestea se petrec, cu siguranţă, în “Art Now”, numai pentru denudarea onticului anthropologic de un real trimis în derizoriu şi pentru a se evada din cotidianul instinctual amorf, pentru o evidenţă a valorii axiologice a artefactului imagistic interiorizat (Louis Lavelle) şi pentru o certă estetizare - conştientizare etică - estetică postmodernistă, spectral revelatorie în universalitatea artelor ! Cu stimă, Gheorghe Apetroae, Sibiu

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Doar liniștea

Ca o împotrivire
lăsată fără obiect
se dezice de urmele găsite
și le șterge conturul.

Unde se duce înțelegerea așteptată
când nu se descoperă niciun motiv?

Doar liniștea care se întoarce
îi dăruiește geometriei idei înalte,

așa se prind rafturile de zid
răstignite în cuie
bătute adânc.

În timp ce capătă mai multă încredere
îi văd pe ceilalți cu alți ochi,

visul tău e să te rupi de mulțime,
să pășești prin lumină cu gândul
până la întruparea viselor în fapte.

Teodor Dume: Uneori, mama...

https://www.poezie.ro/index.php/poetry/14146545/Uneori,_mama...

Uneori o văd pe mama la marginea mesei
cu o felie de pâine în mână
ne privește pe toți și tace
doar eu
cel mai mic o strig
mamaaaa
atunci se uită la ceasul ce atârnă
pe cuiul din grindă ca lacrima lui Isus pe cruce
de câțiva ani buni se tot uită
la fel ca și azi
dar tace…
un murmur scăpat printre dinți
îi împrăștie tristețea dislocată
dintr-o amintire cu tata
oftează
lăcrimează dar tace
mânuța mea caldă caută să-I atingă bărbia
parcă îmi zâmbește
clipește des dar tace
tace
tace
și iarăși oftează
în mână ține felia de pâine întreagă
ne privește pe toți
și tace

cât de mult mi-aș fi dorit să pot călători
în lumea ei ca să pot vorbi
cu tata
să-l ating și să-i cer iertare

această dorință nu se va termina nicicând
ca și felia de pâine din
mâna caldă a mamei

Teodor Dume: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa

Alexandru – Eusebiu Ciobanu,

 nu este doar identitatea fizică ce-și reprezintă propria ființă, ci este, mai întâi de toate, unul dintre cei mai tineri poeți – redactori care-și sacrifică seva tinereții  prin poezie, cunoaștere și admirație față de tot ceea ce-i frumos.

Admit că timpul îmi va confirma cele zise acum la începuturile sale literare  în marea confruntare  existențială cu experiența, în primul rând,  de a fi Om și mai apoi un poet cu spirit reflexiv capabil să acapareze tot ceea ce ar putea bucura și nu întrista.

Alexandru – Eusebiu Ciobanu este deja o mărturie care prin vers echilibrează simțămintele și trăirile , nu numai ale lui, ci și ale celorlalți. Tânărul poet posedă o reală cunoaștere despre cuvânt, despre unitatea și frumusețea lui binefăcătoare, selectând, în acest fel, fiecare stare. Din grupajul  trimis, spre o prietenească lecturare,  am dedus că-l  am în față pe Teodor Dume, de atunci,(adică subsemnatul) adolescentul singur și timid care a fost azvârlit într-o mare de cuvinte nevoit fiind să se agațe de fiecare val care-i acoperea trupul firav. Citindu-l pe Alexandru – Eusebiu Ciobanu mi-am dat seama cât de greu este să vorbești despre un poet aflat la început de drum dar și despre generația sa și în cele din urmă să garantezi că nu se va abate de la traseu Sunt sigur că ceea ce am putut detecta dintre stările lui îmi confirmă un poet despre care vom auzi mulți ani de aici încolo..Iată: „Degeaba coci în mine lapte și pubertate/din viol se poate naște un copil erotic/ și o nouă boală venerică (succubus)”, ori, „pe drum oasele mele devin un morman de frunze (***), complet gol îmi pipăi goliciunea din naștere,(poem din scutece)”.

