Floarea Dutulescu: Dragoste ai, Doamne...

Peste universuri de lumină, ochii mei se înalță,
Nemărginiri ating cu visul, sub razele de lună,
Brațele cerului cu stele mă răsfață,
Simt sufletul pereche cum lângă el m-adună.
Primăveri renasc în ramuri înghețate,
Zăpezi albastre curg în stropi de rouă,
Genunchii-mi ard sub rugi adevărate,
Aștept să primesc din cer o viață nouă.
Glasul îngerilor ne mângâie cerul nopții,
Tu și eu - nedespărțiți prin galaxie,
Destine nemuritoare-n cartea sorții,
Ne-om regăsi prin infinit cu bucurie.
Și-am să revin etern să te ascult,
Mi-ești adiere peste flacăra-mi de foc,
La ecoul șoaptei tale eu eczult,
Culeg din flori de câmp, trifoiul cu noroc.
Un dor imaculat în suflet am ascuns,
Căci nu cred să existe dragoste mai curată,
Doar ochii noștri nu s-au oprit din plâns,
Iubirea noastr-adevărată nu va muri vreodată.

Alexandru Berceanu: Străin prin sat

Intors străin prin satul meu

Nu mă știa nici un nepot de văr!
M-am întâlnit puțin cu Dumnezeu,
Era tăcut, umbrit în adevăr!

Am pus o coroniță la mormânt,
Să-i leg de stele pe-amândoi!...
Părinții mei ce-mi picură pământ,
Pământ de amintiri din cele noi!...

E nașterea din ramuri creștinești
Ce luminează veșnicii din stingeri -
Ea este vie, străbate zări cerești
Să doarmă ocrotită printre îngeri!...

Deși m-am întristat într-o uitare
M-am bucurat că am atins lumina!
Cu streșina la ochi privi-i în zare
Și-am șters cu adevăruri toată vina.

De-aceea tac și mă aplec tăcut
La crucea lor din șirul celor mulți,
Fară de ei n-am mai avea trecut
Și nici altar de rugăciuni pe munți!

Iulia Barbu: Clipele nopții

===================
Versurile mele
Plâng cu lacrimile tale
După clipa ce călărea noaptea
Să aducă timpul
Prins de un tren.

Paradisul cade într-o stea
Şi poemele mele
Se modelează pe chipul
Unui copil ce soarbe
Fericirea de pe raza soarelui.

====================

Ottilia Ardeleanu: Cântecele frumoasei Addo, de Iulia Elize

 Cronică      Cronică, Cronică, Cronică, Cronică                                

Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia sa pășește într-o lume basmică, ludică și copilăroasă, cu zâne, feți-frumoși, baiadere, aezi și altele, se întoarce la origini, acolo unde omul lucrător al pământului se speria de trăsnete și fulgere și nu-și explica fenomenele naturii, dar iubea împrejurimile și oamenii locului, se întoarce deci pe tărâmuri românești îndepărtate. Însă, nu rămâne doar în paradisul Mioriței, pe care o scrie și ea în cheie personală, ci colindă lumea basmului, trecând pe la șeherezade ori gheișe ori cleopatre.

Adesea, pune alături elemente din zone și timpuri diferite (“zeppeline de chitină”, “jeratic”), dând senzația de prezent continuu, fără trecut și fără viitor, melanjul nu este obositor, dimpotrivă, dinamic și plin de vervă, precum și stări antagonice venite a sublinia firul poveștilor. Poeta are un vocabular viguros, bine ancorat în ideatica sa care caută înțelepciunea și bogăția sufletească a omului de odinioară.

Poeta face un cult al femeii-zână: “și o Cosânzeană/ ca o stea mireană”, femeii-floare: “femeie cu trup de brândușă”, femeii-poezie: “ea știe, mereu, să vorbească în vers”.

Versul Iuliei e plin de îngăduință, ca și cum s-ar prezenta lumii în puritatea originară, deține o pace interioară, “un bulgăior de pace” care îți dă o stare de bine, de plăcere, care te răsfață.

Poezia Iuliei transmite multă emoție, așa cum o face, de pildă, în Micuța Anna nu mai e aici, o altă Ană eternizată în poezie, o ană-copil care zboară prea devreme la îngeri, dar are un rost esențial:  “Nu plânge, mamă!, spune-un înger mov,/ în altă viață, future e Anna!/ Și, când Iisus citește din ceaslov,/ ea zboară-aproape și-I sărută rana”.

