Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Viorica Crecan: Primăvară interioară


florile legănate de vânt zâmbesc în culorile
primăverii
dintr-odată natura îl caută pe Dumnezeu
colțul ierbii se iubeşte cu luna
vântul şuieră neîncetat printre gânduri
dragostea ne înalță spiritul spre depărtările stelare
visurile sunt curate ca lacrima din poemele scriitorilor seara
când îngerii se coboară în metafore
dansând prin izvoarele tămăduirii
prin cuvânt
tremurând alături de femeile împădurite de taine
inima îți bate mai tare decât moartea tinereţilor
copiii se plimbă prin lumi imaginare

cum stăm și ne mirăm de iubirea ce pare să stea ascunsă
între paginile unui anotimp al trezirii
când noi amândoi o chemăm spre contopire
fără nicio teamă

Vasile Culidiuc: Poeziile plâng la ușă


ea stă nemișcată în frumusețea ei
e un martie pe înțelesul tuturor
scriu ultimul vers până când lumina
pândește după corpul mult iubit
secunda găsește încă o literă
o așez pe buzele roșu carmin
adun tăcerile târzii și le pun la picioare
le calcă doar străbătând cartea

spectacolul începe să se cabreze
poezia e acum o iscoadă pe trei
cărări umblă beată de fericire
privirea-i o legendă irosită și înscrisă
la erată luciul ierbii într-o zi la ea revin

poeziile plâng după o noapte de taifas
roiul de cuvinte se ascund în sufletul ei

Ottilia Ardeleanu: Îmi țin visul de sfoară și îl înalț să zboare


m-am înțepat într-o așchie
globulele au dat năvală
un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit
aproape artezian m-am apropiat și am sorbit
până mi-am înroșit dinții
apoi am apăsat locul cu degetul arătător
și am închis ochii
chiciura de flori se auzea trosnind
cu fiecare fugă a vântului prin crengi
eram în anotimpul imprecis mă lua cu călduri
numai tâmplele albeau ca la îngheț
am așezat mâna sub jet de apă chiuveta a devenit roz
parcă mă scurgeam odată cu sângele meu
apoi m-am trezit singură într-un loc
necunoscut de un verde ștrengar
nu mă temeam de această liniște
părea să mă aflu înr-o nouă viață
totuși privindu-mi palma am tresărit
un copac creștea din locul acela
ramură cu ramură frunză cu frunză
cât să fi trecut privind cum se înalță
cu vene rădăcini
îi devenisem pământ
în curând aveam să-l văd înflorit zburătăcit de păsări
pe fiecare braț câte-o casă ridicându-se
apoi din acele case au început să iasă copii
au crescut s-au iubit și lumea îmi părea doar din copaci în floare
am privit cerul limpede
luna plină cât un orologiu cu timpul forfecat
locuiam în evul imprecis o țarină de fluturi
boarea matinală m-a sărutat și am ieșit din vis
cum iese o poezie din muza ei

Geo Galetaru: E bine și gata


Înaintăm până la un punct.
Apoi ne întoarcem și descoperim
Virușii, cărțile și principiile clare.
Insectele mai târziu.
Ne cățărăm pe garduri,
Culegem fructe interzise și plângem.
Ferestrele dau spre stradă: o lume gri
Până la înălțimea copacilor din curte.
Când e bine,
E bine și gata.
Fratele meu învață pe de rost alfabetul.
Eu colecționez timbre rare
Și vorbesc despre apeducte și păsări.
Cineva se retrage în vârful picioarelor.
Oamenii se nasc și mor
În locuri și momente diferite.
Totul este să te afli
Pe traiectoria bunelor intenții.

