Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Teodor Dume: Teo, băiatul lui tata

(se dedică părinților mei)

patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
era o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salariu
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
“futu-i amarul mă-sii de viață” și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar lucra numai pentru el
tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
“o lua din loc” pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la „una mică” la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei

și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat „E băiat...”
și de atunci am rămas „băiatul lui tata”
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi
patru aprilie

Ionuț Caragea: "Prometeu dezlănțuit"


(pentru Nichita)
într-un vis
le-am furat zeilor poezia
da, le-am furat zeilor poezia!
când am deschis ochii
mâna mea a început să scrie singură
când m-am privit în oglindă
din vechiul meu lanț
purtam doar o brățară
eram tânăr, frumos și dezlănțuit
un înger blond cu ochii albaștri
coborât de undeva dintre aștri
și totuși
și totuși remușcarea îmi rodea sufletul
așa cum necuvintele rod întunericul
să fi fost dragoste?
să fi fost clemență?
totul se plătește, nu?
de ce am rămas nepedepsit?
și-n timp ce mâna dreaptă tot scria
mâna stângă îmi turna apă de foc
în pahar
ia și bea!
ia și bea!
scriam și beam
și apa de foc intra în mine
ca un vultur devorându-mi ficatul
lumea nu înțelegea
dar era mai corect așa
era mai corect
(Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021.)

 


Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!


vara carpatină        


I
vara e anotimpul iubirii se spune. dar eu nu prea ştiam să
iubesc. sau mă iubeam prea mult pe mine. iubirea e altceva
mi-am zis. da. şi începi să iubeşti când toată ura din tine s-a
stins. când ai puterea să ierţi şi abuzezi de această putere.

şi în această vară carpatină în această vară libertină când
soarele îşi face de cap iar ploile se ţin departe de pământul
sterp când libertatea şi-o pune cu toţi şi ura dă în afară o
dulce răzbunare ne cuprinde. şi ne orbeşte. şi ne aprinde.

cum să-i iertăm pe cei ce nu ne-au iertat niciodată? cum să-i
iubim? cum să-i iertăm şi cum să-i iubim pe cei ce ne-au luat
totul? iubirea cere prea mult îmi spuneam. da. iubirea cere.
şi iubirea dă. şi numai din ce dă iubirea e îndestul să fim.

II
aerul devenise irespirabil. arşiţa insuportabilă. iar soarele
nu se-ndupleca o clipă. nici de păcătoşi nici de cei fără
prihană. a fost cea mai fierbinte vară. până şi vară-mea
care visa întruna ţări mai calde şi-a luat gândul de la ele.
.
de parcă toate ţările calde se adunaseră în ţara noastră.
ne mulţumeam cu pământul de sub picioare. cu orizontul
din ce în ce mai deschis. şi călătoream. într-o maşină fără
aer condiţionat. fără condiţii. fără ţintă călătoream. dintr-o

ţară în alta. dintr-o lume în alta. până când am ajuns şi noi
în lumea noastră. sub soarele neiertător al verii. al aceleiaşi
veri care vine întotdeauna la timp. spre a ne aminti că timpul
în înţelepciunea lui trece şi ne iartă. şi are totuşi rostul lui.

III
vara în munţii carpaţi. vara noastră carpatină. vara noastră
mai altfel. cu cireşe caise şi zmeură. multe popoare tânjesc
după o astfel de vară. după umbra pădurii de brazi şi după
izvoarele noastre. după aurul din adâncuri. dar aurul

dinlăuntrul nostru e cel mai mare dar. şi împărăţia cerurilor.
şi tatăl nostru e chiar tatăl nostru. să luăm aminte. şi iarăşi
să luăm aminte. când pentru ceea ce trebuie spus nu mai
există cuvinte să luăm aminte. şi iarăşi să luăm aminte.

să ne adunăm la marginea mării când marea vălureşte până
departe în timp. când anotimpul îşi face timp pentru noi. şi
olimp. şi neptun. jupiter. saturn. eforie. şi venus. când ovidiu
se-ntoarce din veşnicie. şi mamaia noastră. şi tatăl nostru.

IV
m-am trezit cu puţin înainte de ora două din noapte. să
ascult ropotul ploii pe asfalt. pe acoperişuri. pe pământul
uscat. m-a trezit tunetul puternic al lui dumnezeu. chiar şi
mort să fii fost mă trezeam chiar şi orb să fii fost mă luminam

cu lumina din fulgerele lui dumnezeu. atâtea fulgere. şi
tunete. şi alarmele maşinilor din parcare. dar oamenii toţi
dormeau. lumea întreagă dormea. înfăşurată în ploaie. în
ploaia care înfăşura pământul. ca o pătură şiroind. îmi era

dor de o ploaie de vară. şi dumnezeu a dat. dumnezeu
a binecuvântat pământul cu ploaia lui. după zile lungi după
zile îndelungi de secetă în această noapte a plouat toată
noaptea. în zori ni s-a arătat soarele. ni s-a arătat curcubeul.


Pe urmele poetului Nicolae Silade (XII)


    Cronică    

Împăcarea cu sine

Cititorul volumului de versuri miniepistole de Nicolae Silade (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este avertizat din capul locului că nu se află în fața poeziei, a prozei, a filosofiei ori a religiei, ci a unui monolog, a unei mărturisiri: „…nu e poezie. nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”.