Lumea Iuliei este una a zborului, a înălțării, a ieșirii din lut, a depășirii condiției umane, o lume a scrisului, o lume invadată de fluturi, a iubirii nemărginite, a unei vieți în care vorbele se încălzesc două câte două, iar fericirea șterge angoasele cu laveta dorinței.

Chiar și iubirea, în poezia Iuliei are ceva naiv, inocent, este o potecă mărginită de mure, de trandafiri, de cedru. E primăvară în versurile sale, participante sunt elementele cosmice precum luna, soarele, stelele, dar și acel izvor al vieții, potolind setea creației.

Pe de altă parte, poeta mărturisește că: “nu mai am aer – îmi e dor de tine”, își declară franc iubirea. Crede în puritate și sinceritate.

Pe alocuri, Cântecul frumoasei Addo este implantat cu rondeluri, cu versuri în limba franceză și, desigur, cu “limpezimea salbei de lumină” a stelelor care îi călăuzezc pașii către poezie.

Tristețea este o latură peste care Iulia nu trece. Din punctul său de vedere, “tristețea e o floare carnivoră”. Ce-ar putea spune mai bref?!

Cum spuneam, ludicul și copilăreala constituie parte integrantă în poezia Iuliei, “norii fulguiesc bomboane/ sub cer de turtă dulce și fistic”, căci “”e iarna cu renii cei de treabă/ clădiți din ciocolată, lapte praf,/ cans mășul cel de zahăr se întreabă/ unde-i piticul iernii coregraf.

În joaca sa, poeta nu ignoră importanța hârtiei, a scrisului, a cititului, a curgerii existenței prin clepsidră, a inevitabilei treceri într-o lume a tăcerii.

Câteva balade fac deliciul acestui volum, aș aminti: Miorița, Un prinț și-o sirenă, Balada florii de mătasă și Baladă pentru Alexis, Baladă pentru frumoasa Addo, dar și pseudo-epopea Fluture alb – Fluture negru.

Cum din nicio poveste nu ar putea lipsi calul, nici în poezia Iuliei asta nu ar fi posibil, fiindcă este purtătorul spre lumi necunoscute, lumi fantastice, lumi închipuite, cel care cu jăratec prinde puteri magice.

Este frumoasă lumea Iuliei și totodată se resimte o nostalgie colosală vizavi de galopanta îndepărtare de trecut și înaintarea spre moarte: “în fiecare trecere se-adună/ un zâmbet și o moarte”.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 19 dec. 2021

Constantin Stamate: Revoluție

Revoluție I 

Unde ți-e privirea? Pe câmpul înghețat al sufletului meu Mai este loc de-o vară arzătoare. Nu doresc prea multe din iubire, Doar frumosul să-l contemplu. Visător prin alte mii de visări Voi sfărâma spre vremea pustie Încercările-ți rătăcitoare de-a mă iubi. Lasă-mă să-ncerc, iubirea pură! Prin regrete sufocante mă strecor Căci mi-e frică de-adevăr, Ce perfidă soartă ne-a fost dată... Înroșită inima-mi te-așteaptă, Ce frumos este! Revoluție II 

Tremurând in melodiosul suspin Neînfricat, cumplit gândesc misterioase plăceri. Lacom, plin de patos sorb roua iubirii Ce fraged rodește bucurii neștiute. Viața cheamă spre ea flămândă Roșul răsfrânt al iubirii noastre, Iar din rătăciri tinere Minunat mai chema bătăile inimilor Ce ne conduceau spre marginea lumii. Văzuți în păcat, departe de tot ce-i aici Dispăream în neantul vinovat, Viața, ce încă este plină de ură și iubire!

Revoluție III 

Oare mai cunoști puterea frântă a timpului? Văd inimi pline de patimi Iar viața devine grea, Aducând mustrări înflorite. Binele din divina lumină Stă peste hotare hoinar Și nu-i vorba de iubire... Mor totuși de dor cumplit, Un vis trăit în doi sau poate doar în unul...

