Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Vișan Dragoș: Apleacă-te special te rog...

=========================================
Sunt cel mai mărunt poet dintre toți poeții minori
și petrec ca-n povești ca la șaptesprezece ani
mă urc la tine iubito în pod și-arunc sămânța
de ginkgo biloba copacul recunoașterii crește
.
Apleacă-te special - te rog - când vrei să renaști
în cel mai sordid loc din lume vei căpăta aripi
=========================================

Badescu Alexia: ***

am șapte păcate
și-o lanternă futilă
un tonus versat
și o cruce labilă
nu știu cum să plâng solitar
și-n derivă
mi-s stelele reci
și nevroza tardivă
e inima rânjet
și cugetul pană
speranța mi-e sconcsul ascuns sub sutană
nu știu care mască de suflet mă seacă
atunci când tăcerea din vise mă- ngroapă
probabil în cursa nebună de zei
mă dor infiniți
Dumnezei
===========================

Cadar Katalin: De ce?


- De ce vii în ceasul nopții târzii
și te dezbraci de drumuri îndepărtate
și te faci comodă picior peste picior,
în gândurile mele
și îmi sperii liniștea?

- De ce vii de fiecare dată când cuprind
ușor plapuma în brațe,
iar perna mă întreabă timidă
una -alta,
într-un dialog tacit?
Acum,
când m-am împăcat cu singurătatea,
chiar și pe Dumnezeu
l-am iertat
pentru durerea dintre coaste,
atunci când plouă
și ți-am blestemat tot neamul tău
de drac ...
Cânt de dor și de moarte
îmi ești femeie,
la ușa nebuniei absolute.
De ce?

Gheorghe Grigurcu: Aforisme


Cum să depăşeşti limita, când limita eşti tu însuţi?
*
Dreptatea fără omenie: o flacără ce nu încălzeşte, o flacără infernală.
*
Imposibilul are o latură tragică şi una comică. Ultima produce ridicolul.
*
Ciocnirea dintre două mari conştiinţe literare produce o impresie de incest
*
Toate scadenţele existenţei tale capătă, tot mai nemilos, aerul de simbol al scadenţei finale. Sunt aluzii, preparative, semne. Sau repetiţii în 
vederea Marelui Spectacol ultim...

Aproape de suflet: Nichita Stănescu


* 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

* În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

* În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.

* În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.(...)

* La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
Un soldat...

Un soldat ţinându-se cu mâinile
de marginea unui nor...
De bocancii lui, cu mâinile încleştate
se ţine alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul şi altul,
şi-aşa până-n miezul pământului.

Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie,
şi-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie faţa.

Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie
fâşii de carne,
şi-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.

Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâşiile smulse
se-ntorc de sus şi mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă şi sângele pierdut,
şi durerea.

Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.

Daniel Corbu: LE MANUEL DU BON SOLITAIRE

                  A apărut de curând în Franţa cartea de poeme             

Daniel CORBU

                                 References:
Un grand poète que j'apprécie beaucoup. Une influence de taille dans le monde littéraire contemporain. Félicitations, monsieur Daniel Corbu!
Amalia ACHARD
Poésie libérée
Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons : leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, – leur dimension métaphysique ensuite : le poète parvient à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien.
Daniel Corbu développe au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide.
Jean-Marie Le SIDANER
Critique littéraire (France)
Je connais Daniel Corbu depuis longtemps. Il est mon poète roumain contemporain préféré. Il est aussi un modèle pour moi. Je me retrouve dans ses paroles qui m'inspirent. Son livre, que j'ai lu en roumain, est une odyssée intérieure, mais c'est aussi l'apocalypse d'une solitude atroce dans laquelle seuls les grands poètes peuvent survivre. Félicitations pour ce livre merveilleux, cher Daniel Corbu!
Ionut CARAGEA
La poésie c'est le chaos condamné à rêver
(Daniel Corbu)
Traducerea poemelor: poetul Miron Kiropol, autoexilat la Paris din 1967.
***
A apărut de curând în Franţa cartea noastră de poeme
Daniel CORBU
MANUALUL BUNULUI SINGUR.
Referințe:
Un mare poet pe care îl apreciez mult. O influență semnificativă în lumea literară contemporană. Felicitări, domnule Daniel Corbu!
Amalia ACHARD
S-a lansat poezia
Îmi plac poeziile lui Daniel Corbu din mai multe motive: ironia lor poate mai întâi care permite temperarea lirismului, să-i dea mai multă forță, - dimensiunea lor metafizică în continuare: poetul reușește să ne facă să simțim întrebările esențiale ale omului într-un singur expr. esiune și un vocabular concret, zilnic.
Daniel Corbu dezvoltă pe zi ce trece un univers de fabule care nu scapă de dezastru. Țesături care se deschid din gol
Jean-Marie SIDANERUL
Critic literar (Franța)
Îl cunosc pe Daniel Corbu de mult timp. Este poetul meu român contemporan preferat. El este și un model pentru mine. Mă regăsesc în cuvintele sale inspirate. Cartea lui, pe care am citit-o în limba română, este o odisee lăuntrică, dar este și apocalipsa singurătății atroce în care pot supraviețui doar marii poeți. Felicitări Daniel Corbu pentru această carte minunată!
Ionut CARAGEA
Poezia este haos condamnată la visare
(Daniel Corbu)
Traducerea poemelor: poetul Miron Kiropol, autoexilat la Paris din 1967.


Ionuț Caragea: De 8 martie, aforisme despre femei, pentru femei


După ce iubești femeia, privește-o cum doarme în locul acela numai al ei. Ascultă ce amintirile-ți spun, nu încerca și visurile să i le iei.