Și totuși, este vorba de poezie, care trece și prin proză, și prin filozofie, și prin religie. Pentru că toate acestea fac parte din lungul drum al căutării interioare, al liniștii sufletești și al împăcării cu sine.
La început neștiutor, șovăitor [„n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să mă țină / în viață care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu / urcușurile și coborâșurile ei (…)]”, ajutat de înaintași precum Bacovia, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Esenin și nu numai, descoperă iubirea [„voi apărea în curând în toate revistele lumii marii critici / ai lumii vor scrie mereu despre mine (…) / cine s-adune cine să-ntoarcă din marea nisipire un chip / care a fost al lumii un chip care a fost al meu dragoste”], pentru care există o singură unitate de măsură, valabilă pentru toate țările și continentele - cuvântul („te iubesc în grame în metri în grade în litri când singura unitate / de măsură a dragostei e cuvântul”).
Iubire a femeii, apoi a semenilor (bătrânii din azil: „și i-am văzut ascultându-mă ca și cum / dragostea singura noastră avere”), a naturii, cu gingășia ei (dorită ori concretă) pe lângă care adeseori trecem nepăsători [„și acum doamnelor și domnilor în această minunată dimineață / de vară vă invit să urmăriți cu atenție înflorirea acestui trandafir / albastru (…)]”, cu locuri în care respirația și chiar timpul stau în loc („atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de liniștită atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât cerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare”) și a lui Dumnezeu, cu redobândirea credinței pierdute („doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră”).
Albastrul unește, așadar, teluricul cu cerul și cu marea, spre a se dezvălui raiul pământesc.
Dar la capătul călătoriei, împăcarea cu sine e deplină, aducând o dublă fericire: a celui care caută și a celui care găsește („ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește”).
Pe de altă parte, există o repetabilitate, nimic nu e definitiv închis, capătul unui drum e un loc de pornire a altuia. Așa cum nici diminețile nu sunt identice, fiecare venind cu ceva nou, revelând o felie de viață („ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul”), așa cum nici moartea nu este un sfârșit („și dincolo de moarte vei fi tot tu pentru că sfârșitul nu are sfârșit și nici / începutul nu începe pentru cel care este dincolo de început și sfârșit”).
Amintirile sunt de neprețuit, însoțind omul la fiecare pas, împiedicându-i uitarea și ajutându-l totodată să învețe trăirea [„ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe / și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă (…)”].

În miniepistole, Nicolae Silade stăpânește cu dibăcie cuvântul, iar Marele Premiu obținut la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 27-29 septembrie 2018, la secțiunea volum de poezie, nu este deloc o întâmplare.
        Daniel Luca

Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău


În undele concentrice ale unor serii de epistole (Partea întîi, A doua parte)erosul, tema preferată a poetului Nicolae Silade, este și axa ce pornește din ochiul trubaduresc, amintind de un straniu religios efect medieval-renascentist al sonetelor; raza care luminează lumea pornește din autoportretul de la pag 141, dar construiește idealizând femeia, după tiparul Beatricei lui Dante: sunt mai tânăr decât toți iubito vreau să spun/ și mai bătrân dacă-mi privești înfățișarea ar trebui să vezi/ un sfânt ar trebui să vezi un fulg urcând din palma unor zeități/ uitate să vezi lumina luminând ruinele unei cetăți prădate/.../dar să gust din taina sfântă tot la sânul tău rămân (121).