Carmen Oltean: Poezii

“Ochiul nopții”
Nu știm noi ce vede ochiul nopții îmbiat de serenada lunii
De viorile nenăscute încă din pântecele copacilor vii
Pătura misterului se cerne peste lume aprinsă de stele, casele îngerilor
Cortina se lasă, înflorește intunerecul că să ne dăruiască somnul lebedelor
Se aștern la somn pădurile și munții imbratisind tainele neâncăpute
Câte grădini în serai sunt umplute de iubirea îndrăgostiților
Câte lacrimi curg în șiraguri de mărgele
Înălțate din inimi ce poartă pumnale de trădare în numele iubirii
Visele coboară în timpul somnului din tolbele îngerilor
Ne este dăruit somnul să trăim ca-n basme
Să valsam în alte lumi, în alte existențe
Să ne alegem trăsura cu caii albi ce ne plimbă pe calea Lactee
În domnul dulce nu ne fură nimeni, nu ne rănește
Acolo suntem cu toți îndrăgostiți, îmbrățișați
Avem pacea deplină, avem pentru o noapte pasărea zbaterii din noi
dormind
În ochiul nopții, sub aripa îngerilor, în vise, suntem egali, suntem iubiți!

"Confruntare"

Nu vei înțelege amărăciunea până nu vei cădea și tu în groapa cu lei
Când te vei salva, vei căuta și înțelege altfel curcubeul cerului,
Vei vedea diferit culorile sufletului pământean
Nu vei înțelege nebunia până nu o vei trăi si tu,
Rostogolindu-te în tumbele ei, să-i simți mușcăturile
Nu vei intelege zborul păsărilor până nu îți vei simți aripile sufletului tăiate
în înălțare
Nu vei ști cum e să fi închis în colivie până nu îți vei trăi întemnițarea ta
Nu vei ști cum e sa fi cerșetor până nu vei cerși si tu ce îți lipseste
Atunci vei deveni frate cu omul cu mâna întinsă, în zdrențe
Nu vei înțelege seceta pământului până nu vei fi însetat uscându-te în
devenire
Atunci vei vrea să dăruiești o cană de apă unui pribeag însetat
Cînd vei flămânzi vei înțelege foamea, și îți vei dori să înveți să framânți o
pâine
Nu vei înțelege deșertăciunea până când sătul fiind, simți înecarea în
prisosul fără trebuință
Nu vei înțelege ura până când nu vei mai fi iubit, învins în temnița iubirii
Nu vei înțelege trăirea până când, prin foc vei fi ars ca un lut neputincios,
Un lut fără de care mâinile olarului nu sunt nimic, iar el nu își cunoaște
desăvîrșirea
Atunci când toate acestea vei trăi, vei înțelege în sfârșit îngenuncherea în
fața vieții
Curgerea în destin, că tu îți ești călăuză, vânt, mare înspumată și corabie
Tu îți ești Luceafăr, tu îți ești întuneric și lumină, tu îți ești ceea ce trebuie
mereu sa fi
Și atunci vei înțelege îmbrățișarea iubirii supreme când o dăruiești și îți este
dăruită
Fără de care nimic nu are sens, fără de care Dumnezeu nu există…

“Hoțul de frumos”

am furat misterul lumii
să scriu un vers,
să las penița din mine să-și crească aripi
am furat liniștea nopții cu stelele ei aprinse
să mă las vrăjită
am furat parfumul trandafirilor
să înțeleg elixirul și spinii vieții
am furat soarelui razele
să mă las coaptă ca un strugure
am furat roua ierbii
să beau nectarul unei zile noi
am furat zborul păsărilor în vise
să mă înalț la cer să îmbrățișez infinitul
am furat pârguirea cireșelor
să vindec delirul suferinței când viață îmi dă să beau pelin
am furat tăcerea pietrelor, tăria lor
să răspund mușcăturii de om

am furat pumnalului tăișul
să nu mai fie miei uciși
am furat cucuvelei cântul morții,
să nu aflu că a murit mama și tata,
să îi știu acolo, acasă, așteptându-mă
am furat apei răcoarea și viața
să pot să dau și eu, la rândul meu, viață mai departe
am furat cerșetorului zdrențele și pribeagului traista
să aflu ce înseamnă a fi vagabond
am furat pădurii somnul
să pot pulsa în rădăcinile copacilor, să devin una cu seva lor,
să mă las tăiată de secure, sculptată, să devin vioară
am furat mării valurile
să aflu taina perlelor, cântecul sirenelor
am furat corăbiilor pânzele
să lupt cu furtuna, să înțeleg adâncul
am furat stâncilor puterea
să devin peștera asceților în rugăciune
am furat corzilor muzica,
să mor, apoi să învăț să reînviu,
să mă ridic din cenușă ca pasărea Phoenix
am furat îngenuncherea îngerului păzitor
să pot să ocrotesc iubirea de dăruit,
să aflu pentru ce am venit pe pământ!