*
Pe fiecare femeie flutură un steag al escaladei umane.
*
Femeia este frumoasă fără să-i ceri și fără să speri.
*
Unii preferă să vegeteze în corpul femeii până prind rădăcini.
*
În fiecare femeie se află ascunsă o civilizație.
*
Dacă ți-este scris să mori înaintea femeii, roag-o să nu se oprească la cumpărături de haine pe ultimul drum. Riști să pierzi și Judecata de Apoi...
*
I-am închinat atâtea poeme femeii încât i-am făcut cerdac la moara cu visuri…
*
Nu putem privi niciodată în universul interior al unei femei, acolo unde iubirea se joacă mereu de-a v-ați ascunselea.
*
Îmi lipsește înveșnicirea unei femei: culcat la pământ, cu brațele-ntinse, să mă predau ochilor ei...
*
Odată, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea o femeie și el mi-a dat o palmă peste ceafă. Așa am înțeles că bătaia și femeia sunt rupte din rai.
*
Cu cât privești mai mult ochii unei femei, cu atât îți dai seama ce imensitate are oceanul secretelor…
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlinești împreună cu ea.
*
Înainte să intre în paradisul femeii, bărbatul trebuie să treacă prin purgatoriul dialogului.
*
Descopeream femeia și, pe măsură ce înaintam, mă rătăceam în sălbăticia ei.
*
Sursa: antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, 2021.

Teodor Dume: Gest pentru atunci...


mi-e dor de o toamnă lungă
în care voi intra ca lumina
peste întuneric şi
când va fi să plec
cu o foame nebună de iubire
mi-aş dezosa durerea
pe o stâncă umedă
şi-n inima ei
aş scrijeli
ultimul bilet

să nu-l citeşti
gestul tău ar putea
ucide ultima lacrimă

Popa Ștefan: Zborul - O experiență divină

(Interviu cu general-maior (rz.) doctor Victor Strîmbeanu, realizat de comandor (rz.) Ștefan Popa)