Cu dramul necesar de coborâre în cotidian, poetul reușește să cabreze imaginea feminității în planurile existenței, constelație care a străbătut epocile, și acum evoluează sub ochiul vigilent tandru ironic și dantesc, înțelept și naiv, având o singură certitudine: ritmul poemului-epistolă: ce frumos îți stă ție acolo pe cer/.../deasupra platanului de sute de ani deasupra lumii/.../ parcă ai fi născută din cântarea cântărilor parcă ai fi ieșit/ dintr-un tablou de van gogh parcă din muzica sferelor/.../voi urca la tine în grădinile tale suspendate (112).
Principiile erosului se duc spre Cântarea Cântărilor, trec prin doctrina greacă a plăcerii, poposesc în viziunea medievală, traversând și acea modernitate, pe care nu altul decât inevitabilul Baudelaire o numește frumusețe ușor alterată, ușor sfâșiată, ușor atinsă de nefrumusețe. Dincolo de aceste principii laice, profane, deslușim însă o necontenită idealizare, un accent de sublimare, din care dragostea și femininul își absorb eternitatea.
Există în versurile lui Nicolae Silade, legat de această temă, o neobosită (încă)  frământare, am spune cu rădăcini hamletiene, evoluând între îndoială și evlavie, care umple toate epistolele și răsucește versurile, în toate direcțiile, reia bucăți de fraze ca pe un ecou al ecoului, punând în pagină chiar miracolul mizerabil al existenței (printr-un limbaj frust). Întrucât efortul de  elevație morală este însă controlat cu luciditate, viziunea poetică prezintă ceva din marile încercări ale spiritului și, cum ar spune Henry Michaux: „et les innombrables petites”...
Intrarea în poem a erosului (și în viață, decide poetul) este sălbatecă, directă și frustă, pe de o parte: iubirea nu bate la ușă (titlul celor două volume de epistole). Astfel își motivează, în preludiul volumului al II-lea poetul, recidiva sa lirică, înscriind-o într-o repetabilă, cosmică seducțieși îi asociază, cu bună știință, simbolul rodirii, și conotațiile lui spirituale:
Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri. Priviri împerecheate/ cu priviri. Și inima tresaltă. O altă mare însuflețire. O altă mare/ dragoste de viață/.../ Fă dimineață-n suflet/ și în trup dulceață/.../ Mai lasă-te sedus o dată!/ Și învață! Cum se răsfață o fecioară prima oară pe/ verdeață. Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire/.../ Stele din stele răsărind (din zece ani în zece te cheamă marile iubiri).
Din multitudinea de chipuri ale  erosului desprindem câteva imagini pe care le prezintă volumul, nu înainte de a îndrepta cititorul spre  pagina 7, la textul 54, unde (credem) se  răsfață, mai discret, în ultimele versuri, un fel de revelație poetică, a lui Nicolae Silade, o formă de a spune că tema se suprapune poeziei însăși; și până la urmă, amândouă au nevoie de încrederea într-un plan imaginar: și plecarea ei spori iubirea/ sau cel puțin o trezi din amorțeală că și dragostea e/ supusă timpului și uneori lâncezește îngheață încremenește/ și e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi ca să poți trece/ peste și e nevoie uneori de un șoc s-o trezești/ dar nu la realitate  pentru că ea este realitatea/.../să ai o imaginație cât mai bogată în dragoste... ( 54).
Sub răsucirile ei labirintice, cultivând cu voluptate redundanța, acest gen de poezie ascunde atâtea motive literare câte poate duce un volum, la fiecare pas, cu fiecare frazare, fie ea repetitivă sau nu, încât  putem deduce, din confidențele poetului, presărate cu larghețe, în arabescuri, prin poeme, faptul că înseși jocurile dragostei și ale întâmplării sunt doar o mască, o cortină; dincolo de ea fiind scena pe care se desfășoară  natura umană, chinurile și bucuriile ei, mereu trudind a se smulge din efemer, din grosierele pavaje ale existenței.
Cităm din poemul 67, care este și un cântec al răzvrătirii:  voi scrieți despre ceea ce se vede eu vă fac să vedeți/.../ și a început să recite un poem/ la întâmplare care începe ca toate poemele lui cu ea/.../ mă îmbrățișează și pomul cunoașterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm și zicerea șarpelui n-o mai ascultăm.
Revenind la principiile erosului – textul 62 rescrie un imn, un cântec de adorație dedicat misterului feminin, în care trupul și sufletul tac, iar mintea se asociază frumuseții idealizate, toate cumva împlinite într-o enigmă de începuturi de lume, aromând cruditatea  și prospețimea gestului originar: mai degrabă te-aș asemui cu zmeura din copilărie/.../ numai că tu ești femeia vorbitoare femeia tăcută femeia totală/.../cine ți-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârșiturile/ ei nesfârșite și cine suflet ți-a dat a vrut să mă însuflețească pe mine/ până la adorație dar de unde ai mintea/.../o dar cu cine aș putea să te-aseamăn/ când ești atât de fără asemănare.
Cine deschide cartea scrisă de acest poet poate să guste limbajul senzualității din plin. Sau poate să o citească printre rânduri, ca pe un real exercițiu de lectură, să pășească printre acele imagini de „carpe diem” arborescente, voit necizelate; uneori imaginile sunt chiar antisenzuale, dar există o plăcere de a le decanta și aici ajungem la frumusețea modernă, alterată, atinsă de nefrumusețe, bruscată, pervertită de timp și nu numai, precum în poemul 68, structurat în jurul unui sonet shakesperian (să amintim versul: când văd cum mâna timpului fărâmă...) - mă iert stimată doamnă că nu-ți râvnesc scheletul nici carnea/ tremurândă bolnăvicios pe os nici sufletul ce pleacă încetul/ cu încetul nici vechea frumusețe întoarsă azi pe dos/.../ nici/.../ sânii plini de farmec nu eu ți i-am lăsat mă iert stimată doamnă/ dacă îmi ies din fire când văd cum timpul lacom îți ia tot ce ți-a/ dat...
Cu vagi accente din Nichita Stănescu, un alt poem (97) jonglează cu sfera conceptuală a negândirii, între desenul concret și onirismul abstract, iar locul sferei nichitiene îl ia cristalul (cer iertare autorului pentru că voi aminti aici pe Gabriela Melinescu, cea care scria într-o poezie, că trebuie să ne curățăm sufletul, în fiecare dimineață, ca pe un cristal...), într-un text  de sinteză lirică, unde autorul nu-și abandonează stilul său caracteristic, aranjându-și cuvintele ca pe niște ecouri, într-un discurs  ce transformă dragostea în paradoxul imaginarelor umbre platonice, în ideile care ele însele „ne visează” și ne trăiesc, secondând un cer interior: în loc să mă gândesc acum la tine/.../ la sânii tăi la coapsele tale la trupul tău gol/.../nu mă mai gândesc la nimeni/ eu nu mă mai gândesc nici măcar pe mine nu mă mai  gândesc decât/ la globul acela de cristal pe care îl îmbrățișez cum te îmbrățișam/ altădată pe  tine  globul acesta care mă îmbrățișează de când/ mă știu/.../ când nu mă mai gândesc când sunt gândit.
Pe același ton, dar cu un surplus de incantație amară, poetul evocă ambivalența propriului destin, într-un fel de asombrizare romantică, de tentativă nihilistă, cuprinsă între „bucurii prea mărunte” și o „tristețe prea înaltă”, enumerând figuri fatidice, faste și nefaste, îngerul, demonul, omul, iubirea și ura: de dragoste risipă din toate numai ura ta vie mi-a rămas; aș fi venit ca demon în ponosită haină și ți-aș fi dat ce nu-ți dă/ nicicând un muritor/.../ și ca un înger straniu te veșnicem de ieri dar eu/ nu sunt nici demon nici înger nu-s nici omul pe care doar iubirea/ îl face mai uman nu sunt nici plămădeala ce a făcut-o domnul...( 91).
Trebuie să credem ce spune poezia? Da. Aici e frumusețea și marea tristețe.
Nu numai versificația complexă, ci și exuberanța detaliilor, chiar grija prin care ele se întorc de-a lungul frazelor poetice, îl apropie pe Nicolae Silade de stilul baroc; s-ar mai putea aminti îndrăzneala ironic fantezistă, vocabularul realistic, izbucnirile temperamentale, simbolizarea lucrurilor, fără ambiguități, nota de acumulare în crescendo a versurilor, oarecare artificii, care depășesc însă un simplu manierism. Poetul acordă deopotrivă valoare conținutului ideatic, sentimental, psihologizant, câtă acordă și formei exterioare.
Se desprinde chiar un timbru al suferinței psihologice, ca versiune a celei metafizice, împăcând într-un sonet, de pildă, dragostea, moartea și religia: Mă pierde lumea, mă câștigă cerul,/ Îmi voi juca și cel din urmă rol,/ Mă poți înlocui, știu, cu eterul/ Pe care îl respiri, de-acum, în gol/ Am tot sfidat din umbră, efemerul,/ Eternului i-am dat mereu ocol/ Deci n-o să-mpart cu nimeni eșichierul/ Iubirii, când iubiri mă înconjor./ Voi împăca și laicii și clerul,/.../ Tu, însă, dacă speri în înviere,/ Mai pune în iubire ceva miere (CXXIV).
De atmosfera aceea renascentist medievală amintește și textul 125 , însă poetul luminează  tema trecerii timpului  și a iubirii, spre exemplu,  prin viziunea grecilor și prin cea duhovnicească, cu accente de Pateric: înainte ca sufletul să-și înalțe pânzele cum spunea seferis; dar iată vine seneca  și-mi spune vrei să fii iubit iubește/.../ vin și te-ntreb unde e iubirea ta unde surâsul tău/ și unde buzele tale unde sunt poeții care te-au iubit/.../iartă-mă doamne iartă-i pe toți și nu uita niciodată/ puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste atât de puține cuvinte te iubesc.