Iulian Iuri Lorincz: Tata n-a știut multă carte


tata n-a fost om învăţat
dar ştia
de unde veneau
sfiiciunea iubirea şi cuvântul
n-a fost om învăţat
mi-a taluzat
drumul paşilor
spunandu-mi că-n dragoste
unu plus unu face tot unu
iar o lacrima de bărbat
în ochii unei femei e pepită de aur
tata nu a învăţat multă carte
s-a născut cu ea
din scoarţele ei au crescut munţi
pe care mă caţăr
până la buza cerului

Cornel Florin Cubleșan: E o carte

===================
imagini se refac încet dureros
acum te iau în brațe copilărie
mâinile trec
prin făptura ta de aer
mă lovesc in inimă.
Acum intru în odaia pustie
calc pe iarba vesteda
pe capete de cărămizi schije.
Doresc
să iau de pe masă o gutuie
e lacrima uriașă a părinților
plânsa.
Privesc tavanul e plin de stele
mai trece cate-o cucuvea
cu ochi de jar
țipete ascuțite de coasa
spinteca liniștea.
E o carte
scrisă cu litere de sânge
în biblioteca de aer
o citesc
în nopțile fără sfârșit.
Simt
cum viața mea se scurge
rând cu rând în cartea aceea
poate bufnitele poate liliecii
o vor răsfoi
în nopți bântuite
de vânturi venite
din siberia
de ecoul bombelor rătăcite.
======================

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXIII)

          Cronică            Nicolae Silade: eternelia 

„Cândronică revii cu picioarele pe pământ şi vezi că
cerul nu-i atât de departe”

A fost desigur un început: „născut sub stele norocoase. cineva de foarte sus m-a vegheat. cu mână puternică m-a păzit. ca să ajung aici (…)” ( pag. 5 ). Lirismul vine ca o urmare firească a sincerităţii şi a sensibilităţii, nici măcar nu e nevoie de aşezarea texturii în versuri, pentru că se poate vorbi de o curgere în sine.

Putem spune că Nicolae Silade e cu siguranţă un om fericit, sau măcar împlinit deoarece e împăcat cu sine şi cu cele din preajma sa, dar: „ai răbdare, cititorule, vom ajunge şi sus. (…) şi vei găsi comorile ascunse aici. (…)” ( pag. 7 ). Iar comorile vin deîndată, simple şi în acelaşi timp esenţiale: „oare câtă fericire încape-ntr-un suflet ? şi dacă mă numesc fericit fericirea mea creşte odată cu voi ? aş vrea să fie aşa, cred că aşa va fi. când urci scările de marmură, când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie „bucură-te !”. oare nu e aşa fericirea ?” ( pag. 8 ).

Ca peste tot, în lumea mai-puţin-văzutului, sunt şi misterele fără de care poate că n-ar mai fi fost de zis: „am corectat puţin destinul. am presărat câteva bucurii peste zilele şi nopţile voastre. v-am dat să gustaţi din înţelepciunea de aici. nu lăsaţi să se răcească în voi voinţa. nu lăsaţi să îngheţe iubirea. vă voi arăta drumul. vă voi însoţi. vă voi veghea. veniţi să vedeţi lumina de la capătul nopţii. urcaţi muntele. Priviţi stânca. aşa că fiţi voi în vâltoarea timpului vostru.” ( pag. 11 ).

Departe de a fi vreun apostol al timpurilor de acum ori de cândva oricând, Nicolae Silade chiar părăseşte vremelnic realul cel categoric, lasă substanţa să se reinventeze, să-şi dea singură sens: „cum nu e trei acest mileniu. cum nu e asta epoca de piatră.  şi nici aceasta patria promisă. eu trebuie să caut. eu trebuie să aflu. eu trebuie să fiu. las la o parte sentimentele. las la o parte teama. şi merg. merg către mine însumi. până când ajung. până când ajung să fiu. iar cel ce sunt se bucură privindu-mă. în prima dimineaţă pe pământ.” ( pag. 24 ).