Generalul-maior (rz.) doctor VICTOR STRÎMBEANU are o carieră militară de excepție, dar aparte, pornind de la gradul de soldat. A urcat, treaptă cu treaptă, grad cu grad, până la gradul râvnit de orice militar, acela de general. Comandant de patrulă, comandant de escadrilă, comandant de unitate și până la funcția de comandant al Forțelor Aeriene Operationale (cdt COA – Componenta Operationala Aeriana). Pe lângă aceasta, domnul general-maior Victor Strîmbeanu a realizat și o carieră militară profesionistă internațională, îndeplinind mai multe misiuni militare speciale de aviație. Activitatea internațională a început-o cu o misiune de observator militar în Balcani, apoi director adjunct al Celulei de Coordonare a Parteneriatului, la SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe / Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa), ulterior comandant al Aeroportului Internațional Kabul Afghanistan, iar spre finalul carierei a ocupat postul de Reprezentant Militar National (NMR – National Military Representative), din nou la SHAPE, Mons, Belgia. Generalul-maior (rz.) Victor Strîmbeanu a făcut parte din elita militară a Forțelor Aeriene Române. Un militar profesionist cu vocație, pilot militar in principal pe avioane supersonice, autodidact, autor de carti de specialitate, bun orator și cunoscător al domeniului aviației, dar și al istoriei, filosofiei etc. Prin cinstea, corectitudinea și modul sincer și firesc de relaționare cu șefii și subordonații a câștigat încrederea, respectul și prețuirea în cadrul castei aviatorilor, si nu numai. Pentru el, nu exista misiune operațională aeriană și specială, care să nu poată fi îndeplinită și nici probleme la care să nu se găsească soluții. Astăzi, sunt onorat că am posibilitatea să îi iau un interviu domnului general-maior (rz.) dr. Victor Strîmbeanu.
Reporter (R): - Domnule general, despre zbor s-a vorbit în fel și chip, s-a scris enorm și elogios, i s-au dat mai multe definiții. Pentru dumneavoastră, personal, ce înseamnă zborul?
General Victor Strîmbeanu (GVS): - Pentru mine personal, o formă de împlinire supremă la care nici nu îndrăzneam să visez dar de care m-am simțit atras irezistibil de când am început să-mi pun problema, „Ce voi face în viață?” Despre definiții se poate discuta la nesfârșit, concret sau metaforic. Zborul cu aeronave civile sau militare, zborul în general înseamnă înainte de toate echilibru. Echilibru concret, fizic, matematic, mecanic, între forte aerodinamice, gravitație, tracțiune, reglate, ajustate oportun, fin și continuu de pilot pentru a obține traiectoria și viteza necesare aducerii aeronavei în locul, punctul și momentul necesar îndeplinirii misiunii și readucerii acesteia pe Pământ în siguranță. Pentru asta este necesar/a echilibrul mental, spiritual, psihologic, armonia între capacitățile fizice și intelectuale. Toate acestea se pot obține prin voință, motivație, cunoaștere, educație și antrenament riguros susținute pe parcursul întregii vieți active. Zborul este chemare și dedicație totală, necondiționată. Odată asigurate, satisfacția este inestimabilă; la polul opus, compromisul este sancționat imediat, uneori la modul absolut, fatal.
R : - Zborul și aviația au fost și sunt în continuare atracții inevitabile pentru mulți tineri. An de an, tot mai mulți tineri obțin brevetul de pilot. Ce v-a determinat pe dumneavoastră să alegeți profesia de pilot militar?
GVS : - Răspund cu o precizare / corecție. Nu sunt foarte mulți care obțin brevetul de pilot. Societatea de azi a deschis multiple posibilități de afirmare a tinerilor. Mulți se îndreaptă spre profesii mai puțin riscante, mai puțin dificile și mai bine plătite. Referitor la ce m-a determinat pe mine să aleg această profesie, am răspuns parțial mai sus. Adaug, atracția, dorința caracteristica tinerilor de a face ceva deosebit cu viața lor, ineditul, provocarea, fascinația înălțimilor, nu în ultimul rând curiozitatea, iar ca pilot militar atașamentul și dragostea față de națiune, patrie, respectul față de ctitorii de istorie și de neam.
R: - Școala Militară de Ofițeri Activi de Aviație de la Boboc, județul Buzău, ne-a oferit oportunitatea de a deveni aviatori, dar am trecut și peste multe momente dificile: examene, viața cazonă, multe sacrificii personale etc. Ce va nemulțumit cel mai mult în Școala Militară?
GVS : - Căprăriile absolut inutile, umilitoare, distrugătoare de personalitate, încercarea de uniformizare spirituală, ordinele iraționale, nejustificate, care te aduceau în conflict cu propria conștiință până la punctul renunțării la tot și la toate. „Confiscarea” libertății de mișcare, de exprimare, de recreere. La Școala Militară de Ofițeri ne prezentam oameni liberi, pentru o profesie liber aleasă, nobilă, ca să aflăm imediat că vom primi 24 ore de „libertate” o dată pe lună?! Și atunci, dacă nu se suspenda, anula, amâna, pentru că un comandant nesatisfăcut și neîmplinit aplica pedepse colective pentru nu știu ce act de indisciplină comis de un elev. Lipsa de pregătire sau insuficienta pregătire a unora dintre cadrele didactice sau chiar a instructorilor de zbor. Dar mai presus de toate si cea mai periculoasă, a fost insuficiența orelor de zbor alocate, (din rațiuni de austeritate economică?), în paralel cu parazitarea învățământului propriu-zis cu ideologia materialist-dialectică, marxist-leninistă, impusă de regimul comunist în detrimentul pregătirii de specialitate (valabil pentru promoțiile de ofițeri dinainte de 1989, cazul meu (Promoție 1984)).
R : - Cel mai fericit moment al unui absolvent de Școală Militară de Ofițeri Activi de Aviație era primirea repartiției într-o unitate militară din cadrul Aviației Militare. Unde ați primit repartiție la terminarea Școlii?
GVS : - Nu repartiția ci încheierea calvarului statutului de elev de școală militară. Asta coincidea cu avansarea la gradul de locotenent, înmânarea diplomei de ofițer, brevetului de pilot, ordinului de prezentare la unitate sau la Centrul de Instrucție al Aviației, Bacău, pentru trecerea pe avionul supersonic (cazul meu). Repartiția s-a făcut la alegerea fiecăruia în ordinea mediilor. Eu am cerut la Regimentul 86 Aviație Vânătoare (Borcea) pentru că acolo „făcusem armata” ca militar în termen (o parte din serviciul militar obligatoriu la vremea respectivă) și mai ales că pentru mine asta însemna acasă („de loc” sunt din Ialomița).
R: - Se știe că studenții abia așteaptă să înceapă activitatea de producție, locul de muncă, ca după puțin timp să se convingă singuri că era mult mai bună viața de student (fără griji și fără bani). La dumneavoastră, cum a fost primul impact cu viața cazonă a unității militare?