La mulți ani, 2022!

Redacția revistei EXTEMPORAL LIRIC

(redactor- şef, Teodor Dume), vă urează:

Nr: 22-23(62) Dec.2021/ISSN-2667-5620

     “Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze, oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.”(Emil Cioran)  

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               

=============================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

    În acest număr semnează:

Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Grigore Vieru, Daniel Corbu, Florin Mugur, George Luis Borges(traducere: Victor Stir), Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Geo Vasile, Cristina Ștefan, Ottilia Ardeleanu (Cronică și poezie), Mioara Băluță, Veronica Pavel Lerner, Daniel Luca, Daniel Marian, Daniel Mariș, Teodor Dume, Marcel Vișa, Savu Popa, Gina Zaharia, Camelia Boț, Petruța Niță, Violetta Petre, Nelu Cazan, Viorel Boldiș, Atila Racz, Popa Ștefan, Alexia Ema, Aurelius Belei, Iulian Barbu, Florin Tănăsescu, Ella Poenaru, Dragoș Vișan, Dan Cășuneanu, Vlad anghelescu, Cadar Katalin, Vasile Dan Marchiș, Dumitru Ichim, Badescu Alexia, Carmen Pasat, Nely Vieru, Marian Vișescu, Firoiu Cristina Maria, Doina Filip Pavel, Stelian Platon, Oana Frențescu, Lidia Stan, Mioara Olteanu, Lizeta Prața, Floarea Dutulescu, Pavel Ilica, Itoafă Adrian George, Nicolae Nistor, Gabriel Stănciulescu, Paulin Octavian, Liviu Nedelcu, Rotariu Dorel, Georgeta Rada, Marin Rada, Rodica Ochiș, Carmen Olteanu, Maria Ieva, Florin Dan, Vasile Ionac, Valentina Calistru, etc.

ORDINEA ESTE ALEATORIE!

Cei care nu vă regăsiți numele în acest număr veți fi selectați pentru numerele viitoare!

Vă mulțumim!

Teodor Dume, redactor-șef

Teodor Dume: ...și Dumnezeu amenință cu degetul

În ultima zi din luna asta
am decis să nu mai merg la biserică
și nici sâ mai vorbesc cu Dumnezeu despre mine
o să merg la un hotel de cinci stele
cu jacuzzi
petale de trandafiri și multă șampanie roz
o să întorc tăbliță cu " nu deranjați"
cameristei o să- i strecor în buzunarul de la halat 10 euro
și un parfum unistyle
dezbrăcat de toate păcatele de până atunci
și plin de iubire ca o lacrimă
ce n- a atins piele de om
o să mă întind pe cearșaful pătat
de ultimă femeie pe care am avut-o în vis
o femeie cu sânii bombați ca o lună plină
pe mijloc de cer
și ce poate fi mai excitant decât
o privire înspre o margine de cer
de unde încep să înflorească toate iluziile...

nu nu o să aștept să se crape de ziuă
o să navighez între speranță și eșec
și dacă Dumnezeu
nu mă ca amenință cu degetul
așa cum o făcea maică- mea
când chiuleam de la orele de religie
o să mă reîntorc în mine
ca să văd
cât a mai rămas din ceea ce am fost...

Daniel Mariș: Cap și pajură

Tot ce aparține trecutului

un casanova cu ochi zgârâiați
în filigranul fundului de mare

ce oboseală sinistru de frumoasă
iese din cînd în când
din lanul pajurei
vine și pleacă delirul
atât de clar

o bucată de inimă
de unu pe doi centimetri
fugind către cer
anexa aceea ciudată
din care se tot prăbușește
câte un etaj

Daniel Luca: Dans

Folosesc o sfoară

pe post de cheie
suficient de rezistentă
pentru a mă baricada pe dinăuntru
în camera din copacul inimii mele
tril de privighetoare
dansez cu scara
până se rupe
într-un hohot dement
de frunze
de crengi
nu mai pot să o dezleg.