Parcurgerea paginilor imaculate de gânduri fără cusurul vreunei virtuozităţi cu tot dinadinsul, poate fi la fel de naturală ca răsăritul dimineţii, care rămâne şi dincolo de inevitabila  îndoială: „de multe ori mă întreb dimineaţa: oare lumina soarelui ne luminează ? (…) ştiu. ştiu că înţelepţii văd în întuneric. ştiu că grecii în întuneric arată calea. ştiu că suntem beţi cu toţii. dar nu de vin. şi atunci ? (…).” ( pag. 34 )

Cum e cartea aceasta, aşa şi: „casa mea e o rugăciune cu ferestre spre cer. cum aş putea trăi altfel ? când cel ce-mparte viaţă stă la mansardă eu stau cuminte la parter. vorbesc cu el la telefon adesea. mă teleportez prin încăperi. iar din izvorul din grădină iau lumină. din lumină mângâieri. aşa trăiesc. şi am o cămară plină cu bunătăţi: pâine şi vin. şi binecuvântări.” ( pag. 58 ). Ce îşi poate dori oare Nicolae Silade mai mult; sau, noi toţi ?...

Daniel MARIAN

***

despre

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Veronica Pavel Lerner: Am obosit


de ură
violență ger
și de-ntunericul
sub cer
de ploi cu strigăte
cacofonii
de urlete în noapte
și în zi
am obosit
de agresiuni bătăi
insulte
între buni și răi
de îndoieli
la nesfârșit
de adevărul crud
umbrit
am ostenit de gând
mascat
greoi încetinit
uscat
prietene
pe viața mea îți jur
am obosit
de zgomotul din jur
doresc iar linște
nu ceartă
și doar frumosului
deschisă poartă…

Flori de suflet:

*Mioara Băluță,*Cristina Ștefan,*Petruța Niță,*Veronica Pavel Lerner, *Gina Zaharia

Moara BĂLUȚĂ

***
frigul nu se va termina
niciodată.
va veni altul și va vorbi
de același rai. apoi
altul pregătit să târască prin ninsori
lumina pe care și-o poartă fiecare
va veni strălucind în noapte. clar
ca o voce înghețată într-o lacrimă.
un frig fără anotimp.
un frig în care nu mai poate muri nimic
pentru că totul e mort demult.
trec pe lângă un copac
cum aș trece pe lângă o pasăre rănită.
un câine vine în urma mea.
împărțim mirosul amar al frunzelor.
===========================================
Cristina ȘTEFAN
Ziua Mondială a scriitorilor 📚📖
nababii poeziei
scriu ușor, scriu pe de rost
când despre îngeri
când despre vitralii
uneori așa de lehamite li se face
că desprind cuvintele-n rețete
scriu de dragul scrisului lor
îi preocupă să fie poeți
văd rânduri rânduri goale
umbre de actori scribi
fantasme în roluri șchioape
și-ncerc exerciții de pescar
aleg un poem
de rămas pe retină
de scris în inimă
de înțeles în suflet
și-l trag la mal
poate devine duh…
(Rostul unei crengi de brad, ArtBook, 2017)
===========================================

Petruța NIȚĂ
nuntă cu Joan Baez și neinvitații mei

Spune-i că am plecat.
mi-am luat fardurile,
parfumul pe care nu mi l-a cumpărat,
dantela de noapte, pantofii de lac,
fotografiile și sticla de șampanie
de la ultima aniversare plânsă
...că am plătit facturile și chiria
din banii de la amanet.
mi-am lăsat acolo toate visurile și inelul
de mireasă
ah, să nu uit... mâncarea e în frigider
pentru pahare să-și cumpere vin,
eu am plecat să-mi recuperez anii
puțin
Da, spune-i că i-am luat și cd-ul
acela preferat cu... Joan Baez
(îl are de la fosta)
am pus pariu că scap de artroză
dacă număr pașii pe care nu i-am dansat
la nunta cu invitații triști
ascultând Forever Young;
ei, dar mirele nu are voie să se supere
în ziua nunții, nu-i așa?
se spune că aduce ghinion
Mai spune-i să nu se sperie
când va vedea pereții casei sângerând
sunt doar zorii care-au mușcat
din nopțile nedormite...
L-am crezut pe Iisus că știe cum
să preschimbe apa în vin,
eu am încercat cu sânge
la mine... magia nu merge
schimbă gustul vinului
Spune-i că am plecat
să-mi recuperez datoria pe care iubirea
mi-o datora, apoi
voi da o mică petrecere în cinstea uitării...
poate chiar am să-l invit,
deși e total nepriceput la dans,
încă n-am uitat că primul
i-a fost promis lui
(cu mult înainte să las iarna
să-mi locuiască în oase...
Ba nu, partea asta să nu i-o spui!)
Au, m-ai călcat pe picior!
============================================
Veronica Pavel LERNER
CE POATE-ADUCE
un simplu semn
o inimioară
trimisă-n grabă
pentru prima oară
devine aer
și culoare
dă forță celui
care n-o mai are
suflă-n ecou
ca să răsune
ferice clipe
visuri bune
căldură poartă-n
plină iarnă
dreaptă-mpăcare
să aștearnă
un simplu semn
o inimioară
venită-așa ca într-o doară
minuni aduce-n
trup și suflet…
pentru a câta mia oară?
==============================================
Gina ZAHARIA