GVS : - Aceasta afirmație este poate valabilă pentru studenții din facultățile civile. Nici un ofițer, maistru militar sau subofițer din Armata Română nu dorește să se întoarcă la statutul absolut ingrat, demoralizator, umilitor, depersonalizant, de „elev de școală militară”.
La mine, primul impact cu viața cazonă a fost în calitate de soldat, militar în termen, și a fost devastator, în plan psihologic și al dezvoltării (involuției) personalității. Din fericire, n-a durat decât câteva luni, m-am prezentat la examen și am fost admis în Școala Militară de Ofițeri Activi de Aviație „Aurel Vlaicu”.
Al doilea contact a fost evident în Școala Militară de Ofițeri de Aviație, a fost un pic mai bine decât soldat, în sensul că am parcurs un program de învățământ de specialitate și de cultură generală și mai ales de pregătire în zbor. Aici, între stagiul de pregătire teoretică în cazarma- școală, sub ordinele și controlul strict al unor ofițeri ne-zburători, cam din noiembrie până în aprilie anul următor, și stagiul de zbor aprilie-octombrie, era o diferență ca între cer și pământ. La zbor, noi eram tratați ca oameni, viitori colegi, de către instructorii de zbor.
Al treilea contact cu „viața cazonă” a fost ca tânăr locotenent la cursul de trecere pe avionul supersonic (al 5-lea an, după cei 4 ani de școală militară), unde, din păcate am mai întâlnit apucături și metehne de „școală militară”, din partea unor cadre militare mai „vechi”, dar a fost totuși un progres incontestabil în raport cu regimul de școală militară. Eram practic liberi în fiecare zi după cursuri sau după zbor; apoi proximitatea orașului Bacău, cu filarmonica, teatrul, bulevardele largi și luminoase, casa de cultură, muzeele, superbele parcuri și, de ce să nu recunoaștem, restaurantele, discotecile, fetele și viața mondenă, ne-au propulsat într-o altă lume, paralelă cu insipida, repetitiva, terna, umilitoarea viața cazonă.
Al patrulea contact cu viața cazonă a fost în unitatea la care am fost repartizat. la cerere (Regimentul 86 Aviație Vânătoare, Borcea). Austeră, în plin câmp, fără nici o posibilitate de afirmare pentru familii, dar colectivul de piloți era tot ce își putea dori un tânăr aviator. O echipă în care colonelul îl trata pe locotenent ca pe egalul său, o mare familie ai cărei membrii împărțeau împreună momentele de bucurie, satisfacțiile dar și nenorocirile, care din păcate n-au lipsit (mi-am pierdut șapte camarazi în perioada cât am activat în Regimentul 86 Aviație Vânătoare / Baza 86 Aeriană, fără să-i mai punem la socoteală pe colegii de la „bombardament” (Escadrila 38 Aviație Cercetare)) care zburau împreună cu noi. Regimentul 86 Aviație Vânătoare a fost adevărata școală de aviație de luptă. Aveam acolo personalități și exemple de piloți, instructori, camarazi excepționali care ar fi făcut cariere strălucite în orice alt domeniu, dar au ales aviația; aceste exemple ne-au marcat pentru toata viața. Într-un asemenea colectiv viața cazonă are cu totul alte dimensiuni. Singurul lucru de care am suferit crunt în această perioadă a fost lipsa, insuficiența, orelor de zbor. Din acest punct de vedere, cu excepția instructorilor de zbor și a celor cooptați în celebrele și invidiatele „grupe de tragere” (care plecau la verificare în cadrul Tratatului de la Warșovia, bineînțeles în poligoanele din Uniunea Sovietică) practic s-a zburat aproape permanent sub limita de siguranță a zborului. Așa se și explică numărul foarte mare de piloți „căzuți la datorie”.
R : - Am fost onorat să fim colegi la Academia de Înalte Studii Militare din București. În ce măsură v-au folosit cunoștințele acumulate în Academie, pentru cariera militară?
GVS : - În foarte mare măsura și îmi face plăcere să îmi amintesc de acel stagiu de doi ani în București. Acolo am învățat un limbaj stat-majoristic universal, am înțeles nivelele următoare, tactic-operativ-strategic, am înțeles necesitatea și importanța efortului întrunit, am avut (unii) profesori luminați ale căror prestații în fața clasei sau în amfiteatre erau adevărate delectări, îți făcea literalmente plăcere și să absorbi știința militară și înțelepciunea ca intelectual în devenire. De asemenea, astăzi pot să recunosc (pentru că atunci nu (prea) era permisă părăsirea incintei Academiei) că serile eram aproape omniprezent la Opera Română (n-am ratat nici o premieră), la cursurile serale de limba engleză la Universitatea Cultural Științifică sau la cursuri de karate (la o Casă de Cultură undeva prin Bucureștii Noi). Nu mi-a plăcut niciodată să-mi irosesc timpul. M-am considerat mereu în competiție cu timpul și am încercat să valorific fiecare clipă cum am crezut eu că este mai bine.
R : - Momentele, trăirile, sentimentele, senzațiile date de zbor sunt sublime și unice. Totuși, vă rugăm să ne spuneți care a fost cel mai frumos zbor din activitatea de pilot militar?
GVS : -
Multe au fost frumoase, superbe, nu exista doua zboruri la fel.
Pot să spun cu certitudine care a fost cel mai greu: ultimul. Când te dai jos din cabină, îți dai seama că a fost ultimul zbor, nu poți să te dezlipești de lângă avion, mai mângâi odată botul, aripile și coama, ca unui cal iubit, magnific, miraculos, ți se pune un nod în gât, nu mai poți să vorbești și plângi înlăuntrul tău cu lacrimi nevăzute, dar cumplit de grele, amare.
Dacă ar fi să aleg unul dintre cele mai frumoase zboruri, poate cel deasupra Oceanului Atlantic, la bordul unui Mirage F-1, într-o formație de luptă mai largă, mai multe tipuri de avioane, pe grupe cu destinație tactică, în cadrul ultimului mare exercițiu NATO, cred că „Strong Resolve” se numea, majoritatea forțelor acționau din Portugalia, dar noi decolam din Franța (Baza Aeriana Landiviseau), și „vânam” navele inamice pe ocean, la un moment dat am prins plafon compact foarte jos, sub 70-80m și zburam jos, la rasul apei cu aproape 1000 km/h, ca între două ziduri paralele în plan orizontal, jos apa verde-albastră fatală, sus norii cenușii-negri, nu puteam intra în nori, riscam să ne ciocnim unii de alții, viraje strânse, cu valurile oceanului la vârful planului, suprasarcini mari, oxigenul respirat șuierător prin masca costumului „scafandru”, orizontul vizual ți se îngustează, lupți cu „valul negru”, „zidurile” aleargă nebunește pe sub și peste tine, …, este imposibil de descris în cuvinte.
R : - Profesia de pilot militar implică mult efort și multe sacrificii personale, dar și sprijin moral din partea persoanelor apropiate. Aveți o persoană anume căreia ați dori să-i adresați cuvinte de mulțumire, în acest sens?
GVS : - Familiei, soției, pentru sacrificiul pe care l-au făcut alături de mine pe un câmp sau într-un orășel pierdut, in praful Bărăganului, care nu le oferea nimic, copiilor (am doi băieți), pentru că n-am petrecut mai mult timp cu ei când erau mici și drăgălași.