Un narcisim extins, de la sine, la realitatea cotidiană și chiar la seminția din care face parte poetul, străbate în volute largi o altă carte, volumul intitulat miniepistole (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017). Cum scria undeva Octavian Paler, Narcis se întoarce în contemporaneitate, oarecum schimbat, încercând indirect să vadă unde a greșit. Narcis are nevoie de oglindire, cu toate sensurile care derivă de aici.
Formal, poemele nu diferă prea mult, însă în conținut da. Poetul transpune un timp istoricizant, împreună cu aluziile la timpul cel mare. O realitate cotidiană, mereu persiflată, din care însă, pe negândite, își extrage seva rostirea poetică sau mai degrabă - de la care se sustrage lumea poeziei - prinde viață în confidențele  presărate de-a lungul textelor ca niște fărâme, care se află acolo, pentru ca drumul să nu fie uitat.
Mănunchiul de sensuri, caracteristic  poemului arborescent, se detașează ca un glissando, într-o relatare ce nu e una dialogică, autorul fiind sedus de același ritm galopant, oprindu-se brusc pe colțuri de cuvinte: s-a spus acolo că viața e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia și pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeții/ în neînțeleasa lor eternitate dar eu cred că viața este chiar muntele/ din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă și gata ești iarăși/ pe marginea râului pe terasa unui hotel... (textul 51)
Caracteristic pentru acest narcis modern, confruntându-se cu o lume fără zei, care să și-l revendice, este textul 50 (id 31), rostit ca un monolog în încăperile suprapuse ale memoriei,  într-un somn, fiind în același timp singurătate și conștiență de sine,  solitudine și conștiență de Celălalt, Divinul, un monolog în oglinda poemului, acolo unde el se transformă în epistolă și psalm (post)modern:
dacă mă întrebi ce mai fac dar tu nu mă întrebi niciodată nimic/ pentru că tu știi totdeauna totul tu exiști totdeauna hai totuși să/ îți spun mă gândesc la tine la mine la viață la moarte la veșnicie/.../cum fac americanii în filme când se întorc de la job cu sticla/.../ei scot pistolul mai mai să se-mpuște vai vai să se/ sinucidă brusc căci de o sinucidere lentă ei n-au auzit și mă mir/ că n-a auzit nici cioran apostolul suicidului ne sinucidem lent da/ ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca ungaretti/ moartea se ispășește trăind uite așa vine mântuirea așa vine/ lumina care luminează viața și întunericul n-o biruie nicicând (miniepistole).
Asumându-și narcisismul ca pe o „surzenie” față de lumea din afară (este legea mea scrisă/  pentru mine cuvântul meu către mine însumi: intro-ducere), sătul de a fi invadat de artefacte (telefonul, laptopul, revistele, cărțile, ideile înșelătoare etc), poetul  își salvează propriul limbaj, de la o stare care a copleșit poezia de azi în mare măsură (dar nu definitoriu), aceea de a pune toate cuvintele pe același plan, de a le considera în alb egale ca sens și  mult prea profane, acel limbaj zero ca o nimicire din care nu se mai ridică decât stridențe goale, empirisme care ar putea avea un mesaj, dacă în spatele lor s-ar ascunde o reală durere de a fi.
Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău, spune textul 56rămâi surd pentru lumea de/ afară rămâi orb trage obloanele fă-ți o cafea aprinde-ți o țigară rămâi/ cu tine însuți în tine însuți/.../ ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul (miniepistole).
Poezia lui Nicolae Silade aparține structural unui baroc perpetuu, traversează în zig-zag   bătăliile postmoderne, și abisaliile existențiale (în toate e geneza și apocalipsa) și aduce în prim plan un personaj liric narcisiac, renăscut din cenușa miturilor (vezi și textul 28, miniepistole), visându-și „singurătatea dintâi”, în oglinda unui limbaj abrubt, programatic frust, din care irump  temeri, frisoane și seninătăți religioase. Persiflarea e pentru poet doar o simplă haină, de care cititorul real trebuie să nu țină cont, mai mult decât de umbra unui surâs.
Maria BOLOGA
Spania, decembrie, 2018

despre

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania
Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Gheorghe Grigurcu: Versuri

 Final

După ce-ai mușcat din fructul oprit
îl lași să-l ciugulească vrăbiile.

Peisaj

Locuri pretutindeni locuri
pe trup pe mascote
pe suflet pe-arhive
pe gazon pe cornișe
pe ploaie pe limfă
pe macarale pe ziare
pe paie pe dragoste
pe convulsii pe căni
pe pîine pe indiferență
pe saxofoane pe mingi
pe elitre pe dealuri
locuri pretutindeni
locuri mereu
ascunzîndu-se unul de altul.

Un poet uitat: Florin Mugur

 

Melodie                      

Cu pletele până-n pământ iscăliturile
acelor timpuri vechi şi geniale –
fiece nume ca o bătălie
de oameni aurii şi de-animale –
decizia ! onoarea ! răsucirile !
ce curbe-n dans ! ce blonde turbioane
Biblia mea e plină de numele lor,
plină de peri, de bucle aspre, de ciufuri grosolane
sucindu-se pe tâmpla cuvintelor,
uspine lăudăroase, tremolouri vagi –
o, prea frumoşii grandomani ai viziunilor
bunicii mei, profeţi inculţi şi magi.

Şi cărţile se umflă de fală şi se-nfoaie
mug turmele prelung, neîntrerupt
nişte păstori bătrâni, cu capul palid
scriu mane, tekel, fares pe cer – şi dedesubt
se iscălesc şi vitele-i urmează
pe drumul mult cotit, prin spinii suri
măgari, berbeci, oi blonde, turme ample
de bucle şi de ciufuri, de lungi iscălituri.