Daniel Marian: ***

=================
am părăsit casa înainte
de a se instala depresia
ca o igrasie imposibil
de scos din pereţi
un fel de mătase a broaştei
care rumegă un lătrat
abandonat în doi ţoli
de ţeavă poliuretanică

afară trotuarul e o lespede
pentru picurat mersul
codificat de raţă

=================

Alexia Ema: ***

mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?

mi-e frică
de vânt Ema
iar frunzele sunt tot ce are
un copac mai plăpând
am luptat cu toate vijeliile
până s-a dus și ultima frunză

iar mă faci
să râd mami
spui lucruri haioase
eu am crescut și nu te mai cred
aproape că mi se face teamă
să știu că poate te vei usca

copacii mor
mereu în picioare micuțo
cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ
încât crengile lor mai pot așteapta
păsări care se întorc în primul cuib

cândva
vei ști precis de ce
poți zbura cu brațele tale

Mioara Băluță: ***

ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
munți
aproape invizibili.

aer tremurat
sub granițele lumii.

Ottilia Ardeleanu: Într-o zi cuvintele se vor termina

Cronică la: Frunze sub un ștergător de parbriz, de Mioara Băluță   

Mioara Băluță ne introduce în universul său poetic, filmic, trecându-ne prin câteva aforisme, etapizat, așa cum este realizată scenografia cinematografică unde pătrunderea în subiect se face prin punctarea câtorva lucruri esențiale, respectiv, dominantele volumului Frunze sub un ștergător de parbriz fiind adevărul, visul, copilăria. Poeziile sunt fără titlu, marcarea fiecăreia făcându-se printr-un șir de trei steluțe grafice, exact cum s-ar succede cadrele unui film.

Mioara Băluță trăiește mult într-un mediu romantic. Ea nu se poate lipsi de lună, de ape, de copaci, nu poate vedea altfel decât libertatea de a simți și a trăi cele mai gingașe clipe și împrejurimi umane. Nu se împotrivește gravitației fiindcă este conștientă de echilibrul vital, de existența mărginirilor precum și a unui centru existențial. Conștientizează momelile lumești care par a fi hrană biblică, totodată riscă să ia în piept valurile în toată intensitatea lor, fiindcă libertatea de a fi se cucerește asiduu. În fond, viața este o balanță între bine și rău: “cineva a spus: totul trebuie/ cântărit. dacă vrei să mergi/ în direcția bună“. ‘‘Libertatea a rămas/ același cal de lemn/ ademenit cu jăratic“, căci “fiecare generație are propria troie“.

Poeta militează pentru libertate sub toate formele și corelațiile ei, purtând măreția sau stigmatul epocii în care îi este dat a trăi. Ea întocmește o reformă a timpului în care printre altele propune, simplu, “alegeți/ întotdeauna dragostea. copacilor voștri/ dați-le motive să înflorească“.

Tărâmul copilăriei este inubliabil. Pentru că viața însăși este “copilărie, trup, suflet/ și pietre să o poți simți“. Însă, pe măsură ce poezia pătrunde în sânge, ceea ce trăim odată cu ea și prin ea, nu ne mai aparține, “nu mai este existența noastră“.

Libertatea invocată perpetuu poate avea forme și simbolistici: “nemișcată și vie statuie/ a libertății./ vântul își trece limba/ peste pielea ta.”.

Dominanta, lumea noastră “fără ieșire” aidoma creionului bont, este sentimentul pierderii, al vieții netrăite.

Poate că nu degeaba viața este un copil prin care trece părintele său, întremându-i fragilitatea. Poate nu în zadar copiii înseamnă libertate și surpriza neașteptată a zilei de mâine. Poate nu la întâmplare poeta se supune demonilor care nu vor să plece, iar gândurile, în plină revoltă, îi sunt greu de ținut în raniță: “adorm cu mâna sub cap./ cu pumnul strâns/ de parcă aș ține pe deget/ inelul unei grenade“. Gândurile sale devin obsesii despre viață și moarte, drum care pare că nu cunoaște nicio viteză rezonabilă, distanțele devin scurtături, timpul o ia razna, devenind micrometric: “am trecut prin viață repede/ și am ajuns atât de departe/ încât aproape că i-am prins din urmă/ pe cei morți.” Tandemul viață-moarte este un pendul fără oprire și dacă viața pare un fir de apă pe lângă setea oceanică omenească, moartea pretinde a fi o copilărie fără întoarcere. Poeta subtilizează neantul existențial, asemuindu-l fie unui zbor de răpitoare purtând în gheare o altă pasăre, fie unei avalanșe care într-o clipită poate sufoca orice suflare, dar atunci cândoamenii nu vor mai avea ce pierde, “natura va înțelege“. Sațietatea poetei stă în adevăr, setea îi va fi potolită doar cu apa adevărului!