Trecerea punții dintre o  stare și alta o face conștiincios și în modul cel mai ordonat,”zgomotul mamei/zidește cărămizi de lacrimi/în jurul pruncului/durerea nu poate stinge lumânările/nu poate opri strigătul sorții,cordon ombilical”

          Alexandru – Eusebiu Ciobanu, duce o luptă acerbă cu el însuși, moment în care cedează în fața supremației cuvântului. Toate aceste expresii ale stărilor esențiale îi dezvoltă un cult, cel al frumuseții cuvântului, punând-i în valoare capacitatea de luptă în acest hățiș al Universului lăuntric. Formele sale de luptă sunt specifice vârstei, dar până la un punct, pentru că el se ridică tot mai sus pentru a cunoaște lumea, definindu-și astfel personalitatea spirituală. Și da, Alexandru – Eusebiu Ciobanu este junele scriitor pregătit să intre în dialog cu generațiile prezente dar și cele viitoare demonstrând, prin cuvânt, că nu orișice  mesaj poate fi descifrat  care să și devină parte din personalitate folosind doar formele de manifestare și nu pe cele de cunoaștere lăuntrică.

        Autorul, aci prezentat, prin poezia sa și preocupările sale literare a depășit de mult faza patriotismului lăuntric secundat, prin detașare, de formele vizibile ale adolescentului, care,în numele cauzei mai răzbesc precum bulele din sticla cu apă carbozificată. Pentru mine, ca un scriitor cu ștate vechi, Alexandru – Eusebiu Ciobanu este mult mai mult decât o formă de încercare a prieteniei care, de cele mai multe ori, eșuează. Acest tânăr poet care și-a găsit “iubita” perfectă, în și prin cuvânt, vine apăsat  dintr-o generație rebelă a blugilor  rupți deasupra genunchilor, arătându-ne, cu sfiiciune, nouă celor din generația “lasă-i în pace “ că puterea frumuseții nu este lacomă ci orbitoare, iar contradicția dintre generații și stiluri nu e decât  o complexitate de valori care generează, în final, puncte de vedere ce converg înspre aceeași unitate, sufletul.

        Mă bucur sincer că azi, vorbind  despre Alexandru – Eusebiu Ciobanu, îmi aloc meritul de a fi descoperit o voce lirică autentică, chiar inconfundabilă, printre alte voci ale generației sale. Dovada o am aici:”întind mâna către himere/mă încălzesc cu frigul din tălpi/cu frigul existenței mele (frigul existenței”).

       Și pentru că  niciun poet   nu-și divulgă în totalitate  conștiința lirică, călcând pe vârfuri voi concluziona, fără o analiză critică de specialitate, ci  doar folosind elementele de cunoaștere ale unui profesionist, ceea ce am aflat  în acest itinerar poetic al lui Alexandru – Eusebiu Ciobanu. Arsenalul folosit în luptă pe drumul literaturii este unul puternic  format din naturalețe, voință existențială ce vine dintr-un pitoresc de nedescris., cât și de o explozivă detaliere a stărilor. Desigur că analiza mea poate fi subiectivă. Și totuși am convingerea  că acest tânăr parcurge și va continua să parcurgă cel mai lun drum din viața sa, trecând prin toate durerile, iubirile și împlinirile anotimpurilor unei vârste de invidiat.

Cu toate acestea îi amintesc că modestia  poate dezamorsa suferința, ura și invidia. Iar învingător este cel care se apleacă în fața celui slab,sprijinindu-l.

        În această lume , mult prea grăbită, cu  tendințe deviatoare, uneori, chiar de la moralitate,autorul de față este un povestitor veritabil al vieții lăuntrice caracteristice generației sale  care nu poate fi umbrită  de urmele răului și neputinței.

      Salutări colegiale tânărului poet și mult succes!