Marius Tirla: Primăvara în Oradea

                                      Zona Decebal, Oradea/2021/Foto: Marius Tirla

Daniel Corbu: Cina de taină


De parcă-aş avea destul timp de parcă
mereu aş începe
seara îmi vin în memorie întâmplări fără seamăn
cu priviri zornăind ca arginţii
în urechi îmi sună foşnetul inimii
tropăitul Iovilor cutreierând cartiere.
Aşa începe cina de taină:
ucenicii au aşezat tacâmurile de argint
au umplut castroane de fulgere
în pahare atoatestăpînitor se răsfaţă orizontul.
Acum orice rugă umileşte asfinţituri
orice aureolă se-nclină.
Aşa începe cina de taină
dar poate undeva s-a şi pregătit o cruce
pe măsura palmelor mele.
Daniel CORBU
Nu sunt Iisus nici Napoleon nici măcar
Stig Dagerman
STAU SINGUR LA CINA DE TAINĂ
ŞI TOTUŞI CINEVA MĂ VA VINDE.
Daniel Corbu
(Portret în cerneală de Alex Ivanov)

Vasile Culidiuc: Zi obișnuită

(proză scurtă)

Soarele dogora, moleșându-mă. M-am îndreptat, pe jos, spre PTTR. Aveam câteva fise de trei lei. La interurban trebuiau fise de trei lei.
O voce de femeie.
-Aș vrea să vorbesc cu Geanina, spun eu.
Eram nerăbdător.
-Da?! Ce vrei? Ți-am spus să nu mai suni, spune Geanina.
Rămân fără replică. Miroase a liliac în cabina telefonică.
Alb.
Alb umed.
Îmi vine să plâng.
Plâng.
Lacrimi grele curg pe receptor. Nu accept s-o pierd așa.
Negre.
Cireșe negre. Dulci.
Cireșe.
Mă urc în copac. Strâng cireșele și le bag în buzunarele cămășii. Aveam două buzunare la piept.
Bucuros.
Seamănă cu Margareta Pâslaru.
O iubesc.
Stă în Botoșani. Ne întâlnim la bunici. Eu vin de la Gura Humorului. Ne știm de mici. Acum suntem în clasa a treia. Suntem mari.
I-aș spune că o iubesc, dar mi-e frică. Sunt timid. Dar fac lucruri nebunești pentru ea.
-Ți-ai pătat cămașa, spune Geanina.
Aprob.
Mă uit la ea.
E frumoasă.
E... Of, de ce n-am curaj. Trebuie să-i spun că o voi iubi toată viața.
Cineva bate în geamul cabinei.
-Ai adormit? Plângi? Ieși afară, spune necunoscuta.
Îmi șterg lacrimile.
Sunt rușinat.
Fata zâmbește.
Iasomie.
Miroase a iasomie.
E blondă. Seamănă puțin cu Laura.
-Ai fost la Electro?! Te știu!
Sunt încurcat.
Am o carte sub braț, 'Mapa Cenușie G.R.' de Haralamb Zincă. Apăruse la Editura Militară. I-am promis lui Cătălin că i-o împrumut...
Ies.
N-am curaj să mă uit în ochii fetei.
Galben.
Bluză galbenă.
-Te-a părăsit? Să nu mori din dragoste, spune blonda.
Pun 'Dire Straits'.
'Brothers In Arms'.
Alb.
Tavanul camerei.
Pick-upul merge.
'These mist convered mountains/ Are a home now for me/ But my home is the lowlands/ And alwais will be...'
Geanina se uita într-o carte.
-Ce-ai de gând să faci?
-Dau la T.C.M., Mașini Unelte sau Electrotehnică, spun eu.
-Și dacă nu reușești?
-Mina, spun eu.
Încep să cânt 'Abataje'...
Beau o gură de coniac 'Ovidiu'. Am șterpelit o sticlă de la babacu. Nu-mi place. Eu prefer 'Triumph'.
-Vrei?
Se strâmbă. E frumoasă.
Miroase a trandafiri.
Un parfum puternic.
Mă doare capul.
Se făcu din nou liniște. Trebuia să schimb discul. Mi-e lene să mă ridic.
-Vrei să schimbi tu?
Geanina se îndreaptă spre colecția mea impresionantă de discuri.
'Uriah Heep'.
'Lady In Black'.
'She came to me one morning/ One lonely Sunday morning/ Her long hair flowing in the mid-winter wind/ I know not how she found me...'
Curios lucru.
Laura adoră melodia asta.
Geanina adoră melodia asta.
Albastru.
Cerul albastru.
E senin.
Am ochii umflați de la plâns. Geanina a zis că nu vrea să ne mai întâlnim.
Ce vrea?
Ce urmărește?
Nu înțeleg.
O urăsc.
Te urăsc! Geanina, te urăsc! Te urăsc!
Îmi vine să mă bag în Moldova și să nu mai ies niciodată. Să plec în altă lume. Să evadez.
Încerc să citesc.
'Sacrul și profanul'.
Mircea Eliade.
Manifestarea sacrului. Opoziția dintre sacru și profan.
Simt că mă tâmpesc dacă mai stau la soare.
Prietenii mei joacă un fel de polo. Se bălăcesc. Parcă sunt niște țânci.
Berea 'Solca' curge pe gâturile însetate cu viteză.
Oftez.
Sunt supărat.
'Z.Z. Top.'
'Gimme All Your Lovin'.
'I got to have a shot/ 'Cause what you got is, oh, și sweet/ You got to make it hot/ Like a boomerang I need repeat...'
Geanina, te iubesc!
Îmi vine să strig. Îmi vine...
Bă, n-am noroc la femei.
Miroase a bere.
A pește.
Miroase a pin.
Pădurea șoptește ceva. Bate vântul. Se adună norii.
-Bă, ne băgăm în Moldova, spune cineva.
Băgăm hainele și celelalte lucruri sub stâncile de pe malul Moldovei.
-Miroase a ploaie, spun eu.