Ruga ta, Femeie
De ziua ta, cu toții știm
Că primăvara noastră
E o fântână cu venin
Săpată la fereastră.
Ai adunat, de multe ori,
Nectarul din magnolii;
Oare ce faci cu-atâtea flori
Strivite de orgolii?
Femeie-Mamă, ruga ta
Sfărâmă chiar și munții.
Pe soare ori pe vreme rea
Adună-n grabă sfinții
Și fă altare lângă front,
Din lacrimi de departe,
Ca fiii tăi, de peste tot,
Să crească-n libertate.
==============================================

Aurelius Belei: Lumina mamei

Dintr-o lumină ai
adus o lume curată
peste aripi și
zâmbet de prunc.

Ai încolțit vise
și cutezanță de
nou început peste
inima mea.

Ai plămădit senin
din palmele tale
peste cerul de copil
al aripilor mele
orbitoare.

Ai lăsat peste toate
binecuvântarile înalte
smulse din însăși
viața ta
lumânare veșnic
reîncepută
acum prin mine.

Dintr-o lacrimă
îți înalț cărarea
din stele
plină de rugi înflorite
cu o lumină și
mai mare
cât toată dragostea
raiului nerostit,
Mamă!

Luminița Giurgiu: fără suflare


alergăm unul în brațele celuilalt
în timp ce dimineața rostogolește
ziua
ca pe-un covor roșu sub tălpile noastre
pictate din imaginație cu portretele
morții
mi-am aruncat sandalele-n mare
și tu te-ai încălțat în nisip
ai degete atât de frumoase
m-am îndrăgostit la nebunie de ele
apăs unghiile ca pe clape
și-mi cântă îmi cântă îmi cântă
alergăm unul în brațele celuilalt
comprimând viața ca pe-un
bandoneon pus în piept la păstrare

Rotariu Dorel: Dar divin


Iriși de vis ți-a picurat Vistierul,
Smaralde purtând basmele pe unde,
Sau cum e marea când mângâie cerul,
Ori mura-n poieni când țepii-și ascunde.

De prunci intuim că ni-e creșterea-n sân,
Iscată din tine se coace făptura,
Sub jarul privirii-ți ce mãngâie sfânt
Scriindu-ne-n gene, iubirii scriptura.

Ai pieptul maree ce valul înalță
Cât raza-i fierbinte din ochiul iubit,
Ești vioara dorită de-artist cu prestanță
Ce viața-i închină pe veci înrobit.

Ai mijloc de viespe și ochi ce seduc
Precum Cupidon cu vârful săgeții,
Ești boltă la zborul de fluturi ce duc
Spre cuib de netimp, sămânța vieții.

Tu răsucești ca Saladin, inelul,
Dând frîu nebun la duhul pasiunii,
Dai fruct ce-o lumina etern tunelul,
Ca dar divin spre permanența lumii!

Alexandru Berceanu: Ferestre de lumină


Desculț ca o buhă
umblă un vraci prin fereastra luminii
să prindă o pradă
în noaptea lui Prometeu!