Interlocutorii poetei sunt, uneori, cei care știu să nu aștepte ceva sau pe cineva, ori care știu să se împartă între ei sau între lucruri imposibile, dar adesea, poeta se împarte între eul și sinele său. Afirmă dezinvolt că: “omul de care mă lepăd e întotdeauna/ cel care sunt./ cel pe care îl las în urmă. cel pe care nu-l cunosc.” Alteori, absențele îi bătătoresc aleile către suflet, în schimb, “sunt zone în mine/ pe care și îngerii le ocolesc“, fapt care o determină pe autoare să facă un îndemn ]n favoarea acelora fără mângâiere sufletească: “lăsați-i pe cei triști să plângă./ poate au făcut totul/ și nu le-a ieșit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum își scriu istoria.“.

Chiar și sentimentul iubirii este de o fragilitate îngrijorătoare în poezia Mioarei Băluță, imaginați-vă o pânză de păianjen ruptă de stropii de ploaie, o ramură uscată smulsă de vânt, o simplă adiere care îndoaie, unul spre celălalt, două paie rămase pe câmp.

Poezia Mioarei este îmbibată în tristețe, contaminată de o puternică delicatețe chiar într-un context al durei singurătăți, al lipsurilor și al absențelor, al unor frici ori al foamei de a fi. Reacția ei este evident, a omului care nu poate să facă nimic din ceea ce nu-i este dat, altfel că “dacă nu poți să vezi sânge/ nu tăia./ dacă nu cunoști/ nu atinge.“. Dar, cum tot ea își redresează curajul, se resemnează printr-o logică personal privind nedreptățile care alcătuiesc orice fericire. Aidoma pomului fructifer, splendid în înflorirea primăvăratică, savuros în coacere și căderea fructelor văzută ca o nedreptate a fericirii de a rodi. În toate aceste frumuseți, bucurii și chiar fericiri, poeta vede un destin tragic, zbuciumat, ruina care îi urmează, noroiul în care se afundă.

Poezia Mioarei Băluță are destulă tristețe gingașă care îți dă senzația aceea de topire a primilor fulgi pe gene. Sau te trimite în levitație, într-o plutire, într-o risipire trupească dibace precum o fâșie de fum. Ai senzația de transparență a sufletului autoarei, iar versurile se presimt ca o voce auzită în miezul gândului. Poeta se imaginează fără trup, îmbrăcată și dichisită doar cu obiectele care ar putea înfățișa o femeie frumoasă, de pildă eșarfa, parfumul care o caracterizează, tocurile, doar tocurile pantofilor, mărunțișul din buzunare, își desenează în cuvinte o schiță a propriului eu. Se simte cum trece prin ramuri, ierburi, frunze, ca o boare. Trup volatilizat, obiecte care par să-l fi îmbrăcat măcar o dată! Ce delicat ne introduce poeta în trecerea finală, dar până una alta, conchide că “mai avem tot timpul din lume/ să zâmbim din mijlocul rănilor noastre/ ca niște bețe de chibrit/ consummate.“.

“Câtă poezie cântărește viața noastră/ numai noi știm!“, iată unitatea de măsură pentru sensul vieții cu care poeta trece de fiecare dată realitatea, alături de răbdare, amintiri, experiențe, dureri, schimbări, oboseală, reveniri etc. Poate că de aceea poeta mărturisește că “uneori tot ce numesc poezie/ devine înfricoșător.“.

Într-adevăr, Mioara Băluță are o inimă de poet cât o corabie în care ne putem urca oricând să balansăm pe valuri albastre care să ne conducă la comorile din versurile sale! Cuvintele sunt pânze albe în bătaia vântului!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 dec 2021

Gabriel Stănciulescu: Te aștept de-o viață

   versuri                                           
Trimit mesajul meu, din nou,

Chiar dacă uiți să îmi răspunzi,
Privesc mai des înspre tablou...
Deși e dialog cu surzi.

Și-mi curg lacrimi printre taste,
Cu stropi ce au miros de mir,
Am uitat de zile faste,
Și uit continuu... să respir.

Eu când mă bucur e bonton,
Credeam că valurile-s mici,
M-a prins furtuna pe ponton
Și nicio barcă nu-i aici.

Chiar am nevoie de-un colac,
Să îmi ancorez iubirea,
Dar nu știu sigur ce-am să fac
Dac-ar renunța trăirea.