Traian Abruda: frate cu dudul

   versuri   

în ultima poză ciudată parcă ai fi
dali
totuși fără mustață înfiptă în cer
nu îți cer
femeie să mă săruți cu limba înveninată în gură
supra
realist nu îți cer
ca șofer
decât să nu bei în dimineața aceasta
prea mult
pentru mine frate cu dudul

Eleodor Dinu: când am fost la spovedanie

i-am mărturisit preotului
că dracul
mi-a pus în cârcă două năravuri
să semăn pe hârtie semințe de versuri albe
și să le fumez noaptea
frunzele-nvelite sub formă de trabucuri
aprinse cu stele
mi-a dat canon să-mi fac din conștiință
altar
în care va trimite un sobor de greieri
să-mi exorcizeze coardele vizuale și auditive
cu sunete de muzică sacră

Ilica Pavel: senry



altădată lei
tineri ne iubeam până -
tigri nicicând
prudenți

Costel Zăgan: Erezii la mica publicitate

                                              

Vând capra vecinului cu tot cu iezi
Cumpărătorul încasează şi recom
pensa şi paguba Cine se scoală de
dimineaţă nu prinde doi iepuri nici
odată Friptura de nori nu ţine de se
te Între două nu e rouă După soare
nici urmă de vreme bună Cine caută
nu găseşte punguţa cu doi eurocenţi
la post restant La preţ redus nimeni
nu-i gratuit Cine înaintează înseamnă
că nu stă degeaba Plătiţi că oamenii
(muncii) nu ştiu de glumă Cine râde
la urmă nu are nici chef nici specta
tori Femeia Femeia-i o dată hai de
două ori Femeia-i dată dracului
Punct şi de la capăt
     (EREZII DE-O CLIPĂ II)

Nr: 5-6(44) 2021. ISSN: 2668 - 5620

Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți?
(Gheorghe Grigurcu)
Revistă de Cultură,Artă și Literatură  *Apare bilunar Online

REDACȚIA:

                                              
Teodor Dume, Redactor-șef
Mioara Băluță, Redactor
Veronica P.Lerner, Redactor on,
                                             

* Revista apare la Oradea/România
link: revistaextemporalliric.blogspot.com
Redacția: Oradea
Str. C. Dobrogeanu Gherea nr.5
mail: teodordume@gmail.com


      În acest număr:
 Gheorghe Grigurcu,* Daniel Corbu, *Nicolae Silade, *Ionuț Caragea, *Mioara Băluță, *Cristina Ștefan, *Raul Constantinescu, * Veronica Pavel Lerner, *Ottilia Ardeleanu, *Amalia Achard, *Daniel Luca, *Daniel Mariș, *Daniel Marian, *Angela Nache Mamier, *Carmen Maria Mecu, *Aurelius Belei, *Camelia Boț, *Nelu Cazan, *Paul Coculeanu, *Marcel Vișa, *Savu Popa, *Teodor Dume, *Vasile Dan Marchiș, *Nicu Gavrilovici, *Ella Poenaru, *Cadar Katalin, Alexia Bădescu, * Petruța Niță, *Petronela Apopei, *Oana Frențescu, *Dorina Neculce, *Ionuț Zamfira, * Marian Vișescu, *Vlad Anghelescu, * *Violeta Petre, *Firoiu Cristina Maria, *Lidia Popa, *Doina Moritz, *Costel Zăgan, *Dimitriu Gabriela, *Dan Tipuriță, *Dumitru Ichim, *Domșa Lucian, *Ștefan Popa, * Nely Vieru, *Carmen Pasat, *Vasile Ionac, *Ina Dumitrescu, *Getuța Zecheru, *Mariana Kiss, *Ileana Vlădusel, *Nela Boca, *Marin Rada, *George Sangortya, *Mihaela Poduț Ienuțaș, *Lhana Roma Nova, *Ion-Cristea Marilena, *Floarea Duțulescu, *Nela talabă, *Nicolae Pop, *Daniela Marian, *Lavinia Elena Niculicea, *Aura Creițaru, *Liviu Nedelcu, *Eleodor Dinu, *Georgeta Rada
     Ordinea este aleatorie!
     Vă asigur că cei care ați postat texte pentru selecție și nu ați apărut în numărul din martie veți apărea în numărul din aprilie.
    Pentru numărul 7-8(46) din aprilie rog postați în grupul Extemporal liric, cu mențiunea(lângă titlu) Pentru selecție.
    Rog să nu mai postați cu mențiunea "drepturi rezervate" pentru că acele texte nu vor face obiectul selecției pentru a fi publicate în revistă. 

Vă mulțumesc tuturor pentru colaborare!
Teodor Dume, Redactor-șef

Daniel Corbu: Scrisoarea a IX-a către Eronim

(În oraş a murit un poet anonim)

Între timp
pe când sărbătoream cu aplomb
printre sfinţi şi pahare cu vin
câteva sute de ani de atestări documentare
dragul meu Ieronim,
în oraşul celor şapte coline
a mai murit un poet anonim.
Prilej de-ntrebări pentru răspunsul sublim:
Unde ne ducem? De unde venim?

Cutreierând alei de ţintirim
se legănau trufaşe-ntrebări
despre viaţa şi moartea poetului
cu versul presupus anodin
dar şi:
UNDE NE DUCEM? DE UNDE VENIM?

Cutremuraţi oarecum metafizic
de nemişcarea poetului şi de aspectul său fizic
din sicriul înalt şi cu toartă
în timp ce unul perora fără sfială
despre gloria defunctului poet, uşor parohială,
unii visau doar zei salvatori intrând pe poartă
şi gângureau cuvinte dintr-o limbă moartă.
Prin urmare iubit Ieronim
provocând atâtea-ntrebări pentru
răspunsul sublim
în oraş a mai murit un poet anonim.