R: - Se spune că zborul dă acea senzație de fericire de care nu te saturi niciodată. Spuneți-ne ce simte cu adevărat pilotul militar, când pilotează un avion MiG-21 la 10.000 m altitudine?
GVS : - Înălțimea mare iți oferă „micimea” Pământului și a ta ca om, în fața splendorii Naturii. Vezi curbura Pământului, vezi până la „marginea Lumii”. 10.000 m este o cifră rotundă și atât. Este la limita dintre Troposferă și Stratosferă (depinde de anotimp). Trebuie să ai in vedere curentul jet, să-l traversezi cât mai repede dacă mergi contra lui, sau să-l folosești pentru accelerare, trecere în supersonic, dacă zbori în sens cu el. Acolo dispar norii, vizibilitatea crește la „infinit”, încep să se schimbe culorile cerului, comportamentul avionului, al organismului, lupți cu hipoxia, respiri oxigen pur din butelii, vezi lumea prin vizorul îngust al căștii presurizate de mare înălțime, și mai ales, ți se schimbă filosofia vieții tale de ființă umană terestră, bipedă, neînsemnată, dar tot atunci începi să înțelegi termenul de „sapiens” și cât de norocos și de privilegiat ești că exiști, în primul rând și că faci ceea ce faci.
R : - Știu că ați avut oportunitatea de a-l cunoaște personal pe scriitorul și pilotul Doru Davidovici, fiind chiar unul dintre puținii apropiați lui. Povestiți-ne o întâmplare cu maestrul Doru Davidovici?
GVS : - Nu știu dacă am fost printre apropiații lui. El era prieten cu toți și, în același timp, cu nimeni. Era căutat de oameni dar el era un mare singuratic, poate un pic introvertit. Generos, oferea cu dărnicie din experiența lui, sensibil la cele mai mici gesturi, cuvinte. Eram foarte atenți să nu-l dezamăgim pe Maestru. Da, discutam mult, îl vizitam și ne vizita, nu foarte des. Mă ajuta cu mașina (eu nu aveam mașină atunci) că mă întâlnea mergând pe jos către gara Bărăganu. Am relatat în alt articol relația mea cu Maestrul Davidovici. Pe mine m-a inspirat, m-a îndemnat să scriu, m-a ridicat în proprii ochi, m-a ajutat sa-mi măresc stima de „noi” și stima de „sine”. La îndemnul lui am scris și publicat primul articol în Buletinul Aviației Militare, (prin 1986). Pentru generația mea „plecarea” lui a fost pur si simplu devastatoare.
R : - Știu din cărțile sale că pilotul Doru Davidovici credea în existența extratereștrilor și chiar era pasionat de OZN-uri. Se pare că în India s-au descoperit anumite manuscrise vechi, care amintesc de existența unor avioane mult mai performante ca cele de azi, din cultura antică, avioane care se puteau deplasa la stânga, la dreapta, în spate. Dumneavoastră credeți în existența unor civilizații extraterestre?
GVS : - Acele „avioane” din India se numeau „vimaane” și sunt descrise detaliat de Davidovici în „Lumi Galactice”. Cred că au existat și există alte civilizații extraterestre. Ar fi o risipă absurdă de materie și energie ca în tot acest Univers infinit și etern să nu existe decât Omul terestru. Probabilitatea întâlnirii civilizațiilor este o chestiune de timp, nu în sensul că urmează să se întâmple, ci în sensul de concomitență, de suprapunere temporală. La scara infinității temporale Universale, durata unei civlizații de tip uman(oid), sapiens(al), este infimă iar probabilitatea co-existenței lor temporale și spațiale este extrem de mică.
Am avut și eu câteva experiențe greu de explicat care s-ar putea încadra în această categorie, dar insuficient de tangibile pentru a le acorda mai multa atenție decât unui oricare alt fenomen ciudat, inexplicabil, din categoria „poate o fi fost”. Cred că am putea, în schimb, să ne concentrăm pe „micro-universul uman”, la îndemâna fiecăruia dintre noi, despre care știm infinit mai puțin decât credem că știm.
R : - Maestrul Doru Davidovici a fost prin excelență un autodidact, practicând înțelepciunea, priceperea, bunătatea, blândețea, cunoașterea, dreptatea, modestia, generozitatea etc. Se mai spune că ucenicul ia, conștient sau nu, din unele obiceiuri bune ale maestrului. Dumneavoastră ce moștenire aveți de la scriitorul și pilotul Doru Davidovici, pe care îl iubiți încă?
GVS : - O anume atitudine față de avion și de zbor. Scrisul. Respectul pentru zbor, literatura, știința, filozofia, Universul. Da, avea toate acele calități enumerate mai sus, dar era totuși un om. Sigur, sunt și alți profesori de ale căror spirite luminate am avut norocul să beneficiez, în toate etapele educației și perfecționării, ca ființă umană din școala generala, liceu …, până la cursurile post-universitare, masterale și doctorale, precum și colegi sau oameni simpli dar valoroși, care nu știu cât sunt de valoroși, și de la care poți învăța mereu, uimitor de multe lucruri.
R : - Dumneavoastră aveți o experiență bogată, în ceea ce privește comanda și execuția la toate nivelurile de conducere, sunteți un expert în managementul spațiului aerian și în executarea misiunilor speciale și a operațiilor aeriene naționale și internaționale, dar și un as al pilotajului. Ce sfaturi dați tinerilor care studiază acum la Academia Forțelor Aeriene Române de la Brașov?
GVS :- Nu mă consider un „as al pilotajului”, în primul rând pentru că în perioada în care m-am format ca pilot, prin forța împrejurărilor am zburat foarte puțin, ani la rând, cate 10 ore / an. Performanța mea și a camarazilor mei în acei ani a fost că am supraviețuit. Ulterior, am zburat mai mult, inclusiv ca instructor de zbor, iar ca pilot în simplă comandă am ajuns să fac acrobație la înălțime mică sau să încerc figuri acrobatice noi, cum a fost la miting-ul aerian de la Timișoara, cred că în anul 2000, unde conduceam o formație de nouă avioane în zbor (eram comandantul Grupului 86 Aviație Vânătoare atunci), apoi după ruperea formației, eu cu un distins camarad făceam un zbor pe capete de întâlnire și ne „încrucișam” exact deasupra centrului pistei cu viteza foarte mare (viteza relativă apx. 1800 km/h (zburam fiecare cam cu 900 km/h)) la aceeași înălțime dar cu câțiva metri între noi, în plan orizontal, în văzul spectatorilor care aveau senzația că ne vom ciocni. A fost un element de „show aerian” nou pentru noi, și a trebuit să insist pe lângă forurile superioare să aprobe includerea în program. Ca să fiu obiectiv până la capăt, zborul nu a fost întotdeauna lin și frumos. Am transpirat mult în carlinga avionului, am coborât, de multe ori din avion, furios (pe mine însumi), frustrat că n-am făcut mai mult sau mai bine, am făcut și erori, dar Dumnezeu m-a apărat.