Aștept de mult și nu renunț,
Mă rog la cerul înstelat,
Ma rog s-accepte un denunț,
Să știu că-i gândul împăcat.

Privesc profund spre orizont,
Vagi licăriri se văd în față,
Și de nimic n-aș ține cont
De-am putea ieși din ceață.

Sus o rază strălucește,
Ruga noastră-i împlinire,
Cineva sus ne iubește,
E credință... e iubire.

Nicolae Nistor: Fluturii care încolțesc

Poemul prânzului alergând după fluturi!

Am început să uit
Amnezia mea Doamne mă doare
Și plânge
Prea târziu să ascult izvorul cum curge
Când nu trăiam din înfrângeri
Acum sunt rătăcit între fluturi
Și aștept muzica din luturi
Resemnat Doamne
Nu te cert
Pentru ce voi lăsa după mine
Inert
intre fluturii care încolțesc

=========================

Paulin Octavian: Armistițiu

==================
Plouă prieteni,

dar cade o ploaie curată
pe lumea cea poluată,
s-o spele încă o dată...
Zâmbiți prieteni,
totuși, e iar dimineață,
miroase-a cafea și a viață,
lumina de sus ne răsfață!
Voi știți prieteni,
că vine o iarnă subțire,
povestea despre-ncălzire
rămâne-n jurnal doar o știre!
Cântați prieteni,
pe drumul către solstițiu,
faceți acest exercițiu
ca sufletesc armistițiu...

==================

Itoafă Adrian George: Scheciuri

 Scheci de imunizare                   

Sun.
-Răspunde dracu' cineva?
-Spuneți! Ce probleme aveți?
-Am doamnă, probleme cu capul, cu ochii, ficatul...
-Să trimit o ambulanță?
-Mai bine poliția.
-De ce?
-Am săvârșit o infracțiune. Am atac de panică, am ucis speranța și nu-i mai simt pulsul.
-Așteptați o clipă.
-O clipă e mult, mi s-a aprins inima, arde atât de tare că, sunt nevoit să o escaladez.
-Domnule, mai bine anunț spitalul de boli psihice.
-Faceți ceva, dar luați odată o decizie că nu mai pot, internați-mă în spitalul cu toate bolile, și
luați speranțele viitoare într-un laborator de încercare.
-Alo! Domnule, mai sunteți pe fir?
-Care fir, de plăcere? Am sunat greșit, îmi păreți cunoscută, aveți vocea înfundată a
videochatistei de aseară.
- Aveți perfectă dreptate. Lucrez în toate schimburile, sunt unde ai nevoie. Tu, mă suni să
anunți că ai probleme, poate că și eu, centralista, centurista, am nevoi personale, ce ar fi să te
ignor. Ai să mă suni și nu voi răspunde, voi rămâne carantinată, izolată în sufletul tău.
Apropo, te-ai vaccinat?
-Încă nu
-Vine fata să te imunizeze, așteaptă-mă la fix, pe fix.
-Sunt asimptomatic, nu am nevoie de vaccin.
-E obligatoriu, altfel îți închid apelul
-Alo!
Alo! Și te-ai dus dulce minune, nu ai scăpat nici tu de furia covidului. Și eu cu cine vorbesc,
cine îmi ține de urât astă seară?