Heruvimi de zăpadă adorm în lupi
și visează
cum le-nflorește sângele în aripi.

În plopii luminii cu stele înghețate
roade un vierme
pipăind timpul într-un clopot de sticlă!

Nicolae Silade: renaștere


când m-am trezit zăpada albise tot în jur
și troienise timpul în clipa cea mai vie
părea că renăscusem într-un regat mai pur
și-o viață nouă parcă ningea în veșnicie

uitasem de mocirlă de beznă și pustiu
cum cel ce moare uită de ultima lui moarte
mă înălțam la ceruri și începeam să fiu
mai alb decât o filă dintr-o nescrisă carte

mi se părea că-n lume printre mari troiene
mai alb decât ninsoarea e cel fără păcate
și din târziu se face în univers devreme
când inimile noastre la unison vor bate

fii împăcat cu tine cu împrejurul tău
să nu te troienească nicicând păreri de rău

Oana Frențescu: E o întâmplare


e o întâmplare că sunt
e o întâmplare că ești
iarba ne cunoaște
frunzele ne știu

în ora mea intri nechemat aducând cu tine
emoția inimii în urcare
târziul ne țintuiește fără oprire
suntem o nebunie de probă a unui timp nebun
unde nu există distanțe
între bombele ce zguduie cerul și pământul
ar trebui să fim defecți să vrem o iubire de probă și atât
să nu vedem lumea aruncată la zaruri pe o tablă de șah
unde pionii suntem noi

Violetta Petre: Hai, Anida, cheamă muza din amurgul vieții tale!

Iarna nu-și mai știe drumul, s-a mutat, Anida,-n tine și ți-a zdrențuit armoarul fără milă și rușine...
Și măcar de-ar ninge-n vene să le curețe de moarte, dar zăpada-și cară albul înspre alte zări deșarte...
Tremură poeme-n sânge și nu-i loc de găzduire nici în inima de gheață, vitregită de iubire...
Vânt uscat, deșertăciune ți se plimbă pe sub piele și din vers ciupește gaia, îngânând blestem de iele...
Doar pe glezna încă caldă, unde gerul nu ajunge, un sonet fără-apostilă pe terține haina-și strânge...
Hai, Anida, cheamă muza din amurgul vieții tale, vezi că viniceru-o ține s-o păzească de rafale...
De-ți aude doar vocala cum scâncește în cuvinte, va-nhăma caii la troică din Siberii unde-n crinte
Storc poeții poezia-n locu-n care s-au retras, numai tu, fără de rimă și de muză ai rămas...
În dureri ca de gestantă, avorta-vei iarna crudă, ce-a pătruns în tine,-Anida, ca o fandosită prudă...

Vasile Dan Marchiș: Singura amintire uscată a apelor


1
Se conturează un nou potop
şi Noe nu-i de găsit
S-a întrebat de el şi pe la
obiectivele cu specific marinăresc
însă nimic…
”Cum așa, se răsti regele către amirali!
Singura amintire uscată a apelor
așezată pe ținuta istoriei drept galon
nu figurează în rândul marinarilor?
Dacă Noe s-ar crede unul dintre voi
ar fi vai de lume!”
2
Noe străbătând oceanul,
de această dată ca turist
şi scriindu-şi memoriile,
se văzu oprit în larg,
nu de valuri ci de intensitatea muzei.
”Incredibil, tresări regele!
Noe călătorește pe ape fără statut oficial!
Văd doar perspectiva să-l convingem
să-şi schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-şi scrie neprețuitele-i memorii!
Noe va accepta să ne călăuzească
spre un liman salvator
dacă-i vom aranja să facă schimb de experiență
cu Jules Verne, Daniel Defoe, Radu Tudoran…!”

Dumitru Ichim: Semnătura de aur a spicului

În fiecare ființă umană există undeva , în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă în care în momentele cele mai grele din viață te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poți ''culege din nou''. Uneori te poți ''culege'' destul ca să porți merge mai departe, alteori rămâi să-ți cauți cioburi din ''inima zdrobită'' pe sub rugii de mure sau așchiile unui apus împrăștiat printre hribării înveninate. Inseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al ''culegerii.