Vasile Dan Marchiș: Poezii

    NEPOTUL
Toți care te-au urmat pe tine Doamne
l-au abandonat din fragedă pruncie
Ca răsplată pentru ei,
și ca să nu plângă niciodată
te-ai dăruit Dumnezeule prin diferite lucruri
acestui copilaș ca jucărie.
Bunica văzându-și nepotul
că se joacă cu cărțile de religie
rosti doar atât:
"E bine ce faci?"
Copilașul a răspuns:
"Ce fac eu nu-i un simplu joc,
e febra tinereții tuturora
adunată la un loc.
Prin inocența mea
ce să pun mai presus de Biblie
între mine și dumneata
dacă n-o am pe mama,
dacă nu-l am pe tata?
Prin asta se joacă Dumnezeu cu mine
omenește,
totodată învățându-mă cum să mă joc cu El
    POEZIA NU MAI E UN SIMPLU JOC
Văd un copil că stă trist
Îl întreb:
-Ce te frământă?
Copilul m-a uimit cu răspunsul:
”Știi, când eram mai mic
și mă puteam juca de-a poezia
te foloseam pe tine în loc de creion.
Te făceam să alergi cu mine prin zăpadă
și ai modelat cu mine zăpada în diferite forme
Toate acestea mi le închipuiam a fi
cuvinte imaculate
pe care nu știam să le scriu.
Acum îmi este jenă să mă mai joc...
De fapt în cazul meu poezia
nu mai poate fi considerată un simplu joc!”
Îl întreb uimit:
-De ce?
Mi-a răspuns:
”Deoarece, acum știu să scriu!”
    FĂRĂ ACOPERIRE
Pădurea a rămas fără complimente
Are poteci ce duc doar spre amintiri
A fost tăiată pe motiv că nu are acoperire pe aceste poteci
și că unde duc acestea...
Și că fără poteci nu se poate face turism
Iar fără turism geografia moartă este
Ce a rămas sunt cioatele ce par
monumente nefinalizate
de când acel anotimp
a intrat în istorie neavând acoperire pe frunze
Neavând nici măcar frunze
a fost numită pădure artificială
și că a fost dusă la muzeu
sub al nume de ”natură moartă”
Pădurea a rămas fără complimente.
-rezervație de păreri fade
...

Dumitru Ichim:Psalm ce-a mai rămas din Cana


Vrei, tigvă, înțelesul, scris, clar ca al țidulei,
Când inimii-i dai țolul ce-a fost cândva al javrei?
Iubirea e ca fumul subțire-al libelulei,
Ce-n undă își reflectă isonul trist al lavrei,
Neîndrăznind atingeri a vorbă grea ce-ntină.
Cine-a văzut asinul cu-acvila-n jug să tragă?
Asemenea mi-i pilda poverii de lumină.
Grai, ochiul, cum să spună că-mi ești cu mult mai dragă?
.
Din codri-aduc stihira, vis de luceafăr, pură,
Mireasma-n sfânt de cetini înalță căpriorii.
Sărută-mă-n sonetul ce duhul morții-l fură,
Dând inimii iar tronul și cerului cocorii.
.
Cu încă-o piatră scumpă sporește-n psalm coroana:
Mai ai cumva din vinul ce l-am sorbit în Cana?

Veronica Pavel Lerner: La glace/ Oglinda

      LA GLACE

Si bleu, si blanc, si beige
Devient le lac en ombre!
Le parapluie sous neige
Répand le noir, le sombre.

Si beige, si bleue, si blanche,
La pluie des mots s’écrase
Entre les vides branches
Glacées. Fini l’extase!
----------------------------------
Fini l’extase. Glacée
Entre les vides branches,
La pluie des mots s’écrase
Si beige, si bleue, si blanche!

Répand le noir, le sombre
Le parapluie sous neige;
Le lac devient, en ombre,
Si bleu, si blanc, si beige….
OGLINDA
Ce bej, ce alb, ce-albastru!
Se schimbǎ lacul sumbru
Umbrela-n nea, sub astru,
Reflectă negru-n umbrǎ

Ce bej, albastrǎ, albǎ
E ploaia din cuvânt
Pe ram, gerul e salbǎ,
Extazu-i în mormânt
-----------------------------------
Extazu-i în mormânt
Pe ram geru-i o salbǎ
Iar ploaia din cuvânt
E bej, albastrǎ, albǎ

Reflectǎ negrul sumbru
Umbrela-n nea, sub astru
Se schimbǎ lacu-n umbrǎ
Din bej în alb, albastru