Scheci: Meniu literar                              

Am deschis un fel de restaurant cu meniu romănesc. Am pus pe masă meniurile așteptând
clienții. Bucătarii sunt de mare clasă michelin. Ca chefi bucătari ii am pe cei mai buni.
Apare-un mușteriu, un curios ce iese, iar intră, și iar iese, nehotărât el este.
Scap foaia din mană pe masa care-i lună.
Lătrăm cu toți la lună, hai noapte bună!
-Băi, stați așa!
-Of, băile-s închise!
-Ce băi, Mișule? Mă doare-n cot de ele!
-Spuneam așa că mi-a venit...
-Ce, ți-a venit gagica?
-La treabă toți, m-ați zăpăcit!
Revine mușteriul.
Deschide ușa speriat și zice:
-Aveți cumva și prețuri?
-Prețuri la ce?
-Prețuri vizibile la meniu, adică, plătesc cât scrie! Nimic mai mult.
-Desigur, poftiți. Îl așez pe scaun, lângă masa lună, curată bec. Ce, becul e curat?
-Ce bec, domnule?
-Vorbeam și eu așa , peiorativ, ca restul!Restul, vă rog!
-Ce rest, domnule?
-Un rest ce-mi stă în cale!
-Aveți vă rog răbdare.
-Aveți ceva mâncare?
-Adică, ce?
-Adică ceva hrană, ceva recent gătit în astă seară!
-Îmi pare rău, la noi serviți din clasici.
-Sper să miroasă bine?
-Vă las să conspectați meniul. Îmi faceți doar un semn și vin.
-Păi, vin atunci să fie!
-Spuneam că vin să iau comanda. Noi nu servim alcool.
-Dar, ce serviți, că mirosiți a vodcă
-Nu-i treaba dumitale, m-am îmbătat ca prostu'!
-Bine, bine! Da, ce te-nfurii?
-Sunt ne...
-Ești nesatisfăcut de soață?
-Ei da, acum îmi intri-n casă? Am vrut să spun, nemulțumit. Il zdruncină de creștet.
-Nu vă permit! Vreau să vorbesc cu șeful!
-Chefi, veniți puțin?
-Și se prezintă chefii, toți chefii bucătari.
-Ce-i cu șarada asta?
-Sunt chefii bucătari.
-Și șeful ăl mai mare, unde-i?
-Aici, toți suntem chefi, cumetre.
-Cu ce-am greșit doamne?
Deschide meniul și rămăne uimit.
Meniul îi cuprinde pe:
Mihai Eminescu
Nichita Stănescu
Alexandru Macedonscki
Lucian Blaga
Emil Cioran
Petre Tuțea
Mircea Eliade
Nicolae Labiș
Eugeniu Ionescu
Marin Sorescu
Ion Luca Caragiale,
etc și restul.
-Ce pot alege?
-Ce vrei, dar, hai alege!
-Îl vreau pe Labiș, pe Labiș l-aș alege.
-Cu ce să începem, cu Vioară neagră-ntre oglinzi, Albatrosul ucis ori Moartea căprioarei?
Dacă tot ați sacrificat căprioara, atunci aduceți prada.
-Așteaptă vine prada, cartea m-ați derutat.
-Hai domnule, vorba lungă-i sărăcia omului.
Așează cartea bucuros.
-Să nu mă plictisesc, până gătiți, citesc. Sper să nu dureze mult. Mi-e foame, vreau mâncare.
-Pardon? Ce nu înțelegi? Domnule aici servim cult
-Pardon? Ce nu înțelegi? Domnule aici servim cultură.
-Adu-mi cultură de ce aveți.
-Eu v-am servit.
-Cu carte?
-E tot ce avem.
-Cum, friptura unde este?
-În măna ta.
Vin chefii cu satâre.
-Ce-ai spus, ce nu-ți convine?
Înfulecă degrabă din copertă.
-E bună, bună cartea!
-Băi, nu așa!
-Dar cum, vai, mă scuzați!
Se prinde de tacâmuri.
-Bai, nu tăia, deschide și citește!
-Am înțeles, dă-mi restul!
-Ce rest mai vrei?
-Vreau tot meniul, mi s-a deschis apetitul.
-Vai, Doamne, ce minune!
Ușa se deschide și multă lume intră.
-Poftiți, luați loc!
PS: "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arme de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!", fragment din poezia: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
scrisă de Mihai Eminescu.

Neînsuflețită chemare           

Oase pretutindeni, nimic nu se poate împlini fără așezarea osemintelor pe articulațiile
duhurilor apoi mulajul este o interpretare. Dacă ar fi după mine nu aș mai creea oameni. Aș
permite imaginației să elibereze câte un necunoscut, apoi ajuns cunoscut împlinit de forme.
Un pătrat cu alte două subdimensionate și cercuri mobile prinse de prelungiri
dreptunghiulare, culegând flori, o rotiță prinsă de altă rotiță să vadă fluturii, și-apoi fluturii
să îl vadă pe necunoscut, devenind iar cunoscut, învățându-l să zboare cu rigle metalice,
prinse egal în metri liniari într-o ecuație perfectă. Tot nu ar reuși cu propriile puteri săse
înalțe, și-ar imagina cum eu cunoscut i-aș deveni necunoscut prin distanțare. Ar depinde de
mine, un curios creator, satisfăcut de toată neputința obiectului. După masă îl remodelez pe
necunoscut, se va șerpui în adâncul oaselor, formând iarăși trup care umblă prin gând, din
necunoscut îi devin cunoscut până la urmă. E ușor să fii până nu ești altă stare, din însuflețit
să ajungi neînsuflețită chemare.