In plan operațional, eu am implementat exerciții, tactici și proceduri noi, pe care le-am învățat la cursurile, exercițiile și stagiile de pregătire în afara țării, în vederea interoperabilității forțelor noastre cu ale partenerilor și aliaților. Șefii ierarhici superiori mi-au acordat încredere, mi-au dat „mână liberă”, și am ajuns cu practica de zbor în afara prevederilor actelor normative, în vigoare la momentul respectiv. Ulterior le-am adaptat în consecință, încă de când lucram în unitatea de la Borcea și pe parcurs, când am lucrat ca inspector cu siguranța zborului sau când am condus Modulul Instrucție și Doctrină la SMFA. Studenților le-aș recomanda răbdare să depășească vicisitudinile vieții de student militar; paradoxal acestea sunt perpetuate într-o formă mai suportabilă, decât la vremea noastră, dar totuși supărătoare. La capătul drumului de student îi așteaptă satisfacții și împliniri peste condiția umană. Răbdare, perseverență, studiu detaliat și minuțios, rigoare, autodisciplină, speranță și încredere.
R : - Cu toate că Icar l-a implorat pe tatăl său să zboare împreună, Dedal nu a făcut-o și avea să regrete toată viața. Totuși, Dedal i-a dat un sfat: să nu se ridice prea mult, să nu se apropie de soare. Maestrul Doru Davidovici v-a sfătuit, printre altele, să nu coborâți prea jos cu avionul MiG-21. Dumneavoastră ce sfat dați actualei generații de piloți militari din Forțele Aeriene Române?
GVS : - Educație, știință, respect față de profesie, avion, zbor, camarazi, mai ales față de cei mai mici în grad. În zbor: disciplina, pregătirea riguroasă și minuțioasă pentru fiecare zbor, indiferent de durata sau aparența simplitate, să pregătească fiecare tur de pistă „ca pe un raid transatlantic”. (Cred că știți la ce mă refer și înțelegeți acum cum m-a influențat Maestrul Davidovici?). Să nu se lase furați niciodată de magia momentului și mai ales de supra-încrederea în forțele proprii. Avionul și zborul iți demonstrează cât de mic și slab ești, exact când ești mai sigur pe tine și când te aștepți mai puțin. Și să creadă în Dumnezeu, indiferent sub ce forma ÎL înțeleg si-L percep (sau nu-L înțeleg și nu-L percep), la vârsta lor.
R : - Savanții lumii spun că una dintre caracteristicile omenirii care ii conferă un avantaj enorm în demersul ei de cunoaștere și progres este curiozitatea. Fără curiozitate omul nu ar încerca sa descopere, nu ar inventa și inova pentru a afla lucruri noi, pentru a împinge limitele cunoașterii peste cele definite la un moment dat. Astfel, omenirea a ajuns să exploreze noi continente, s-a aventurat pe mări în carapace care azi ar pune serioase întrebări legate de siguranța și fiabilitate, s-a aventurat în aer și cu mari sacrificii a cucerit cerul. Dumneavoastră ce credeți, în Cosmos ne-a împins numai curiozitatea sau există alte motivații mult mai complexe?
GVS : - Și curiozitatea. Dar sunt alte mecanisme spirituale mai puternice care motivează și împinge omul înainte. Creația tinde spre Creator.
R : - Astăzi când vorbim, din păcate, suntem asaltați de nenorocirea războiului dintre Rusia și Ucraina. Unii spun că scopul principal al lui Putin este să dezmembreze N.A.T.O. și să dezbine U.E., alții spun că scopul lui Putin este de a determina Ucraina să nu intre în N.A.T.O., iar cei mai mulți, printre care și apropiați ai lui cred că Putin a înnebunit. Dumneavoastră care credeți că este scopul lui Putin, în acest război?
GVS :- Primul enunțat de dv, dar pentru moment se va mulțumi cu îngenunchierea Ucrainei, nu în ultimul rând, ca să îți satisfacă setea de putere, cerințele ego-ului interior, și să demonstreze celor din jur, mai ales mai marilor lumii că aparține acelui cerc de privilegiați care au un cuvânt de spus în mersul Lumii. Este adevărat că ucrainenii sunt extrem de naționaliști și au reprimat dur minoritățile conlocuitoare, inclusiv rusești, deși teritoriul lor actual s-a extins artificial prin „cadouri” făcute de Stalin din teritoriile altor țări (Polonia, Cehia, Slovacia) în 1939, Romania în 1940, și de către Hrușciov în 1954, chiar din teritorii rusești. Prin atitudinea lor ultra-naționalistă, ucrainenii au provocat în mare măsură riposta rusească, dar oricum am privi-o nu aceasta este soluția. Se putea rezolva totul pe cale pașnică, diplomatică. La urma urmei, fiecare țară este liberă să îți aleagă calea de urmat. Sau principiul autodeterminării a rămas doar un vis frumos? A fost abolit în Dreptul Internațional și nu știm noi? Asaltul asupra UE si NATO va fi reluat atunci când aceste organizații se vor dovedi suficiente de slabe și vulnerabile, eventual în cooperare cu China, atunci când și dacă, această Alianță se va produce. Atunci va fi sfârșitul erei pe care o știm.
R : - Vă numărați printre ofițerii armatei române care au avut privilegiul de a cunoaște structura NATO din interior, ați fost director adjunct la Celula de Coordonare a Parteneriatului (2006), locțiitor al sefului Direcției Cooperare Militara (2007-2009) și Reprezentant Militar Național (NMR – National Military Representative) 2014-2017, la Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE), de la Mons, Belgia. Dumneavoastră credeți că, în cele din urmă, NATO se va implica în vreun fel în războiul Rusia-Ucraina?
GVS : - In mod normal, nu. Alianța este strict defensivă iar deciziile se iau prin consens. Daca situația degenerează și escaladează cu atacarea directă sau indirectă a vreunui stat membru, atunci NATO se va implica. In caz contrar, nu se va implica. Față de Ucraina, NATO nu are obligații legale, dar poate ajuta un Partener sub alte forme (umanitar, cu materiale si echipamente, cu voluntari etc). Ucraina are un Parteneriat Special cu NATO, similar Georgiei și Rusiei. În afara scenariului menționat mai sus, în cel mai bun caz / sau în cel mai rău scenariu, SUA va organiza o „coalition of the willing” (o coaliție a celor care vor), similar Irak, în afara cadrului oficial Aliat.
R : - Uitându-vă în urmă la anii care au trecut, la modul cum v-ați construit cariera profesională de invidiat, la orele de zbor și la misiunile de operații aeriene executate, la tot ceea ce ați realizat pe plan profesional și în plan personal, puteți concluziona că, într-adevăr, zborul pentru dumneavoastră a fost un mod de a realiza ceva folositor în viață, a fost un mod de a fi, un mod de a exista sau pur și simplu, un mod de viață?
GVS : - De importanță vitală pentru asigurarea securității aeriene și în general a securității naționale a României. În plan personal, un scop și un mijloc autodefinitorii, o satisfacție de neprețuit, o întreagă filozofie de viață, de cunoaștere și de înțelegere a minusculului loc și rol ale ființei umane în raport cu Natura, un mod de construcție a personalității, încrederii și stimei de sine. Un mod de apropiere și de raportare la Dumnezeu. O experiență divină.