Veronica Pavel Lerner: Întâlnire în spațiul virtual cu poetul Teodor Dume

       Note de lectură                                                                              

L-am întâlnit pe Teodor Dume prin anii 2007-2008 pe site-ul "Rolit", care astăzi nu mai există. Site-ul avea secţii de poezie, proză, articole, personale, iar eu citeam şi comentam cu mare plăcere materialele postate la toate secţiile. Nu aveam dreptul să acord steluţe, eram începătoare pe acel site. M-au atras poeziile lui Teodor Dume nu numai prin sinceritatea lor, dar şi pentru că le simţeam că şi când le-aş fi gândit eu însămi, fără să le fi putut da glas. La un moment dat, administratorul site-ului a propus ca dreptul autorilor de a acorda steluţe postǎrilor valoroase şi de a lucra în administraţie să fie ales în mod "democratic", cu propuneri şi voturi ale utilizatorilor. Spre marea mea surprindere, numele meu a fost propus şi chiar votat pentru dreptul de a acorda pune steluţe la secţiile poezie şi proză, iar la articole am primit, alături de Cristina Ştefan, despre care voi vorbi în alt articol, funcţia administrativă de a valida texte. Aşa am devenit colegă de serviciu cu Teodor Dume. S-a întâmplat să ne potrivim nu numai la gusturile literare, dar şi la concepţiile de lucru. Având ambii dreptul să participăm la discuţiile din administraţie, am văzut în Teodor Dume nu numai un talentat poet, dar şi un om cu calităţi morale deosebite. După o vreme, site-ul "Rolit" a anunţat că-şi închide porţile. Deşi intrasem de puţină vreme, mi se păruse că pe oamenii de acolo îi cunoscusem dintotdeauna. Timpul trece altfel în virtual decât în realitatea concretǎ, transmiterea informaţiei fiind instantanee. În virtual, o luna echivalează cu ani, drept care închiderea site-ului m-a prins nepregătită. Tristeţea m-a copleşit, colaborarea cu colegii mă îmbogăţise şi nu bănuiam atunci că mă voi reîntâlni cu foştii colegi de la Rolit pe alte site-uri. Dupǎ o vreme însǎ, am primit un mesaj de la d-l Dume, invitându-mă să lucrez alături de el în administraţia unui alt site, "Confluenţe Lirice", condus de Relu Coţofană. Invitaţia m-a onorat şi bucurat. Am acceptat şi, între 2009 şi 2015, am lucrat cu Teodor Dume în administraţia "Confluenţelor", unde am cunoscut mulţi poeţi, despre care voi vorbi în viitor. Ulterior site-ul a devenit "Dialoguri culturale", sub o nouă conducere. Teodor Dume postase multe din poeziile lui pe site-ul Agonia (Poezii.ro), site pe care eu m-am înscris mai târziu. Cel mai bine l-am cunoscut pe Teodor Dume - ca poet şi ca om - în anii în care am lucrat împreună la "Confluenţe Lirice". Dar ce înseamnă de fapt a cunoaşte pe cineva, când nu ai dat niciodată mâna cu el? Şi totuşi, iată, o cunoaştere a cuiva, prin poezie, dar şi prin munca alături într-un spaţiu virtual, poate fi uneori mai profundă decât o colaborare în birouri alăturate! În 2013, d-l Dume m-a rugat să-i selecţionez cele mai reuşite poezii din ultimii ani de pe site-ul Agonia pentru a şi le aduna într-o carte. Volumul "Moartea unui fluture alb", (Ed. PIM, Iaşi 2015), e o culegere de poezii scrise de Teodor Dume între 2009- 2012, pe le-am împărţit în trei sec- ţiuni: "de la părinţi...", "prin Dumnezeu..." şi "spre mine", poetul plimbându-se în permanenţă prin universul său indisolubil legat de părinţi şi bunici, de credinţa în Dumnezeu şi de aplecarea lui spre trăirile interioare. Cum scriam într-un comentariu apǎ- rut în volum, nu o dată am intrat în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia "lumâ- nări stinse" (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat/ în cămaşa lui albă pe care o purta/ duminica la biserică în cele/ câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând un bărbat în cămaşă albă. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu sunt prezente în partea a doua a cărţii, iar în secţiunea a treia, cea mai amplă, autorul îşi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Comunicarea poetului cu cititorul e directă şi se rezumă la esenţă. Talentul de a comprima ideile în numai câteva cuvinte e vizibil şi în aforismele pe care poetul le-a adunat în volumul "Vitralii", în curs de apariţie la Ed. PIM Iaşi, 2016. Titlul unor poezii spune deja multe ("moartea, o execuţie lentă"), iar metaforele sunt vizuale: în dimineaţa asta o să las lumea/ să se caţere pe mine ca iederă pe ziduri ("poate doar astăzi"), sau ne naştem în fiecare zi/ cu teamǎ ca atunc / când aşezăm flori parfumate/ sub icoane care plâng... ("sensuri"). Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori simple rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăseşte în propriile trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi. Eu m-am recunoscut în ele într-atâta, încât, uneori, am simţit nevoia să le traduc în franceză, ştiind că, în poezie, o traducere nu e doar un transfer de cuvinte dintr-o limbă în alta, ci o retrăire poetică a traducătorului prin textul autorului. Traducerile poeziilor "azil intr-o cicatrice" (asile dans une blessure) şi "tǎcere, se moare" (silence, on meurt) sunt pe site-ul "Dialoguri Culturale". Volumul "Azil într-o cicatrice" (Ed. PIM Iaşi, 2015) conţine poezii scrise în aceeaşi manieră dumianǎ, plinǎ de esenţă şi simboluri. O dovedeşte din plin poezia "timpuri" cu care se încheie volumul: când trec strada/ îmi adun toate gândurile/ sub aceeaşi urmă/ nu mă sperie zgomotul paşilor/ de pe asfalt şi nici/ intimidarea luminii// între cele două timpuri sunt eu. Deşi trăiesc în altă ţară şi pe un alt continent, spaţiul virtual mi-a înlesnit întâlnirea culturalǎ şi a deschis poarta prin care vor ajunge la mine toate cuvintele încă nespuse de poetul, colegul şi prietenul Teodor Dume.
*Veronica Pavel Lerner
(scriitor, Canada)
Revista Vatra Veche,nr.3, martie/2016

Liviu Nedelcu: Pietă


De zile întregi bătea,
în lung şi-n lat,
a Carrarei uriaşă carieră
şi începuse, chiar să creadă
că alerga dup-o himeră.
Dar s-a- ntâmplat ceva neaşteptat,
când, obosit,
pe-un bloc de marmură s-a aşezat.
Şi-atunci,din inima pietrii,
auzi un murmur ,
o rugă a Sfintei Fecioare,
să fie eliberată
Ea şi al Său Fiu
din haina rece, a pietrii- închisoare!
La început crezu că-i doar un vis,
dar când se repetă,
apoi, mereu,
realiză că lui îi era transmis.

Ciopli zi şi noapte,fără încetare,
vrăjit de pietatea chipului Fecioarei,
ce-i apărea în sfântul martiriu,
al coborârii de pe Cruce
a iubitului său Fiu!
Şi astfel, cuprins de acea stare
de beatitudine şi divinizație,
muncind ca un rob,
însă sub a divinității grație,
scoase la lumina zilei,
din al Carrarei "închisoare ",
acea durere mută a Sfintei Fecioare,
pentru al Său Fiu, coborât de pe cruce
şi Care, păcatele acestei lumi le va duce.

Era chipul iluminat de acel sacru nevăzut,
ce radia din forța plină de iubire,
de sacrificiu şi de pietate,
prin care el, un "cioplitor de vise",
îi arăta Omului calea spre Divinitate!

Era lacrima de iubire a Divinității,
căzută pe sufletul omului!
Era PIETÀ!

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10