Am încercat de multe ori să-i definesc locul sau timpul și toate încercările cugetului meu s-au oprit ca la o poartă de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramureș. Rațiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimă de aceea niciodată nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu penița, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viață, ci numai o nostalgie după ceva care ți se pare că a fost, o hălăduire orfeică pe tărâmul lui Thanatos.
Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bătătorit de turmele verbelor cu clopot pentru că mă prinse un dor de moarte după el. Am dezlegat cărarea de lângă troița lui ''a fost odată...'' și hai la drum!
Nu știu de ce întotdeauna când se vorbește de om se folosește prezentul. E un nonsens. Omul ''a fost'' sau omul ''va fi '' tocmai pentru faptul că omul ''nu este''. Numai El s-a recomandat  ''Eu sunt Cel ce sunt'', dar pe om l-a creat după chipul lui Alfa (cel care a fost) și după asemănarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune că ''a fost odată'' și din coasta lui a fost creată ''niciodată'' și de aceea adevărata poveste a omului începe cu ''a fost odată ca niciodată''.
...și am întrebat pe păstorul de la piciorul plaiului cine ''a fost'' cel care pentru care clopotul de la schitul de sus atinge luceafărul numai într-o parte de parcă funia ar fi fost trasă de un brad rănit la picior. Ciobanul se uită la mine ca și cum ași fi fost nemernic prin ținuturile acelea și-și începu povestea despre un prinț al munților și al ''glăvilelor'' ciobănești și cum a fost la nașterea lui. După ce a venit pe lume copilul, ușa s-a deschis și un înger desculț a intrat tiptil în casă și s-a așezat cuminte pe o laiță. Era îngerul păzitor al copilului. In mână avea o creangă de luceafăr abia înflorită și când părinții au întors capul spre neobișnuitul oaspete acesta puse degetul la gură și le făcu semn să asculte la fereastră. Pe prispă,de pe culme, coborâseră ursitoarele și abia se auzeau pentru că deși martie iarna părea că se răzbună din toate vifornițele ei. Zice una '' Purces-am tot pământul și-am rătăcit tot ceriu/ dar n-am în straița sorții nimic pentru Valeriu.'' A doua încalte , deși abia se auzea din cauza viforului, și mai și, ghicindu-i timpul, vadul ''Va fi sărac în lume ca'n vârf de munte bradul/ ce stă'n pridvorul lunii cu fulgerul sub scară,/ mereu flămând de ceruri, iar pita lui - amară.'' Tatăl copilului se uita la înger , cu mâna dreaptă acoperindu-și gura de spaimă, dar acesta dădea din cap afirmativ, în semn de consolare,în vreme ce altă ursitoare continuă ''Nu va avea palate, nici aur, nici moșie/ nici ceasul de puiește norocu-n răgălie/ și nici odihna bălții, nici țarini, heleșteie,/ tot singur ca un vultur genunea'n dor să-și beie.''
Ce vor mai fi spus nu se știe pentru că vifornița de afară smulgea copacii șuierând, cert e că îngerul cu bastonul în mâna stângă se ridică de pe lavița de lângă cuptor și binecuvântându-l cu dreapta continuă și el, puțin mai altfel ''Sărac te naști ca neamu-ți ce'n sfinte cărți ți-l caut./Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă/ că neamul îți vei strânge la Cina din colibă./ Ca semn de cărți izvorul altarelor pădurii / te-o învăța să murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară/ Cuvântul va fi Mire și nunta-I va fi țară./Din stih să-ți odrăzlească și dorul și bobocul/amirosind ca nardul când întâlnește focul,/ să fie precum nuca, amar numai la coajă,/ tot ce atingi doar farmec și grâu nuntind sub mlajă./ Cu ce îți las în leagăn vei toarce veac în clipă.'' / Si îngerul își smulse o pană din aripă.''
... m'am despărțit de păstor și cu frică urcam spre prisaca lui ''a fost odată ca niciodată.''Aceasta a fost povestea omului, prietenului și poetului până la puntea întreită de aleluia. Până aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni mai mult. Dar pomenirea veșnică adusă neamului dintru ale neamului, nu sunt numai cărțile lui, ci Cartea Impărăției. Orice ierarh înaintea semnăturii desenează semnul unei cruci. Părintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rămâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnătură de aur în ''reavănul pământ'' românesc.
DUMITRU ICHIM