Viorica Crecan: Primăvară interioară


florile legănate de vânt zâmbesc în culorile
primăverii
dintr-odată natura îl caută pe Dumnezeu
colțul ierbii se iubeşte cu luna
vântul şuieră neîncetat printre gânduri
dragostea ne înalță spiritul spre depărtările stelare
visurile sunt curate ca lacrima din poemele scriitorilor seara
când îngerii se coboară în metafore
dansând prin izvoarele tămăduirii
prin cuvânt
tremurând alături de femeile împădurite de taine
inima îți bate mai tare decât moartea tinereţilor
copiii se plimbă prin lumi imaginare

cum stăm și ne mirăm de iubirea ce pare să stea ascunsă
între paginile unui anotimp al trezirii
când noi amândoi o chemăm spre contopire
fără nicio teamă

Vasile Culidiuc: Poeziile plâng la ușă


ea stă nemișcată în frumusețea ei
e un martie pe înțelesul tuturor
scriu ultimul vers până când lumina
pândește după corpul mult iubit
secunda găsește încă o literă
o așez pe buzele roșu carmin
adun tăcerile târzii și le pun la picioare
le calcă doar străbătând cartea

spectacolul începe să se cabreze
poezia e acum o iscoadă pe trei
cărări umblă beată de fericire
privirea-i o legendă irosită și înscrisă
la erată luciul ierbii într-o zi la ea revin

poeziile plâng după o noapte de taifas
roiul de cuvinte se ascund în sufletul ei

Ottilia Ardeleanu: Îmi țin visul de sfoară și îl înalț să zboare


m-am înțepat într-o așchie
globulele au dat năvală
un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit
aproape artezian m-am apropiat și am sorbit
până mi-am înroșit dinții
apoi am apăsat locul cu degetul arătător
și am închis ochii
chiciura de flori se auzea trosnind
cu fiecare fugă a vântului prin crengi
eram în anotimpul imprecis mă lua cu călduri
numai tâmplele albeau ca la îngheț
am așezat mâna sub jet de apă chiuveta a devenit roz
parcă mă scurgeam odată cu sângele meu
apoi m-am trezit singură într-un loc
necunoscut de un verde ștrengar
nu mă temeam de această liniște
părea să mă aflu înr-o nouă viață
totuși privindu-mi palma am tresărit
un copac creștea din locul acela
ramură cu ramură frunză cu frunză
cât să fi trecut privind cum se înalță
cu vene rădăcini
îi devenisem pământ
în curând aveam să-l văd înflorit zburătăcit de păsări
pe fiecare braț câte-o casă ridicându-se
apoi din acele case au început să iasă copii
au crescut s-au iubit și lumea îmi părea doar din copaci în floare
am privit cerul limpede
luna plină cât un orologiu cu timpul forfecat
locuiam în evul imprecis o țarină de fluturi
boarea matinală m-a sărutat și am ieșit din vis
cum iese o poezie din muza ei

Geo Galetaru: E bine și gata


Înaintăm până la un punct.
Apoi ne întoarcem și descoperim
Virușii, cărțile și principiile clare.
Insectele mai târziu.
Ne cățărăm pe garduri,
Culegem fructe interzise și plângem.
Ferestrele dau spre stradă: o lume gri
Până la înălțimea copacilor din curte.
Când e bine,
E bine și gata.
Fratele meu învață pe de rost alfabetul.
Eu colecționez timbre rare
Și vorbesc despre apeducte și păsări.
Cineva se retrage în vârful picioarelor.
Oamenii se nasc și mor
În locuri și momente diferite.
Totul este să te afli
Pe traiectoria bunelor intenții.