Igor Ursenco: Poezii

Poem Asimptomatic de Dragoste

Pun ordine în gînd,
și-n calendar.
Din galaxia care stă s-apară
eu antidotul ultim îl clocesc
ca-ntr-un cuibar
cometele ticsite de-astă vară.
Din anotimpuri reci voi pune
pe pojar
tot laptele, urcat în Luna Nouă,
să fiarbă nevăzut
ca un marfar
ce-a deraiat pe șinele de rouă.
Mai mult ca niciodată pregătit,
ca un barbar
rugîndu-se-n religia natală,
să potrivesc inelul
de cleștar
lui Venus răsturnată-n Carul-Mare.
Și cu genom de proaspăt
avatar
scobi-voi zăcămintele saline:
să scot din circuit
ereditar
o boală fără cură, fără tine...

Orbite pe care se rotește Dumnezeu

Vîscos precum siropul de arțar
îmi voi pompa tot singele prin pai:

să înflorească-n luna lui ghenar
troian de crini din jinduitul Rai.

Ah, corpul mi-a ajuns un insectar
gonindu-mi sentimentele-n puhoiuri:

furnici dosite-n tălpi mă pun pe jar
și fluturi în stomac se țin în roiuri.

Mă‘nălț cu pîlcul de albini imaginar
în zumzet care-aduce a priceasnă,

cum s-ar lipi de mine voalul tău și mi-ar
pune peste rană-o cataplasmă,

În loc de faguri ꟷ un creier cu nectar
umplînd știubeie risipite prin grădină;

voi fi părînd, curînd, un Prisăcar
‘nțepat cu toți fotonii de Lumină.

Victoria Hearts

Cititoarele dintotdeauna au apreciat
că realul şi irealul se amestecă
în poemele mele precum laptele şi făina

în conţinutul unei budinci
de Yorkshire. Ca şi cum atracţia
fizică, palpabilă, ar fi contenit vreodată

să fie compromisul dintre constiinţă
şi ceea ce se mai scurge din ea
după ce Socrate e surghiunit

de urgenţă în batiscaf şi trimis
pe Lună să numere craterele. Nu
avem suficientă putere să despărţim

apele de uscat, dar ignoranţi folosim
acelaşi detergent pentru a scoate petele
de sînge şi de cafea vărsate pe rochia

de mireasă ca neaua. Şi tot aşa
pînă cînd nu moartea ci o centrifugă
iubitoare pe veci ne va uni

Înspăimîntare


Văd aievea:

linia împăcării noastre șerpuiește
din geanta ta ticsită cu rujuri sigilate prin
trusa mea de igienă masculină din conținutul căreia

teroriștii ar putea asambla dintr-un foc
un detonator artizanal, despicînd Munții Ural
ca un dovleac ce nu vrea să fie sacrificat

de Halloween. Acum totul depinde de unul
Dumnezeu, cel mai bun conductor
neautorizat să leviteze prin circuitele integrate

ale naturii. Lumina pare trebuincioasă atunci
cînd trece simultan prin firele cu fază și null. Viața
pe Pămînt e o aventură riscantă dacă nu plătești

la timp facturile emise de Compania Națională „Electrica
S.A.”. De aceea întodeauna țin ascuns
în creier un catapult de rezervă, ca illuminații*

* „Ordinul Illuminati” ꟷ societate secretă a liber-cugetătorilor ce urmăresc abolirea religiilor
mondiale precum și a caselor monarhice
** Conectarea unui circuit electric la pămînt (punct al cărui potențial electrostatic este egal
cu zero volți)

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10