Iulian Iuri Lorincz: Tata n-a știut multă carte


tata n-a fost om învăţat
dar ştia
de unde veneau
sfiiciunea iubirea şi cuvântul
n-a fost om învăţat
mi-a taluzat
drumul paşilor
spunandu-mi că-n dragoste
unu plus unu face tot unu
iar o lacrima de bărbat
în ochii unei femei e pepită de aur
tata nu a învăţat multă carte
s-a născut cu ea
din scoarţele ei au crescut munţi
pe care mă caţăr
până la buza cerului

Cornel Florin Cubleșan: E o carte

===================
imagini se refac încet dureros
acum te iau în brațe copilărie
mâinile trec
prin făptura ta de aer
mă lovesc in inimă.
Acum intru în odaia pustie
calc pe iarba vesteda
pe capete de cărămizi schije.
Doresc
să iau de pe masă o gutuie
e lacrima uriașă a părinților
plânsa.
Privesc tavanul e plin de stele
mai trece cate-o cucuvea
cu ochi de jar
țipete ascuțite de coasa
spinteca liniștea.
E o carte
scrisă cu litere de sânge
în biblioteca de aer
o citesc
în nopțile fără sfârșit.
Simt
cum viața mea se scurge
rând cu rând în cartea aceea
poate bufnitele poate liliecii
o vor răsfoi
în nopți bântuite
de vânturi venite
din siberia
de ecoul bombelor rătăcite.
======================

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXIII)

          Cronică            Nicolae Silade: eternelia 

„Cândronică revii cu picioarele pe pământ şi vezi că
cerul nu-i atât de departe”

A fost desigur un început: „născut sub stele norocoase. cineva de foarte sus m-a vegheat. cu mână puternică m-a păzit. ca să ajung aici (…)” ( pag. 5 ). Lirismul vine ca o urmare firească a sincerităţii şi a sensibilităţii, nici măcar nu e nevoie de aşezarea texturii în versuri, pentru că se poate vorbi de o curgere în sine.

Putem spune că Nicolae Silade e cu siguranţă un om fericit, sau măcar împlinit deoarece e împăcat cu sine şi cu cele din preajma sa, dar: „ai răbdare, cititorule, vom ajunge şi sus. (…) şi vei găsi comorile ascunse aici. (…)” ( pag. 7 ). Iar comorile vin deîndată, simple şi în acelaşi timp esenţiale: „oare câtă fericire încape-ntr-un suflet ? şi dacă mă numesc fericit fericirea mea creşte odată cu voi ? aş vrea să fie aşa, cred că aşa va fi. când urci scările de marmură, când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie „bucură-te !”. oare nu e aşa fericirea ?” ( pag. 8 ).

Ca peste tot, în lumea mai-puţin-văzutului, sunt şi misterele fără de care poate că n-ar mai fi fost de zis: „am corectat puţin destinul. am presărat câteva bucurii peste zilele şi nopţile voastre. v-am dat să gustaţi din înţelepciunea de aici. nu lăsaţi să se răcească în voi voinţa. nu lăsaţi să îngheţe iubirea. vă voi arăta drumul. vă voi însoţi. vă voi veghea. veniţi să vedeţi lumina de la capătul nopţii. urcaţi muntele. Priviţi stânca. aşa că fiţi voi în vâltoarea timpului vostru.” ( pag. 11 ).

Departe de a fi vreun apostol al timpurilor de acum ori de cândva oricând, Nicolae Silade chiar părăseşte vremelnic realul cel categoric, lasă substanţa să se reinventeze, să-şi dea singură sens: „cum nu e trei acest mileniu. cum nu e asta epoca de piatră.  şi nici aceasta patria promisă. eu trebuie să caut. eu trebuie să aflu. eu trebuie să fiu. las la o parte sentimentele. las la o parte teama. şi merg. merg către mine însumi. până când ajung. până când ajung să fiu. iar cel ce sunt se bucură privindu-mă. în prima dimineaţă pe pământ.” ( pag. 24 ).

Parcurgerea paginilor imaculate de gânduri fără cusurul vreunei virtuozităţi cu tot dinadinsul, poate fi la fel de naturală ca răsăritul dimineţii, care rămâne şi dincolo de inevitabila  îndoială: „de multe ori mă întreb dimineaţa: oare lumina soarelui ne luminează ? (…) ştiu. ştiu că înţelepţii văd în întuneric. ştiu că grecii în întuneric arată calea. ştiu că suntem beţi cu toţii. dar nu de vin. şi atunci ? (…).” ( pag. 34 )

Cum e cartea aceasta, aşa şi: „casa mea e o rugăciune cu ferestre spre cer. cum aş putea trăi altfel ? când cel ce-mparte viaţă stă la mansardă eu stau cuminte la parter. vorbesc cu el la telefon adesea. mă teleportez prin încăperi. iar din izvorul din grădină iau lumină. din lumină mângâieri. aşa trăiesc. şi am o cămară plină cu bunătăţi: pâine şi vin. şi binecuvântări.” ( pag. 58 ). Ce îşi poate dori oare Nicolae Silade mai mult; sau, noi toţi ?...

Daniel MARIAN

***

despre

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Veronica Pavel Lerner: Am obosit


de ură
violență ger
și de-ntunericul
sub cer
de ploi cu strigăte
cacofonii
de urlete în noapte
și în zi
am obosit
de agresiuni bătăi
insulte
între buni și răi
de îndoieli
la nesfârșit
de adevărul crud
umbrit
am ostenit de gând
mascat
greoi încetinit
uscat
prietene
pe viața mea îți jur
am obosit
de zgomotul din jur
doresc iar linște
nu ceartă
și doar frumosului
deschisă poartă…

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10